Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

16 iun. 2012

DOUĂ NOTE - Caragiale despre Eminescu


Am de mult intenţia să dau publicului o sumă de note asupra vieţii lui Eminescu fiindcă inexactităţile, nimicurile născocite, neadevărurile absurde ce se spun de trei ani de zile pe socoteala lui mă revoltă tot atâta cât mă revoltă şi scandalul cu portretele şi busturile puse fără sfială în circulaţie ca fiind ale lui, ca şi cum ar fi vorba, încă odată zic, de un tip din Evul Mediu, iar nu de cineva care a trăit în mijlocul nostru atâta vreme; până atuncea este, crez, aici locul să spun următoarele.


Cu toată inegalitatea temperamentului sau, Eminescu avea două coarde totdeauna egal de întinse: vecinic înamorat şi vecinic având nevoie de bani, se putea altfel? Şi poet şi sărac... Vecinic visa nişte „mâini subţiri şi reci”, vecinic vâna un cămătar, care să-i cumpere pe nimica leafa înainte cu câteva luni.


Aşa, odată, ca todeauna, înamorat şi fără un ban, a venit de dimineaţă la redacţie foarte amărât : avea acu numaidecât „nevoie de o sumă însemnată; dacă n-o găsea, se împuşcă”. N-a voit să  ne spună de ce anume acea sumă şi de ce atâta grabă, a refuzat să meargă să prânzim ca după obicei împreună şi a dispărut dintre noi. Seara, se afla... unde ? Mascat la Teatru. Trepidase toată ziua după cămătar; îl  găsise, din norocire; luase iar bani cu procente orbeşti; îşi cumpărase un rând de haine de lux, cilindru, botine de lac, mănuşi galbene, şi deghizat astfel cât putuse mai bine, umbla de colo până colo amestecat prin mulţimea de gură-cască. Urmărea foarte gelos pe persoana gândurilor lui, care avea o patimă nespusă pentru flirt sub masca şi domino, lucru ce, prin trivialitatea lui, lovea pe poet şi-n amor şi-n mândrie. Norocul în ziua aceea n-a voit să fie întreg pentru bietul nostru prietin: pe uzurar i-l scosese în cale bine dispus; pe femeie o trimesese la bal pentru altcineva. Nu e vorbă, după bal, galantul contrariat „şi-a plătit un souper fin”, ceea ce l-a făcut să fie a doua zi foarte fără chef, cu atât mai mult cu cât era foarte uşurat de greutatea banilor prinşi cu destulă alergătura în ajun: ca toţi oamenii de felul lui, îi asvarlise seara ca să-i dorească dimineaţa.


Versurile citate la pagina 14 sunt exact acele pe care Eminescu le-a citit în „Junimea”:
„De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Famenii din ziua de-astazi să mă-nceapa-a lauda:
Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură
Laudele lor desigur m-ar scârbi peste măsură”.
Mai târziu s-a făcut modificarea lor după observaţiile şi cererea câtorva persoane din cercul acela, a căror sensibilitate extremă se simţea jignită de expresiile prea viguroase, prea crude ale poetului. El, se ştie bine aceasta, a făcut concesiune delicateţii acelora şi a îngăduit să se toarne în veninul lui nativ şi sincer puţină apă de trandafir... să i se schimbe Famenii în Oamenii  şi scârbi în mâhni; dar nu din toată inima a făcut aceasta concesiune, deşi, în discuţia fără şir nici căpătâi ce se iscase, ca de obicei după citirea poemei, stăruise şi „votase” pentru modificarea anodină şi o damă la care el ţinea foarte mult în acel timp.


Le spun acestea ca să nu se crează de către public -mai puţin iniţiat în ale mişcării literare- că ar fi în citaţiunea de mai sus o falsificare: este o variantă originală, aceea anume la care ţinea poetul, o variantă ce mi se pare mie, care am groază de apa de trandafir, cu mult preferabilă celei puse în vânzare de domnii editori. Eminescu nu era androgin, era  bărbat; el pe impotenţii intelectuali nu-i considera ca oameni, ci ca fameni şi de aplauzele lor nu s-ar fi mâhnit - se scârbea.


Dar la varianta aceasta cedase el cel puţin, sub ce influenta nu ne pasă... Mai târziu însă s-a petrecut ceva mai rău, mai târziu, pe când artistul era cu mintea bolnavă, s-a făcut în opera lui publicată în volum îndreptări, purgări şi omisiuni cu desăvârşire arbitrare. Eu crez că asta trebuie relevat.


Editorii sunt liberi să tragă câte exemplare vor, să le vânză cum şi cât le place, să profite de munca şi de pe urmă sărmanului pierdut cât pot, sunt liberi; să rămână negustorul cinstit şi câştig bun să-i dea Dumnezeu, dar să stea la taraba lui şi să nu s-amestece a poci opera artistului. Criticile din parte-le, „cu flori deşarte, cari roade n-au adus”, sunt liberi să judece, după cum îi taie capul acea operă, să desbata, să analizeze, să comenteze, să interpreteze şi câte toate tot lucrări de seamă şi de fond :
„Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost!
Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat, şi el un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântar,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari,
Şi te-o strange-n două şiruri, aşezându-te la coadă
În vreo nota prizărita sub o pagină neroadă”.


De această onoare postumă nu poate scăpa nici un om de talent, şi orice generaţie e mai mult sau mai puţin bogată de aşa grindini de opiniuni, de teorii şi de „note prizărite sub pagine”  savante. Biblioteci întregi s-au scris numai despre „Hamlet”, şi roatele tipografilor noştri de mii şi sute de ori se învârtesc pe zi şi or să se mai învârtească în pofida lui Eminescu. Liber încă odată oricine să-şi alăture pe o bucată de hârtie numele-i de o zi cu un nume pe veci trainic, cum se aprinde un chibrit în faţa soarelui; liber e oricine să spună despre o operă de artă şi ce ştie şi ce nu, şi dacă o pricepe şi dacă nu, numeasca-se el Taine sau fie ilustrul ciubotar al lui Apelles. Pe vârful unui obelisc bătrân se abate câteodată şi un vultur, dar mai ales se strâng totdeauna roiuri de muscuţe să bâzâie pe creasta monumentului înfierbântată de arşiţă. Apele norilor, vânturile vremilor spală şi svântă piatra nobilă de urmele acelor efemere, şi ea rămâne tot curată ca mai nainte şi pentru mai nainte. De clintit nu o poate clinti decât trăsnetul cerului, ura fanatică a sectarilor exaltaţi, ori securea Vandalului imbecil şi rău sau ignoranţa barbară, care doboară şi sfarmă frumuseţea ceea ca să-şi facă un prag inform la o sărmană colibă... Dar astea toate sunt elemente oarbe ale naturii, mişcate de sus fără conştiinţă, de jos de o conştiinţă din cale afară de obtuza ori smintită... Însă a ciunti cu conştiinţa limpede şi cu sânge rece o operă de artă ?... Şi de asta e vorba aici.


Care artist, care amator, care om de bun simţ şi de treabă ar îndrăzni să ia un penel şi să îndrepteze o trăsătură măcar a unui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Beethoven, ori să potrivească coapsa lui Apolon sau şoldul unei Venere, după personala lui judecată şi după pornirea gustului său actual ? Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfânt, fiindcă în ea se întrupează pipăit, şi pentru o viaţă mai durabilă decât chiar a neamului său întreg, gândiri şi simţiri de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai a unui neam.


Şi aşadar, a pune mâna fără sfială pe o asemenea  lucrare cu calităţi eterne şi a cuteza s-o potriveşti sau s-o mai ciopleşti, după trecătorul tău gust şi cu competenţa ta discutabilă, discutabilă pentru că e negativă faţă cu realitatea evidentă şi palpabilă a monumentului ce-l judeci discutabilă fie ea cât de autorizată în părerea-ţi proprie şi a câtorva clienţi va să zică, a mutila lucrarea de artă pentru restul fără capăt cunoscut al lumii şi vremii, este a te face vinovat de o faptă reprobabilă, este cu un cuvânt o profanare... Iar de profanare nu e capabil decât un om fără inimă şi cu spiritul îngust, un om care niciodată nu se poate uita pe sine, care nu poate avea nici-o ridicare de suflet pe deasupra egoismului strâmt, nici-o emoţie... cum să zic ? impersonală, ca să întrebuinţez şi eu nişte platitudini platonice scoase de curând iar la modă, nici un fel de respect chiar când se află în faţa lucrurilor sfinte... fiindcă n-are, fiindcă nu poate avea nimica sfânt pe lume.

Veacul acesta care se stinge a inaugurat spre onoarea lui şcoala aşa numitului spirit de examen, pentru a putea măsura cât mai exact încrederea ce trebuie să aibă urmaşii în afirmările străbunilor: jurare în verba magistri este astăzi, din norocire pentru spiritul uman, un adagiu mort şi îngropat. Astăzi critică onestă şi în adevăr savantă cearcă să elimineze din textele clasicilor antici alterările introduse de pe vremuri de cătră copiştii nepricepuţi sau infideli, şi să afle în fine adevăratul original. Ea râcâie de pe zidurile monumentelor scoarţa pusă rânduri-rânduri, după mode trecătoare, de cătră nişte restauratori inculţi, ca să afle formele primitive curate; ea restabileşte numele asiriene, pe cari transcriitorii ebraici din primele secole ale erei noastre le-au deformat după sensul actual al lor prin introducerea punctelor vocalice subscrise în vechile cărţi biblice; iar din miturile străvechi asiatice, încărcate, în migraţia lor pe atâtea ş-atâtea drumuri, de elemente eterogene şi întunecătoare, distilându-le cu dibăcie, scoate raze de adevăr ce ne luminează origina neamurilor Europei civilizate.

Noi românii avem pretenţia îndreptăţită şi interesul a ne pune în rândul acestor neamuri, alături cu popoarele moderne; trebuie dar să înţelegem că nu nu putem asista nepăsători la alterări voite sau nevoite făcute sub ochii noştri în textul celui mai mare scriitor român; astfel, oricine e dator, credem, a denunţa opiniunei publice luminate, falsificarea copiei - atât mai mult dacă de fapta lui neiertată copistul nu s-ar putea scuza numai cu ignoranţa.

I. L. Caragiali

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu