Sociologia
nu este până acum o ştiinţă, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun
tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică întâmplările concrete din viaţa unui
popor sunt supuse unor legi fixe, cari lucrează în mod hotărât şi inevitabil.
Scriitori cari în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintaţi au
renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sunt lucruri
convenţionale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetăţeni: nimeni
afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea
votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea
sau de nu sunt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii,
fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă. Deosebirea este că în
viaţa constituţională lupta pentru existenţă a grupurilor societăţii care ştiu
puţină carte găseşte răsunet, pe când în statul absolutist acea luptă e
regulată prin o putere mult mai înaltă, a monarhului adică, al cărui interes
este ca toate clasele să steie bine şi ca lupta dintre ele să nu fie
nimicitoare pentru vreuna.
Nimic nu
arată mai mult că spiritul public nu e copt decât discuţii asupra teoriilor
constituţionale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul
dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rău sau deloc
preparaţi s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite a unei
vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească
de averi, ştiinţă şi industrie are un trecut foarte lung în urmă-i, au socotit
a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii
publice de acolo. E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă,
nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi
există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are
meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a
libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice;
temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care,
puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o
avea, care face din marmură statuă, din in pânzătură fină, din fier maşine, din
lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi
de interesele ei?
Clasa
noastră de mijloc consistă din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi.
D. X
bunăoară e plătit de stat ca să înveţe pe studenţii de la universitate limba
română din punct de vedere filologic şi istoria românilor, două obiecte pe cari
nu le cunoaşte deloc. Să ne-nţelegem. Nu avem pretenţiune ca profesorii noştri
să fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn
ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvăţat carte şi, fiindcă nu este
cu totului tot mărginit, încât să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital
de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat
alţii, de ex. învăţaţii străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea
bună şi bătută de oameni mai cuminţi, încât s-ar fi împlinit teoria unui
pedagog francez, că un şcolar poate învăţa de la profesorul său mai mult decât
ştie acesta însuşi. Atunci nu 1-am fi auzit susţiind pe d. X autenticitatea
cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi
elementari chiar, e o galimatie deplină şi un falsificat greoi, pe care-l
cunoşti ca atare la cea dîntîi vedere.
Dar
împrejurările nefiind normale d. X nu învaţă nimic, ci face politică.
Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea
ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvaţă pe de rost
într-un sfert de ceas şi care-1 ridică pe om la noi în ţară, făcând de prisos
orice muncă intelectuala. Căci natura comună nu munceşte decât de silă. Silit
de împrejurări normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de
nimenea, se simte în sat fără câni şi umblă cu mânile în şolduri, lasă şcoala
pustie şi vine la Bucureşti ca să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă
pe care natura n-au voit să i-o deie.
Tot astfel e
d. Y şi bună parte din cumularzii universităţilor. Am luat profesori de
universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar
starea noastră de decadenţă. Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de
mijloc a căror mâni şi inteligenţe nu produc valori de un ban roşu măcar? În
linia din urmă munca ţăranului care, ca dorobanţ moare pe câmpul de război, ca
muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de
trântori netrebnici.
Ce să mai
zicem de advocaţi ?
Întorşi din
străinătate, ei nu şi-au dat silinţa să-nveţe legile şi datinile pământului, să
codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe
cari le învăţaseră la Paris, ca şi când poporul românesc a fost în trecut un
popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i s-aducă
toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii
sunt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credinţe
poate avea un om care azi susţine, mâini combate unul ş-acelaşi lucru, un om a
cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? Oricât de bună
morişcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a
afla adevărul. De aceea cele mai multe din discuţiile Adunărilor au caracterul
de cârciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de
vorbe înşirate şi fire încurcate.
Acestea sunt
elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stăpânire ţara. Plebea
de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de
mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat
reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui
simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi
paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani
peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru
a susţine netrebnicia statului român. Ce caută aceste elemente nesănătoase în
viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni cari pe calea statului voiesc
să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât
organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi
cari doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând
câte trei, patru însărcinări publice dintre cari n-ar putea să împlinească nici
pe una în deplină conştiinţă? Ce caută d. X profesor de universitate, care nu
ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive
pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate
acestea pretinde a fi mare politic şi om de stat?
Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sunt străine; ele
sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la
noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre neavând
destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind
oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii
şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu,
stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari
riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în
oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia
ce desparte trei civilizaţii deosebite : cea slavă, cea occidentală şi cea
asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti,
bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt
liberalii noştri. Şi, când loveşte în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc
şi că eşti rău român.
Într-adevăr, d. Serurie, care a
scris un volum de poezii „greceşti", d. Andrunopulos, care batjocoreşte
armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano,
tot nume vechi de care foieşte textul cronicelor României, sunt singurii români
adevăraţi, iar noi ţăranii, mici şi mari, căci, la urma urmelor tot ţărani
suntem, noi băştinaşii din ţările acestea suntem străini cari vindem ţara cui
ne dă mai mult pe ea. Liberalii sunt smântâna şi temeiul României, noi suntem
nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, cari nu merită să fie băgate
în seamă. De ! iertaţi-ne, boieri, Arioneşti şi Cărădeşti, că ni s-a părut şi
nouă biet că trăim în ţara noastră ai avem de zis o vorbă. Iertaţi-ne pentru că
nu băgasem de seamă că suntem în Bulgaria, iertaţi-ne apoi că n-am voit să ne
batem pentru bieţii greci şi bulgari.
Nu vedeţi că ne-am supus stăpânilor?
Nu vedeţi că ne-am trimis copiii la junghiere pentru că d. Anghelescu să poată
culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca până şi ciorò-horò, rumânaş de laie,
alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate
zilele. Nu vă e destul, milostivi stăpâni?
Dar acum, de ne veţi fi iertat sau
nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră ? Şi,
ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi ?
Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor
mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de
mofturi ale „Telegrafului", şi ale „Românului" şi de fabrica
d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei! Căci nu credem să puteţi cere ca
noi să confundăm mătăsăriile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici
postavurile de Manchester cu isteţiile d-lui Popovici-Ureche.
Ciudată ţară într-adevăr ! Pe cei
mai mulţi din aceşti domni statul i-au crescut, adică i-au hrănit prin
internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de
toate zilele.
Dar statul a ajuns la un rezultat cu
totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar
la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii.
Dar nu-i numai atâta.
Domnia lor vor să facă pe boierii.
3—4—500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru
a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru
lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de
universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la cari cinstiţii lor
părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi
sfiştocul din casă-n casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze,
căci nu dedese naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi
groşi la ceafă şi târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.
Căci din două una. Sau aceşti oameni
sunt toţi genii, şi prin „calitatea" muncii lor intelectuale merită locul
pe care-l ocupă, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un
interes general decât pe al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi în
întunerecul ce li se cuvine.
Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu,
învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi — numai de palavre, meseriaşi
nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte,
leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi
boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai
vechi ale ţărei.
De acolo pizma cumplită pe care o
nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana
înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei, pentru că, în
momentul în care s-ar desmetici din beţia lor [de] cuvinte, s-ar mântui cu
domnia demagogilor.
Într-adevăr,
cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: ,,Ia staţi oameni
buni! Voi plătiţi profesori cari nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu;
plătiţi judecători nedrepţi şi administratori cari vă fură, căci nici unuia
dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu
apă rece. Apoi ei toţi poruncesc, şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i
ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi
locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi
peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă
mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpânească
cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin
oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu
dânşii?
De aceea
alungaţi turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să
trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii,
şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc [să] vă iconomisească
pe voi toţi".
11 decembrie 1877
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu