31 ian. 2017

“Legea cea mai favorabilă” vs DNA

Foto: (c) ALEX TUDOR / AGERPRES ARHIVA


  Am auzit cu toţii sintagma „legea cea mai favorabilă”... Fireşte, când auzi aşa ceva, primul gând este să spui că infractorul are legea de partea lui, putând să aleagă o lege care îl avantajează. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa... Să vedem împreună la ce se referă „legea cea mai favorabilă” şi cum este manipulată sintagma, fără ca DNA să sufle.

  Codul Penal prevede că, dacă unui inculpat i se dă o pedeapsă ŞI o pedeapsă accesorie, iar cea accesorie e mai convenabilă pentru el într-o lege dată până când condamnarea rămâne definitivă, atunci i se aplică acea lege, în integralitatea ei. Ca urmare, dacă procesul în care e judecat un inculpat începe după canoanele unei legi, iar pe parcursul procesului, acea lege se modifica printr-un act juridic, inculpatul poate beneficia de cea mai favorabilă dintre legi, iar condamnarea poate fi pronunţată în conformitate cu acea lege.

  Dar, în fapt, lucrurile nu stau deloc aşa... Bombonel, când era judecat, a ales, nu „legea cea mai favorabilă”, ci... Codul Penal cel mai favorabil şi, de parcă nu era suficient, chiar o combinare a două Coduri, cel nou şi cel vechi, în aşa fel încât pedeapsa să devină simbolică. Un alt caz flagrant este cel al Oltei Şerban Pârâu, fostul director al Postului România Cultural... Ea l-a plătit pe soţul ei cu 50.000 lei, pentru servicii simulate, aşa cum a stabilit instanţa. Da, dar a fost judecată după... Codul Penal din 1968, aşa cum scrie şi în hotărârea judecătorească!!! Fără nici un dubiu, Codul din 1968 nu a intrat în vigoare odată cu startul procesului său, dar procurorii au admis această porcărie, în numele „legii celei mai favorabile”. Ca plătitor de taxe, mă aşteptam ca procurorul de caz să apeleze la CSM, arătând că judecătorul a luat o decizie incompatibilă cu Codul Penal în vigoare... Nu, procurorul a tăcut complice, iar Oltea a primit un an de închisoare cu suspendare. Despre recuperarea prejudiciului, hotărârea nu spune nimic. Urmărea juridică este precedentul... Dacă un hoţ de buzunare sau un violator comit o faptă penală, avocaţii lor vor cere instanţei să ţină cont de condamnarea preferenţială în cazul Şerban Pârâu şi furtul din bani publici, aşa că şi ei vor alege Codul cel mai convenabil, după care să fie judecaţi, indiferent dacă el a intrat în vigoare înainte de naşterea infractorilor şi a fost schimbat de mai multe ori. Concluzia e simplă: procurorul de caz a acceptat o judecată imposibilă, pentru că, odată intrat în vigoare, noul Cod îl înlocuieşte pe cel vechi, singura excepţie făcând-o „legea cea mai favorabilă”.

  Aceeaşi „lege mai favorabilă” i se poate aplica lui Dragnea, în procesul în care risca puşcăria. Spuneam la început că apariţia, pe parcursul procesului, a unui act juridic, fie ca el e lege, hotărâre de guvern sau ordonanţă de urgenţă, acesta poate schimba complet cursul procesului. Ca urmare, dacă, să presupunem, miercuri dimineaţa, Grindeanu dă o ordonanţă de urgenţă ce vizează dezincriminarea abuzului, seara au loc demonstraţiile planificate, iar a doua zi, chipurile sub presiunea străzii, acelaşi Grindeanu retrage ordonanţa, Dragnea va beneficia, totuşi, de „legea cea mai favorabilă”! Altfel spus, o ordonanţă astfel dată va reprezenta complicitatea politică a guvernului la infracţiunile penale comise de Dragnea. Da, dar judecătorul nici nu ar putea să nu ţină cont de ordonanţa de 24 de ore, decât dacă vrea să se vadă reclamat la CSM.


  Acest tip de comportament juridico-infractional, atrage tot psd & comp. în culpa de conspiraţie împotriva statului de drept! Din păcate, cu manifestaţii controlate de usl, viitorul statului de drept arata sumbru! A! Să nu uităm cazurile celor doi uslaşi, Organ şi Lia Olguţa, unde tot procurorii au instrumentat dosarele, iar instanţele i-au găsit... nevinovaţi!

Dragos Gros

13 ian. 2017

Ziua când a murit speranţa


  Foarte mulţi spun că speranţa moare ultima, motiv pentru care ei încă speră... Ce speră, încă nu cred că le e limpede nici lor. O să spun aici că pe 11 decembrie 2016, puţin după ora 21, speranţa şi-a dat obştescul sfârşit. Fireşte, ea trăgea să moară de mai multă vreme, dar, reanimată de dorinţa omului de mai bine, încă mai respira. Să vedem de ce, încă de mai ieri, nimic nu se mai poate spera în România.

  Povestea a început încă din 1990, dacă nu cumva cu ceva zile înainte. Lovitura de stat din decembrie 1989, oricât ar părea de paradoxal, nu democraţia a adus-o, ci o formă parşivă de neostalinism. Să rememorăm câteva momente... La televizor apare ilici, cel care îl condamna pe Ceauşescu pentru că „a întinat nobilele idealuri ale comunismului”. Ceva mai târziu, după în grabă executarea cuplului Ceauşescu, „dictatorul luminat”, cum singur s-a numit (apropo de asta, Petre Ţuţea spunea că nici Ceauşescu n-a avut neruşinarea de a recunoaşte că face dictatură), dădea aprobări pentru a se înfiinţa partide. Că este aşa e indubitabil... Şi astfel au apărut... „partidele istorice”, gândite de camarila moscovită ca fiind opoziţia de mucava, controlabilă, a partidului unic pe stil nou. Şi pentru ca toate să aibă un nume, noul partid unic s-a numit fsn. Momentul următor al piesei rusofile este cel în care ilici propune ca toate partidele să funcţioneze... în fsn, aşa-numitul „pluripartidism în interiorul fsn”. Protestele vehemente ale străzii (activă, pe atunci, când încă nu era „recuperată”) l-au făcut pe „dictatorul luminat” să facă un pas înapoi şi să-şi continue activitatea antinaţională subversiv, aşa cum învăţase el la Moscova. Nici nu era greu, atât timp cât conspiratorii erau infiltraţi în toate mediile publice. Într-un video înregistrat în ianuarie 1990, la o şedinţă de partid, alături de „tătucul” ilici apare şi o creatură pe care atunci n-o cunoştea nimeni, dar mai târziu el s-a „remarcat” prin prim-ministeriatul Alianţei DA şi „anticomunistul” alde de azi – Kuki, cum îi spunea Dan Amedeo Lăzărescu.

  Momentul următor este „solia” pe care ilici a trimis-o la Moscova în 9 februarie 1991, pentru ca Gorbaciov să stea liniştit: „Salvarea URSS, în orice caz: a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta vedem noi obiectivul nostru”, glăsuia trimisul iliescian în fata consilierului preşedintelui Gorbaciov, Zagladin. Apoi a urmat „recuperarea” liderilor partidelor care puteau însemna ceva în politică şi dispariţia „naturală” a altora. Încet, pnţ-cd şi pnl s-au apropiat din ce în ce mai mult de noul psd, fost fsn. Discursul liderilor de „opoziţie” a devenit mult mai nuanţat, Vosganian, ca ministru declara că vine de la Amsterdam, când el venea, de fapt, de la Sankt Petersburg etc. Încet-încet, conceptul iliescian de „opoziţie constructivă” prindea contur şi celebra, dar de tristă amintire „avem nevoie de linişte, oameni buni”, apărută în Adevărul din Duminica Orbului, 20 mai 1990, începea să fie plimbată pe la televizor şi de către „opozanţii” brusc „civilizaţi”.

  Cum la începutul lui 1990, românii aveau „fumuri” democratice, ei au ieşit în stradă pentru a cere televiziuni libere de controlul statului. Fireşte, ilici a refuzat continuu, motivând că asta vor nişte „înfierbântaţi”. După mult timp, ca un răspuns în bătaie de joc, a apărut SOTI, prezentat ca o mare cucerire revoluţionară: primul post de televiziune privat. Privat-privat, dar era un experiment. Ulterior au apărut pe rând televiziunile private de azi, pe vremea când încă speram că ele vor fi alternativă la televiziunea publică. Apoi am aflat... Că patronul uneia este omul de încredere al lui ilici sau că patronul alteia este un fost secretar de stat iliescian şi a primit acceptul de la „stăpânire” să-şi „tragă” televizuina, deşi el era un rupt în fund sau că, nu în ultimul rând, un altul este agent al Moscovei, racolat în Cipru etc. Apoi au urmat rambursările de TVA, care au făcut din nişte televiziuni cu pierderi – televizuini profitabile.

  Un alt pas pe care rusofilii l-au făcut a fost înfiinţarea universităţilor private, una dintre ele – de către un om al Moscovei. Sistemul de învăţământ, manageriat de către miniştrii psd sau obedienţi lui, a fost încet deteriorat, până când am asistat la avalanşa de doctorate plagiate care ne-a adus o tristă celebritate în lumea civilizată. Aceeaşi soartă a avut-o şi „noul” sistem sanitar, cel care a făcut ca medicul, profesiune liberală, să devină bugetar. Pentru că sistemul să nu scape de sub control, Partidul a permis înfiinţarea de clinici private pentru clienţii săi politici din domeniu. Astfel, bugetarii deveneau un produs hibrid, cu bani de la stat, dar şi cu averi acumulate din clinicile private. Ei se constituiau în masă de manevră, capabilă să calmeze spiritele „înfierbântate” de nemulţumiri, ivite în rândul medicilor. Pentru ca parastasul să fie complet, s-au înfiinţat sindicatele fidele partidului unic, cele care au destulă forţă de manipulare, prin liderii lor, în majoritate cointeresaţi financiar sau cu funcţii politice înalte. Tăcerea se instala, încă din anii 90, dar cu asupra de măsura după 2000, în tot mai multe domenii...

  Apoi a venit ca preşedinte Traian Băsescu... El nu a respectat înţelegerea cu Partidul şi a încercat să facă tot ce a putut pentru ca ţara să meargă înainte, dar spre Vest, nu spre Estul moscovit. Poziţia sa a determinat reacţia vehementă a forţelor ce până atunci păreau a fi în opoziţie: psd şi pnl s-au aliat şi oficial, sperând să-l înlăture, fie şi ilegal, pe „nărăvaşul” preşedinte. În acea perioadă, pe când armonia domnea în proaspăta alianţă usl, un boşorog liberal pe nume Haşoti declara la televizor că „pe viitor nu vor fi decât două partide care să conteze, psd şi pnl, unul la putere şi altul în opoziţie”. Ca urmare, cele două aripi ale partidului comunist au „stricat” alianţa, fără nici un motiv vizibil... Se apropiau alegerile prezidenţiale din 2014... Deşi în teritoriu erau în continuare aliate, cele două partide au început un „balet de urşi”, cel al „opozanţilor”. Fostul „premier Grivco” din perioada luptei usl împotriva lui Băsescu, devine brusc membru pnl, vicepreşedinte de partid şi... candidat la preşedinţie. El se „opunea” primului oligofren al psd, cel pe care televizuinile îl prezentau ca pe un potenţial dictator. Era limpede că Partidul îl alesese ca preşedinte pe actualul mut de la manutanţa Cotroceniului. Ca actor, mutul e slab, a avut nevoie de timp să-şi intre în rolul de „opus al psd” şi nici acum nu-şi joacă bine rolul, pentru că psd e populat majoritar cu înapoiaţi mintal, care nu sunt în stare să vadă că absenţa protestelor lor, în faţa unor încălcări flagrante din partea actualului preş, nu fac decât să devoaleze înţelegerea dintre ei.


  Pentru că nu pot eluda acţiunile Moscovei, politrucii actuali şi proprietari de televizuini indică aberant „agentul Moscovei”, cel responsabil de toate relele: Băsescu. Nu, nu e deloc o surpriză, ci doar un punct al Direktivei lui Beria (NKVD) din 1947: „Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijioacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare”. Ei îşi vor continua acţiunile, parşiv, fireşte, oferind prostimii, de-a valma, creşteri de pensii şi salarii (mai mult mimate, decât reale), reduceri de taxe şi alte „beneficii”. Proştii se vor bucura, dar ei nu ştiu că toată acestă „generozitate” nu e decât pretextul... Mai târziu, când deficitul va fi incontrolabil şi ţara ameninţată de faliment, ei, cu pensionarii în stradă scoşi tot de ei, vor veni cu ideea „salvatoare”, conturată încă de azi pe la televizuini: ca să nu oprim plata pensiilor, suntem nevoiţi să luăm bani de la... Moscova. Dar cum Putin nu are bani de dat, că abia se descurcă local, China va oferi, prin Rusia, o foarte mică parte din excedentul său de cash, aşa cum s-a întâmplat şi cu Ungaria. În felul ăsta, toată lumea comunistă va fi mulţumită: China va produce sau/şi va exporta în România, intrând astfel şi mai mult pe piaţa europeană, Rusia se va asigura de controlul politic atât de aşteptat, iar rusofilii români – vor binemerita de la patria sovietică. Şi românii? Românii vor continua să se uite la televizor, chiar dacă în loc de „la revedere” vor auzi „da svidanie”.