Am cunoscut foarte de-aproape pe un
om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta
putere de gândire. Era pe lângă această un mare poet. Cu cea mai nobilă şi mai
înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o
lapidară formă „noua limbă veche şi înţeleaptă” pe care o cunoştea atât de
mult.
De felul lui mândru, el fugea de
onoruri ştiindu-le câte concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi în
acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere aşa
numitele convenienţe şi poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude nici
chiar de la puţinii prietini, foarte puţini, pe care-i avea şi-n judecata şi
sinceritatea cărora credea, dar-mi-te pe ale acelei mulţimi de seci fără
talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâra în biata noastră literatură
ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos şi care nu se sfiesc a se
fuduli a tout propos cu un prieteşug
ce nu le-a fost nicicând acordat şi laudele acelora îi inspirau de-a dreptul
desgust.
Dar dacă nu dorea onoruri, dacă
fugea de sgomot şi de laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor,
iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi manifestă
încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent şi o ştia mai bine
decât oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar
aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puţin de ce credea el însuşi. De
aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de
neîncredere în sine.
Sărmane omule! Dac-ai învia, ai
vedea că de ce te temi, nici moartea nu te poate scăpa. Omul acesta a trăit,
mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prietini. Dar
era şi un om ciudat! El îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o
voluptate. Dacă n-avea vreo supărare, şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine
durerea din afară, el ştia să şi-o scormonească singur din rărunchi. Cu un
astfel de caracter mai era şi de tot sărac. Îmi vine destul de greu să
contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează
contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia
unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e
vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită
realitate şi ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum
câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsni despre trista lui
viaţă! A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi... Pe
cine vrem noi să amăgim?
Talentul lui de poet nu-i producea
nimica; două-trei funcţiuni cari le-a avut - bibliotecar, apoi revizor şcolar -
destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit şi într-un târziu să
găsească mijloace de traiu în presa militantă. Cum stoarce puterile unui om de
talent acest fel de muncă, unde este silit să-şi avorteze zilnic prin
provocare voită gândirile şi concepţiile, şi cât de rău e preţuită la noi, se
ştie. Poetul a trăit cum a murit - foarte nenorocit şi ca viaţă materială:
copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul. De foame nu pierea, ce-i
drept, dar suferea amar de sărăcie.
S-a susţinut că dispreţuia averea...
E un neadevăr pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau
cine... vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aici cu siguranţă că, afară de
teorii fantaziste, psihologice, etnice, etice, estetice şcl. nu voi căpăta nici
o desminţire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape vreme
îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii.
L-am văzut destul de adesea scrâşnind de lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul
vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta cu cât îi pare lui că se
apropie de dânsa, îl aruncau ce-i drept în cea mai întunecată melancolie, dar
nu-l sdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl
sfărâma, cu desăvârşire... da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta şi
mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă.
S-a zis că era risipitor şi că,
orice sume ar fi trecut prin mâna lui, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce
nefericirea lui era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină scuză
pentru acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deși-l puteau ajuta cu toată
dignitatea, deşi apropierea lui le-a făcut cinste şi ... profit şi încă le
face. Da, era risipitor, pentru că iubea şi el plăcerile brutale ale vieţii ,
doar are şi un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da,
nenorocirea lui era de un fel moral şi tot nenorocit ar fi fost dispunând de
oricâte mijloace, însă fiindu-i sufletul atât de iritabil, mai trebuia şi
trupul chinuit şi nemângâiat? Şi obţinerea bunurilor lumeşti i-ar fi sporit,
ori alinat chinul sufletesc ?
Astăzi nu mai încape îndoială că el
era osândit de la naştere să moară cum a murit, însă neajunsurile practice ale traiului,
hrana ordinară, interior mizer, nevoia continuă de muncă grosolană obligată şi
ridicul plătită, cu acelaşi fin şi nobil instrument cu care trebuia să cânte
plutirea lunii pe mişcătoarea mărilor singurătate - şi pofte arzătoare, atât de
ieftine pentru alţii, atât de scumpe, mai adesea imposibile de mulţumit pentru
el, i-au trebuit scurta calea către tristu-i sfârşit.
Când era în culmea funcţionării,
maşina cea admirabilă s-a stricat deodată: regulatorul, care avea de la început
în aliajul sau un punct ţicnit, s-a frânt în toiul mişcării: „organele erau
acum sfărmate şi maestrul nebun”. Până aci trăise destul de rău... Cine ar fi,
nu plătit, ci barem citit versurile lui? Aproape niminea. Câţi îl ştiau că
există? Foarte puţini. De-acu încolo, ţin-te, popularitate! Mulţi cuminţi trec
pe drum şi, dacă nu sunt şi puternici, din câţi cunosc d-abia unii le scot
căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni se strânge şi se ia toată
lumea. Şi astfel succesul primei ediţii a întrecut toate aşteptările
editorilor. A trecut apoi câtva timp şi l-am revăzut. Întâia criză trecuse; nu
mai era acelaşi om, dar era un om ca toţi oamenii, cu mintea normală întreagă,
şi tocmai de aceea nu mai era acelaşi om. Era liniştit, trist, sfios şi, o
probă mai mult că devenise iar cuminte, era cam ruşinos, având conştiinţa
deplină de tot ce i se întâmplase. Acum încalte nu mai poate încăpea vorba, era
în completă mizerie.
Iată ce scria el către un amic,
scriptura este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din
vreo aruncătură mai liberă a condeiului să iasă bănuiala că mintea i-ar mai fi
câtuşi de puţin neliniştită:
„Boala îndelungată de care am
suferit m-a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum fiind întru
câtva mai restabilit, ţin a vă ruga să v-aduceţi aminte de mine, de lipsa
aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu putinţă a-mi veni în ajutor,
vă rog a o face cât de curând, căci cea mai mare mizerie mă ameninţă”.
Trist document !
După destulă vreme de mizerie, a
venit recidiva, apoi, din fericire, moartea. Moartea, ea a desăvârşit opera
nebuniei. Creierul care a gândit despre soarta omulul de geniu -
„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu
de 'nmormântare
Splendid ca o ironie, cu priviri
nepăsătoare ;
Iar deasupra tuturora va vorbi un
mititel
Nu slăvindu-te pe tine,
lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră”.
- n-a apucat încă să putrezească
bine, şi ce de asociaţii şi comite cari să-i garanteze trecerea la posteritate!
ce sgomot! ce popularitate! ce de „mititei”!
Dar nu e meritata popularitatea
aceasta? se va zice.
-Ba da.
-Dar nu era în adevăr un om de
geniu?
-Nu mai încape vorbă.
-Dar nu se cade să ridicăm statuie
la asemenea oameni ?
-Negreșit... Însă...
Ieri d-abia îl cunoşteau şi apreţiau
câţiva prieteni de aproape, şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut;
ieri d-abia avea ce mânca „în lipsa aproape absolută de subzistenţă, ameninţat
de cea mai mare mizerie” şi astăzi se mănâncă mulţi bani, direct cu opera
lui, indirect sub pretextul numelui lui; ieri d-abia haine şi hrană, astăzi
statuie şi monumente de bronz, de marmură, de... hârtie velină, mai ştiu eu de
ce! Atât de desăvârşită necunoaştere şi părăsire în viaţă şi-apoi într-o clipă
atâta sgomot, atâta solicitudine şi închinăciune după moarte! Apoi nu-i aceasta
o crudă ironie?
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu