Balada haiducului Negru-Împărat

Goya-Por una navaja 

În vremea când se potcovea puricele cu şapte ocale la un picior, în codrii verzi de brad era un haiduc. Tuciuriu de origine, dar învăţat, haiducul devenise om mare şi important. Toată stăpânirea o luase şi cârmuia după cum dorea. Prostimea sărăcea, dar el, haiducul era văzut drept cel mai capabil conducător. Nici nu era departe de adevăr... Conducea partidul în aşa fel încât toţi, dar toţi s-au îmbogăţit, puterea era a lor şi viitorul – tot aşa. Trecuseră de la ţigările fine şi scumpe la trabucuri mari şi foarte scumpe, cu etichete speciale cu numele fiecăruia.

Haiducul era iubit şi apreciat; cine nu-l iubea şi, mai ales, cine nu-l aprecia era repede "convins" că un conducător mai bun pentru codrii verzi de brad nu există. Era inteligent haiducul nostru... Făcuse o mulţime de lucruri pe care nimeni înaintea lui nu le făcuse, dar nici după el n-a mai fost cineva capabil să facă. Bogaţii erau la picioarele lui şi-i dădeau peşcheşuri grase. Nu, nu se vedea asta pentru că, aşa cum spuneam, haiducul era inteligent. Când un „boier” avea nevoie de ceva, de o căruţă cu pungi cu galbeni sau de un codru întins pe care să-l stoarcă de vlagă, „boierul” lua un tablou de Grigorescu şi i-l făcea cadou. Era ceva rău în asta? Nuuuu! Era asta ciubuc? Nuuuu! Era doar un cadou care să-l facă fericit spiritual pe haiducul naţional. Om cu origini modeste, din şatra din Bolintin, haiducul n-avea nevoie de un asemenea tablou şi-l trimitea de fiecare dată la Casa de Licitaţii Ali. Acolo venea chiar boierul ce-i făcuse cadou tabloul, licita şi câştiga tabloul care, în felul ăsta se întorcea la cel care-l deţinuse iniţial, iar banii pe tablou ajungeau foarte legal la haiducul nostru. Pentru el, rafinatul, tablourile chinezeşti erau la fel de frumoase, motiv pentru care îşi umpluse palatul (cum spunea cineva, „blocul de vile”) cu ele pe toate cele trei etaje haiduceşte ridicate după număratul de ouă „cornute”.

Dar viaţa nu e dreaptă şi stăpânirea mi ţi-l condamnă simbolic pe haiduc la doi ani de temniţă. Haiducul, învăţat cu libertatea codrilor în care opera a fost îngrozit de perspectivă. Cu colaborarea boierului de Interne, un rus, haiducul s-a pseudo-sinucis. Sângele nu i-a curs, focul de flintă nu s-a auzit, dar haiducul a fost dus la spital. Reacţia poporului a fost cea aşteptată. Mase de oameni de partid s-au îndreptat spre spital intonând bine cunoscute lozinci fotbalistice: „şi-altă dată, şi-altă dată, o s-o facem şi mai şi mai lată”; nu e clar dacă data viitoare „mai lată” va fi rana sau „mai lată” paranghelia din spatele uşilor închise a celor ce puseseră la cale spectacolul.

Imaginaţia populară l-a făcut pe haiduc un personaj pozitiv şi uman: conform galeriei de partid, „nimeni nu e deasupra legii”, dar cum haiducul nu e un „nimeni” – este; iar ca el şi restul coledzilor săi hoţomani. Atenţia populară a fost deturnată de la detinutul-haiduc condamnat către umanismul lui cert, umanism vizibil uşor şi în cei 150 de mistreţi omorâţi la o vânătoare pentru că haiducul să-şi verifice flintele cu lunetă. Dar haiducul naţional, cel care a „haiducit” naţiunea sărăcită este, totuşi un bandit şi un condamnat, aşa că, lăsând folclorul modern de partid comunist deoparte, el trebuie să meargă în „Codrii Rahovei” unde se va gândi la imensitatea răzbunării ce va să vină şi cum va spolia el naţia după ce avocaţii îl vor scoate „afară”. Fără-ndoială, pedeapsa lui e mai mult decât simbolică, mai mult un deget pe obraz decât pedeapsă, dar, ca toţi infractorii, haiducul se consideră victimă a prigoanei politice, chiar dacă hoţii lui asigura stăpânirea discreţionar. Nu-i nimic, fată... După doi ani, poate chiar mai puţin o să ieşi şi vei fi iar ce-ai fost, dacă nu mai mult de-atât... Sau poate că nu...