„ESTE ADMISIBIL ÎNTR-O TARĂ ...?” de Mihai Eminescu

Este admisibil într-o ţară constituţională ca o criză de cabinet să se perpetueze în infinit? E prea adevărat că toţi oamenii noştri de stat sînt geniali, că aceleaşi ilustre personaje pot trece din resort în resort aducînd aceleaşi mari servicii patriei; e incontestabil de ex. că d. Câmpineanu uneşte gravitatea omului de finanţe cu fineţa şi vastitatea diplomaţilor europeni; nu e tăgăduit asemenea că d. I. Brătianu se pricepe şi la ale războiului şi la ale administraţiei politice, financiare, juridice, agricole ş.a.m.d., încît într-adevăr nu e ramura de ştiinţă omenească, începînd de la astronomie şi sfîrşind cu cultura viţei, pe care prezidentul Consiliului nostru de Miniştri să n-o priceapă din fir în păr, cu toate acestea umilita noastră părere e că aceste ilustre personaje sînt prea exigente faţă cu inteligenţa lor înaltă şi cu vasta lor putere de muncă, că prea se-ncarcă cu activităţi diverse, încît uneori ne e teamă ca nu cumva să-i pierdem prin prea marea osteneală ce şi-o dau în afacerile statului. Şi, oricine ne-o va concede, ar fi păcat de asemenea odoare!

Închipuiască-şi cineva de ex. că România ar fi lipsită de posibilitatea de-a se fi înzestrat cu Strousberg, că ea ar fi fost lipsită de fericirea de-a fi administrată de mucenicul Simeon, că epizootia şi foametea n-ar fi bîntuit ţara, că nu se făcea vestita rectificare de graniţă în minus, atît de apărată de „Românul”, că nu se încetăţeneau evreii, că nu se făcea aşa cum s-a făcut banca serurio-naţională, în fine mai gîndească-şi cineva şi adînca nenorocire de-a nu avea gardă naţională şi lipsa de ocazie pentru cocoşaţi şi strîmbi de-a parada în public în calitate de generali sau coloneli ai gardei, şi tabloul nenorocirii României e gata. Cîteşişapte marile fericiri ale Egipetului din vremea lui Moisi ne-ar fi lipsit cu totul daca Dumnezeu, în adînca sa prevedere, nu ne dăruia, pentru faptele noastre bune şi pentru virtuţile noastre, pe-un d. Brătianu sau item pe un d. Câmpineanu. Culmea nenorocirilor ar fi fost însă daca însuşi El, reversibilul, ar fi aflat o altă întrebuinţare în economia naturii decît aceea de-a deveni conducător al României. Acea altă întrebuinţare pe care natura ar fi putut-o face de aceşti onorabili domni e o temă demnă de discutat pentru istoriograf, iar, cînd nuanţa roşie se adînceşte în purpura Mihălescu-Chiriţopol-Simulescu, tema devine interesantă chiar pentru jurisconsulţi, mai ales dacă acestia nu vor fi cumva din şcoala preageneroasă a italianului Beccaria şi n-ar avea o aversiune prea pronunţată în contra culturii cînepei.

Drepţi precum sîntem, nu putem aşadar uita cît de multe fericiri ar fi lipsit României dacă epoca noastră nu era înzestrată cu roşii în genere, cu d-nii Rosetti-Brătianu îndeosebi, şi un sentiment de compătimire faţă cu martiriul — îndealtmintrelea lucrativ — al acestei serii de oameni providenţiali ne face să găsim că prea se-ncarcă cu multe afaceri, că cumulul este chiar un principiu de viaţă al lor. Această încărcare nu se poate însă întîmpla decît în detrimentul altor activităţi ştiinţifice şi economice, cărora li se dedă teoretic si practic onorabilul Carada bunăoară.

De ce d. Brătianu nu-şi complectează odată cabinetul?

Îi lipsesc oameni? Noi ştim că d-nii Chiţu, Giani, Fleva ş.a. atîta aşteaptă, ca să intre în posesiunea unor portofolii cari li se cuvin de drept. Faimosul Serdaru, care şi-a complectat studiile de economie politică în Rusciuc, n-ar refuza, după cum se zice, într-un mod absolut portofoliul finanţelor, mai cu seamă în vederea celor opt milioane ale Rusiei, căror din pămînt, din iarbă verde ar şti să le dea de urmă şi să le facă pe fel.

Oare partidul roşu să nu fie capabil a guverna singur ţara? Cum? Domnia virtuţii şi a moralităţii nu a pătruns încă atît de adînc în, păturile societăţii româneşti încît un guvern pur roşu să fie posibil? Pîn-acum ştiam că, din cauza gingăşiei de distincţie pe care o făcea reacţiunea între om şi om, înconjurînd de ex. Academia Văcăreştilor cu o deosebită gardă de onoare, cabinetele erau mai greu de compus; dar de cînd Senatul s-a însărcinat a spăla afaceri scabroase, de cînd garda de onoare a devenit de prisos, de vreme ce se şterg acele distincţii gingaşe de reacţionară memorie, credem că nu va mai exista pentru d. Brătianu nici o greutate întru compunerea cabinetelor sale. N-are decît a despopula Academia sus-amintită şi pe loc se completează şi administraţia drumurilor de fier, şi directoriul Băncii Naţionale, şi numărul de şapte al consiliarilor întru cele bune.

Auzim că d. Brătianu e aşteptat în Moldova ca să pescuiască miniştri. Noi îi dorim izbîndă deplină, căci, pe cît Moldova dispune de personalităţi potrivite cu misiunea ce voieşte a le-o încredinţa d. Brătianu, ea sărmana e desigur gata de-a se dispensa de ele. E drept că pe acolo Mihăleştii nu prea cresc pe toate cărările. Trebuie un ochi deprins, ca al d-lui Brătianu, ca să-i descopere într-o lume în care Chiriţopulo e un mit şi Simulescu o legendă din veacul de aur al fanarioţilor; dar ce nu poate buna-voinţă şi iubirea de patrie? Ceea ce pentru noi ar fi greu pentru d. Brătianu va fi uşor.

D. Brătianu nu e în poziţia delicată a lui Diogen cu vestita sa lampă. D-sa nu caută oameni, deci să sperăm că va reuşi în căutarea sa.

[26 iunie 1880]