Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

5 iun. 2012

"Ironie" de I.L.Caragiale


Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă această un mare poet. Cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară formă „noua limbă veche şi înţeleaptă” pe care o cunoştea atât de mult.

De felul lui mândru, el fugea de onoruri ştiindu-le câte concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi în acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere aşa numitele convenienţe şi poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude nici chiar de la puţinii prietini, foarte puţini, pe care-i avea şi-n judecata şi sinceritatea cărora credea, dar-mi-te pe ale acelei mulţimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâra în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos şi care nu se sfiesc a se fuduli a tout propos cu un prieteşug ce nu le-a fost nicicând acordat şi laudele acelora îi inspirau de-a dreptul desgust.

Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de sgomot şi de laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi manifestă încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent şi o ştia mai bine decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puţin de ce credea el însuşi. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de neîncredere în sine.

Sărmane omule! Dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi, nici moartea nu te poate scăpa. Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prietini. Dar era şi un om ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era şi de tot sărac. Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă! A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să amăgim?

Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei funcţiuni cari le-a avut - bibliotecar, apoi revizor şcolar - destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit şi într-un târziu să găsească mijloace de traiu în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, unde este silit să-şi  avorteze zilnic prin provocare voită gândirile şi concepţiile, şi cât de rău e preţuită la noi, se ştie. Poetul a trăit cum a murit - foarte nenorocit şi ca viaţă materială: copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept, dar suferea amar de sărăcie.

S-a susţinut că dispreţuia averea... E un neadevăr pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine... vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aici cu siguranţă că, afară de teorii fantaziste, psihologice, etnice, etice, estetice şcl. nu voi căpăta nici o desminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind de lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau ce-i drept în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l sdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma, cu desăvârşire... da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.

S-a zis că era risipitor şi că, orice sume ar fi trecut prin mâna lui, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză pentru acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată dignitatea, deşi apropierea lui le-a făcut cinste şi ... profit şi încă le face. Da, era risipitor, pentru că iubea şi el plăcerile brutale ale vieţii , doar are şi un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, nenorocirea lui era de un fel moral şi tot nenorocit ar fi fost dispunând de oricâte mijloace, însă fiindu-i sufletul atât de iritabil, mai trebuia şi trupul chinuit şi nemângâiat? Şi obţinerea bunurilor lumeşti i-ar fi sporit, ori alinat chinul sufletesc ?

Astăzi nu mai încape îndoială că el era osândit de la naştere să moară cum a murit, însă neajunsurile practice ale traiului, hrana ordinară, interior mizer, nevoia continuă de muncă grosolană obligată şi ridicul plătită, cu acelaşi fin şi nobil instrument cu care trebuia să cânte plutirea lunii pe mişcătoarea mărilor singurătate - şi pofte arzătoare, atât de ieftine pentru alţii, atât de scumpe, mai adesea imposibile de mulţumit pentru el, i-au trebuit scurta calea către tristu-i sfârşit.

Când era în culmea funcţionării, maşina cea admirabilă s-a stricat deodată: regulatorul, care avea de la început în aliajul sau un punct ţicnit, s-a frânt în toiul mişcării: „organele erau acum sfărmate şi maestrul nebun”. Până aci trăise destul de rău... Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit versurile lui? Aproape niminea. Câţi îl ştiau că există? Foarte puţini. De-acu încolo, ţin-te, popularitate! Mulţi cuminţi trec pe drum şi, dacă nu sunt şi puternici, din câţi cunosc d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni se strânge şi se ia toată lumea. Şi astfel succesul primei ediţii a întrecut toate aşteptările editorilor. A trecut apoi câtva timp şi l-am revăzut. Întâia criză trecuse; nu mai era acelaşi om, dar era un om ca toţi oamenii, cu mintea normală întreagă, şi tocmai de aceea nu mai era acelaşi om. Era liniştit, trist, sfios şi, o probă mai mult că devenise iar cuminte, era cam ruşinos, având conştiinţa deplină de tot ce i se întâmplase. Acum încalte nu mai poate încăpea vorba, era în completă mizerie.

Iată ce scria el către un amic, scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo aruncătură mai liberă a condeiului să iasă bănuiala că mintea i-ar mai fi câtuşi de puţin neliniştită:
„Boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum fiind întru câtva mai restabilit, ţin a vă ruga să v-aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putinţă a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cât de curând, căci cea mai mare mizerie mă ameninţă”.
Trist document !

După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva, apoi, din fericire, moartea. Moartea, ea a desăvârşit opera nebuniei. Creierul care a gândit despre soarta omulul de geniu -
„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare
Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare ;
Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră”.
- n-a apucat încă să putrezească bine, şi ce de asociaţii şi comite cari să-i garanteze trecerea la posteritate! ce sgomot! ce popularitate! ce de „mititei”!
Dar nu e meritata popularitatea aceasta? se va zice.
-Ba da.
-Dar nu era în adevăr un om de geniu?
-Nu mai încape vorbă.
-Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea oameni ?
-Negreșit... Însă...

Ieri d-abia îl cunoşteau şi apreţiau câţiva prieteni de aproape, şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca „în lipsa aproape absolută de subzistenţă, ameninţat de cea mai mare mizerie” şi astăzi se mănâncă mulţi bani, direct  cu opera lui, indirect sub pretextul numelui lui; ieri d-abia haine şi hrană, astăzi statuie şi monumente de bronz, de marmură, de... hârtie velină, mai ştiu eu de ce! Atât de desăvârşită necunoaştere şi părăsire în viaţă şi-apoi într-o clipă atâta sgomot, atâta solicitudine şi închinăciune după moarte! Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu