Cei 30 de arginţi ai regelui Mihai

Unii îi zic "Majestatea Sa", alţii "regele Mihai", greşind şi unii şi alţii. Cele două greşeli sunt frecvente şi amândouă desemnează o persoană oarecare, un cetăţean care cel mult poate fi arătat cu degetul. Unui rege i se spune Majestatea Sa, iar asta nu e deloc neobişnuit. Regele Edward al VIII-lea al Marii Britanii, după ce a abdicat pentru a se căsători cu americana Wallis Simpson n-a beneficiat de un asemenea apelativ. Nici nu s-ar fi putut ca În Regatul Unit să fie două persoane cărora să li se spună simultan Majestatea Sa; imaginaţi-vă că s-ar fi întâlnit fostul rege şi cu urmaşul sau la tron şi şi-ar fi spus unul altuia Majestate... Cetăţeanul Mihai nu e rege sau de fapt nu mai e din 30 decembrie 1947 când a semnat actul de abdicare "pentru el şi urmaşi". Aşadar, cei care îi spun rege sau majestate sunt habarnişti sau interesaţi.

Am fost acuzat că îl denigrez pe acela pe care unii îl văd ca pe un martir care a renunţat la tron sub ameninţarea (aici nu mai sunt destul de clare declaraţiile lui Mihai) ba a pistolului lui P. Groza, ba a executării unor presupuşi arestaţi. Pe aceste declaraţii îşi bazează monarhiştii adulaţia. Desigur, fiecare e liber să participe într-o lume de poveste, dar asta n-are legătură cu realitatea. Faptele istorice dovedite nu sprijină deloc născocirile fostului rege. Ce ştim (cu dovezi clare, nu cu poveşti)? Ca în noiembrie 1947, cu o lună înainte de a abdica, regele (pe atunci) Mihai a plecat la Londra, la nunta Elisabetei, actuala regina a Regatului Unit. După 1990, Mihai pomenea ceva despre acceptul pe care Groza şi l-a dat pentru ca el să meargă la Londra. Este aici şi adevăr, dar şi minciună... Minciună e că Petru Groza nu putea să-şi dea acordul pentru ca şeful statului să participe la o nuntă; asta era o problemă de familie a şefului statului şi n-avea de ce să se amestece el în asta. Cu toate astea, un acord al acestuia a existat, doar că el nu se referea la nuntă, ci la scoaterea din ţară de către rege a trei vagoane cu valori, printre care şi o impresionantă colecţie de tablouri şi trei automobile sport de lux. Responsabil cu transportul a fost Jacques Vergotti, administratorul Palatului Regal, cel care a mărturisit în 1970 autorităţilor americane că aceste valori au fost scoase din ţară legal, adică având acceptul guvernului Groza. Americanii n-ar fi avut nici o treabă cu asta dacă la o licitaţie din SUA nu s-ar fi vândut un tablou de El Greco cu suma de 30 de milioane de dolari, fără că vânzătorul să deţină un act de proprietate asupra tabloului. Vânzătorul era Mihai Argesanu (de România) prin firma sa din SUA, iar actele necesare se aflau în... România.

Povestea tablourilor regale începe cu Carol I, mare iubitor de artă. Acesta a lăsat colecţia prin testament urmaşilor săi, dar cu o clauză obligatorie: tablourile trebuie să rămână în România fără a fi înstrăinate. Astfel, în 1947, Mihai a decis că ar fi mai profitabil să plece în străinătate, dacă tot poate lua ce doreşte. Cu toate astea, Groza nu i-a dat decât tablourile, nu şi titluri de proprietate pentru ele. Dacă o făcea ar fi comis o ilegalitate (nu că n-ar fi comis destule şi aşa, dar uite că pe asta n-a comis-o). Că Mihai şi-a vândut parte din tablouri, uneori la limita legii sau chiar încălcând-o, asta e treaba lui. Ceea ce putem reţine fără echivoc este că aceste tablouri au ieşit din ţară în noiembrie 1947 în trei vagoane ataşate Orient Expresului, iar valorile au fost înmânate de J.Vergotti unui bancher elveţian, aşa cum rezultă din mărturia sa aflată în original în arhiva Intitutului Hoover (am şi cota unde se afla acesta, dacă sunt doritori).

Să trecem la povestea lui Mihai cu ameninţările şi cu abdicarea să "forţată". Cât de naiv trebuie să fii ca să-ţi imaginezi că în noiembrie 1947 Groza îl lasa pe rege să plece cu atâta amar de valori, pentru ca o lună mai târziu să intervină ameninţări şi o abdicare aşa-zis forţată? E limpede că la mijloc a fost o tranzacţie prin care unii rămâneau cu stăpânirea discreţionară a ţării, iar alţii – cu o avere considerabilă. Puteam să presupunem că n-ar fi fost vorba despre o tranzactie-tradare, dar atunci de ce Mihai neagă cu vehemenţă că ar fi scos din ţară acele valori, în pofida dovezilor indubitabile?! Poate pentru că e conştient că a trădat o tara pentru bani şi a dat-o pe mâna comuniştilor din nevolnicie, din laşitate sau din interes. Individul e atât de josnic, încât a mai avut şi tupeul de a se victimiza, declarând peste tot cum a muncit el ca un oarecare (!) pentru a-şi întreţine familia. Statul român are TOATE dovezile referitoare la acest transport special din noiembrie 1947, chiar mai mult decât s-a afirmat/dovedit în presă. De ce nu pune pe tapet dovezile pentru a face lumină în povestea abdicării? Nu ştim, dar presupunem... Ce ştim sigur, însă, e că Mihai n-a atacat niciodată în vreo instanţă actul de abdicare şi n-a cerut niciodată declararea nulităţii lui. Nici n-ar fi putut s-o facă... Dacă regii detronaţi din alte ţări est-europene au denunţat imediat îndepărtarea lor forţată, Mihai nici n-a făcut-o şi nici n-o va face vreodată. Mai ales după toate documentele semnate de el şi de reprezentanţii guvernului Groza prin care şi-au împărţit ţara şi beneficiile.

Vezi si:
http://almanahelegoagal.blogspot.com/2011/12/actul-de-abdicare.html#
http://almanahelegoagal.blogspot.com/2011/12/declaratia-lui-jacques-vergotti.html
http://almanahelegoagal.blogspot.com/2011/12/lista-tablourilor-regale.html

Urmarea aici: http://almanahelegoagal.blogspot.com/2013/01/cei-30-de-arginti-ai-regelui-mihai-i.html