Exclusiv! România n-are partide politice! Dar are partid unic...

Goya-Fuerte cosa es! 

Cred că e momentul să explicăm o alianţă ce poate părea contra naturii: usl. Toată lumea se întreabă cum un partid declarat socialist (în fapt – comunist) se poate alia cu un partid declarat de dreapta (pnl). Ideologic, asta este imposibil, dar...

Să ne întoarcem în timpul Pieţei Universităţii, în mai 1990. Atunci lansase ilici un concept nou: „pluripartidism în interiorul Frontului”. Ce dorea „despotul luminat” prin aceasta struţo-cămilă politică? Toate formaţiunile politice urmau să aibă identitate doctrinară proprie, dar şi o supra-conducere, adică el. Scopul real al acestei alcătuiri fără precedent era foarte simplu: „alternanţa” la guvernare între „stânga” şi „dreapta”, dar în fapt urma să fie un singur partid la conducere: „Frontul”. Ştia prea bine ilici că partidul comunist nu poate supravieţui în România fără o mască, dacă nu pentru turma de votanţi, atunci măcar pentru Vestul vigilent. Protestele nu au întârziat să apară, chiar din partea acelora care azi sunt susţinători fervenţi ai usl. Presat de opinia publică, ilici a lăsat-o moartă; în aparenţă... El şi-a terminat al doilea mandat şi a urmat campania electorală din 1996.

„Liderul” „opoziţiei” era ştersul geolog, „băiatul cu ţigările”, Milică. În campanie, Milică n-a fost vizibil aşa cum m-aş fi aşteptat, dar, paradoxal, el a „câştigat” şi a devenit preşedinte al ţării. Brusc, „ideologiile” s-au orientat/reorientat. Socialistul Ciorbea, pe atunci Primar General, a fost numit premier şi şef al unui guvern ce se dorea de... dreapta. Nu ştiu dacă Milică şi clica lui au venit la putere conştienţi de sforile ce se trăgeau în spatele lor, dar evoluţia lor la guvernare certifică un plan preexistent, undeva, „mai sus”. Nici poziţia lor actuală de obedienţa totală faţă de filoruşi nu este vreo dovadă contrarie şi să nu uităm că mai extremişti sunt azi foştii CDR-isti (azi pnl-isti) decât chiar ilici şi clica lui (doar ca exemplu, Marga şi Antenescu).

La începutul guvernării Constantinescu-Ciorbea s-au lămurit apele în privinţa Partidului Democrat, la conducerea căruia venea atunci Traian Băsescu. „Mirosind” făcătura, Băsescu retrage partidul din Convenţie, demisionează şi se pune la dispoziţia Justiţiei, ca urmare a acuzelor ce n-au întârziat să apară drept represalii. Desigur, cercetarea a arătat că erau nişte acuze nefondate, declaraţii iresponsabile ale celor care atunci i-au devenit nu adversari, ci duşmani politici. Prin mişcarea sa, Traian Băsescu a arătat ceva ce nu chiar toţi au avut interes să prezinte populaţiei: toate partidele din Convenţie sunt doar nişte făcături iliesciene, partide construite pe interese de grup şi subordonate subtil conducerii „superioare”. Desigur, în public s-a tot jucat piesa „putere” cdr-ista contra „opoziţie” psdr-ista, dar puţini au fost atenţi la detalii... Deşi preşedinte era Milică, iar guvernele sale erau declarate de dreapta, politica lor era una vădit de stânga, în timp ce în teritoriu, la nivel local, supremaţia indiscutabilă era a comuniştilor lui ilici. Dar pentru marea masă, conducerea era a „dreptei”.

În anul 2000, Milică s-a declarat „învins de sistem”, dar a păstrat tăcerea în privinţa „sistemului” şi a motivelor pentru care a fost învins, iar la putere, conform „alternanţei” a revenit ilici şi guvernul Năstase. Nu se uită nimeni că linia imprimată în 1990 de către ilici n-a fost în nici un fel întreruptă şi că nimeni nu s-a abătut de la ea până la momentul când Traian Băsescu a câştigat primul mandat. Să ne amintim că Stolojan era candidatul Alianţei DA la preşedinţie... În ultimul moment, inexplicabil până acum, el s-a retras din cursă în favoarea... lui Traian Băsescu. Evenimentul a fost primit de Tăriceanu cu o crispare ce n-a trecut neobservată, dar nu mai aveau ce face: venise rândul „dreptei” să vină la „putere”. Singurul element ce scapă planului era tocmai candidatul la Preşedinţie, „duşmanul Băsescu”. Alegerile s-au terminat, Băsescu devine preşedinte, iar Tăriceanu – premier. La scurt timp, între Preşedinte şi premier au început disensiunile, iar PDL este eliminat de la guvernare. Tăriceanu şi pnl rămân la guvernare cu sprijinul aliaţilor oculţi – psd-istii. Tentativa de suspendare-eliminare a lui Băsescu pentru ca „ei” să conducă tara liniştiţi a fost respinsă de populaţie. Găleţi de lături s-au revărsat asupra Preşedintelui Băsescu şi ele nu contenesc nici azi. Cum-necum, Base câştigă şi al doilea mandat spre disperarea alianţei comuniste (psd-pnl). Luptele pentru eliminarea Preşedintelui de pe scenă politică au atins cote paroxistice, dar Băsescu se dovedeşte o „nucă” greu de spart.

Revenind în prezent, vedem că deşi în mod evident pnl este un partid de stânga, mai apropiat de un partid fascist decât de unul naţionalist (dreapta antinaţionala nu există nicăieri în lume), el se declară net de... dreapta! Venind din extrema stângă, încercarea de confiscare a dreptei de către pnl pare o glumă proastă, dar asta e planul: acum, psd, pnl şi pc sunt aliaţi pe fată în lupta lor nu împotriva PDL, cum poate vor crede unii, ci împotriva Preşedintelui, cel mai important exponent al dreptei reale româneşti. Prin eliminarea lui, comuniştii de stânga şi cei de „dreapta” vor să facă uitat hiatusul creat de Băsescu în linia „pluripartidismului în cadrul Frontului” şi a pseudo-alternanţei la guvernare. Mai pe scurt, după ce vor ajunge la putere împreună, psd şi pnl se vor „separa”, fiecare dintre partide asumându-şi o culoare politică formală şi simulând astfel alternanţa stânga-dreapta. Îi încurca acum doar Băsescu şi o parte a PDL. Dacă în privinţa PDL lucrurile încep a se lămuri prin atragerea de parlamentari şantajabili sau departe de a avea o ideologie adevărată de dreapta, în ceea ce-l priveşte pe Preşedinte, lucrurile nu stau deloc la fel, aşa că lupta lor continuă mai isteric şi mai grobian ca oricând, ameninţând că golania lor să devină notorie şi în plan internaţional.

Şi cu dreapta cum rămâne? În acest moment avem, ca oameni oneşti de dreapta, doi exponenţi reali şi trebuie să-i recunoaştem că atare: Traian Băsescu şi Mihai Răzvan Ungureanu. Lor li se alătură pedelistii cu adevărat de dreapta şi împreună cu aceştia, cu activiştii PDL care au muncit şi s-au sacrificat pentru Dreapta putem avea un partid care să lupte real împotriva imposturii de „dreapta” şi, implicit, dar şi explicit împotriva stângii neo-bolşevice. Şi România, dar şi noi avem nevoie de un partid care să iasă „din rând” şi care să reprezinte singura opoziţie reală faţă de partidul unic ce se reface văzând cu ochii.