A doua republică socialistă

Cândva, Moscova trimitea un set de indicaţii tuturor ţărilor din lagărul socialist, indicaţii menite a ţine populaţia sub control. Totul era acolo bine studiat, iar efectele punerii lor în practică le-am simţit şi noi. În fapt, acest „ghid” era unul prin care serviciile secrete comuniste au manipulat zeci de ani popoare întregi.

Destrămarea lagărului socialist s-a produs, la fel şi cea a URSS, puţin timp după aceea, dar tot ceea ce emisese KGB s-a păstrat. „Noii” guvernanţi ar fi fost idioţi să nu se folosească de uriaşă experienta teoretică şi practică a ruşilor, mai ales că ei nu ajunseseră la putere întâmplător, ci tocmai cu ajutorul GRU-KGB şi pentru a fi utili „maicii URSS”. Puţin le păsa lor de România...

Planul era simplu: România trebuia să devină un stat relativ independent şi obedient total „fratelui de la Răsărit”. Destrămarea Uniunii Sovietice i-a prins pe puciştii din decembrie ‚89 cu pantalonii în vine. Acum nu mai exista „marele” stat care să conducă Românica, economia socialistă a lui Ceauşescu era deja pe dric, iar ei habar n-aveau cum să construiască un alt fel de economie. Aşa s-a ajuns la un simulacru de Constituţie, în care proprietatea era „ocrotită”, nu garantată (până şi în constituţia lui Ceauşescu proprietatea privată, atât cât era, beneficia de garanţia statului comunist), stema ţării, ca şi azi de altfel – un simulacru de stema fără coroana independenţei pe capul acvilei, iar economia – una socialistă, cu vagi „relaxări” pseudo-capitaliste, ceva inspirat din modelul chinezesc.

În cadrul acestei economii struto-camilesti s-a născut în chinuri un aşa-zis sistem de protecţie socială susţinut de o altă caricatura de sistem, cel al asigurărilor de sănătate. În prim planul declaraţiilor pline de rumeguş ale comuniştilor a fost instalat un contingent important o dată la patru ani: pensionării. Cine n-a trăit în România poate că şi-ar imagina că noii stăpâni ai României au descoperit o idee novatoare destinată a aduce o insuportabilă prosperitate, mai ales pensionarilor. Cum ştim, realitatea a fost mult diferită. Între vorbe şi fapte, drumul a fost lung şi el încă nu s-a încheiat.

Îmi amintesc cum comuniştii deplângeau soarta bătrânilor ce sufereau din „cauza lui Ceauşescu”, ăla care a făcut şi a dres. Sigur, sistemul ceauşist a fost unul criminal, dar un sistem din care au făcut parte şi „noii” guvernanţi pe post de călăi. Pensionarii s-au trezit că în primele luni din 1990 li se susura la ureche ca „noi o să vă ocrotim etc.”, aşa că s-au dus buluc la vot în Duminica Orbului pentru a-l pune pe un criminal – preşedinte al ţării şi pentru a confirma la putere o bandă de răufăcători. Dar alegerile au trecut şi pensionarii au primit... vorbe. Puciştii ştiau că dacă pensiile devin din ce în ce mai simbolice, fără ca ei să dea ceva la schimb, alegerile următoare nu le vor aduce nimic bun, aşa că au început să mai dea câte ceva, stimulând inflaţia ce o luase razna, la fel ca şi dobânzile bancare (130-150%).

Creşterile de pensii nu erau de-ajuns pentru că nu puteau ţine pasul cu deprecierea severă a leului. Se ajunsese la o creştere economică de -5% şi Văcăroiu spunea că e foarte bine aşa. În paralel cu aceste prestidigitaţii economice făcute cu o singură mână, şi aia pe jumătate funcţională, guvernanţii au „gândit” un sistem de pensii şi un altul de asigurări sociale. Cel de pensii era clădit pe structurile de dinainte de 89, iar cel de asigurări de sănătate trebuia implementat. Dar cum să faci un sistem care să fie socialist şi să păstreze iluzia unuia capitalist? Cum-necum, până la urma l-au făcut după chipul şi asemănarea lor.

Pensionarii au fost „declaraţi” neoficial „masa de manevra” a celor pe care nu i-ar mai fi votat nimeni dacă nu se concentrau pe câteva segmente ale populaţiei. Bătrânii au beneficiat rapid de pensii mizere, dar în suma – ceva mai mari. Apoi, li s-a dat transport gratuit local şi naţional, gratuităţi la medicamente şi la bazele de tratament (astea din urmă, nu chiar pentru toată lumea). În ansamblu, pensionarii au trăit 20 de ani hrănindu-se cu vorbe goale, că de pensii nu putea fi vorba. Periodic, adică la 4 ani, ei erau ca şi azi - „reactivaţi”. Nimeni nu pare să-şi pună problema cât au tot costat gratuităţile pe care pensionarii le-au primit sau cam câţi bani s-au „palmat” sub protecţia unui sistem mincinos.

Medicii de azi nu sunt cu nimic diferit remuneraţi decât în perioada ceauşistă (ca sursă, nu ca sumă), aşa că ei sunt doar nişte bugetari mai deosebiţi. Nimic din acest sistem de sănătate nu aminteşte de profesiunea liberală a medicilor. Dar această categorie profesională nu era importantă decât în măsura în care ea era utilă „sistemului”, aşa că li s-a dat „de lucru”: cu pensionarii care vin la medic şi când trebuie, dar mai ales când nu au nevoie; merg şi ei să-şi mai facă nişte analize pe care oricum le mai făcuseră şi în luna anterioară. Într-un cuvânt, a luat naştere sistemul de socializare de pe lângă cabinetele medicale; cluburile de pensionari s-au închis treptat. „Avantajul” de a merge gratis la doctor şi de a lua câte un pumn de medicamente (unele fără rost) le-a dat pensionarilor un scop nesănătos în viaţă. Da, dar socializând şi plângându-se de pensii şi de viaţă grea se detensionau. Apoi veneau alte alegeri în care comuniştii le reaminteau că le-au dat gratuităţi şi le mai promiteau altele şi mai şi (dar gogonate ca anul ăsta la sect.5 şi 6 încă n-am auzit), iar bătrânii îi votau în continuare. O ţară întreagă ştia că psd fură de rupe pământul sau că Năstase a condus un adevărat cartel de infractori, dar când venea vorba despre promisiuni, bătrânii uitau de toate şi băgau votul unde trebuie.

Acum, după efortul extraordinar al unei ţări întregi, comuniştii au reînceput sarabanda gratuităţilor şi a pomenilor pentru aceiaşi pensionari. De dat nu le vor da nimic, iar gratuităţile vor fi din ce în ce mai puţine, dar mitomania ce îi caracterizează va face faţă contrastului dintre vorbe şi fapte. Ei fac totul pentru a se menţine la putere pe spinarea pensionarilor. Apoi ne vom mira, că de 20 de ani încoace, că populaţia ţării e în continuă îmbătrânire şi că natalitatea a scăzut îngrijorător. Nu vom uita să spunem, cât de curând, că salariaţii sunt prost plătiţi, aşa cum am mai făcut-o, iar ţara se va întoarce (deja a început) la situaţia economică din 1995-2000. Vom deveni Pensionăria – ţara unde doar bătrânii contează pentru că ei îi ţin la putere pe bolşevici. Contează că ăştia şi în opoziţie fiind minţeau cu neruşinare? Deloc. Ponta le vorbea/minţea despre „dreptul de proprietate al pensionarilor asupra veniturilor”, o minciună ordinară, pensiile în România fiind de stat şi deci fără a purta drepturi de proprietate din partea beneficiarului. M-aş distra copios ca după nişte alegeri câştigate de comunişti să se vadă nevoiţi să taie pensiile, de data aceasta declarându-le de stat şi deci putând opera legal tăierile.

În România de azi nu există o reală protecţie socială, iar ceea ce declară comuniştii că vor face are doar scop electoral. În rest, ei îşi vor ţine masa de manevră într-un şah etern, operând cu gratuităţile şi cu scutirile. Nimic care să ducă la o îmbunătăţire a vieţii celor cadorisiţi cu acele gratuităţi. Toată această poveste prea mult auzită este doar o înşelătorie care să-i plaseze pe pensionari într-o opoziţie indirectă cu salariaţii din taxele cărora ei îşi iau pensiile. De ce trebuie ca un pensionar să primească gratuităţi, când el are venituri uneori mai mari decât ale unui salariat? Doar pentru a vota ce „trebuie”. Şi asta până când?