Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

26 feb. 2014

Victimele manipulării

 Trăim în plină epocă a manipulării, iar noi ne lăsăm manevraţi cu inocenţă. Ni se arata o fantoşă, ni se spune că ea este un obiect, o entitate sau o idee, iar noi ne repezim, fără să ştim ce sunt cele arătate, să credem că ele sunt un obiect, o entitate, o idee…
Dar să o luăm cu începutul… A fost odată un personaj micuţ, nervos şi frustrat căruia ascensiunea altui dement, pe nume Hitler, i-a oferit posibilitatea să se afirme. Pe individ îl chema Goebbels. El a pus bazele manipulării prin presă şi tot el a fost creierul manipulator al celui de-al treilea Reich. Ani de zile, aparatul de propagandă al lui Goebbels a minţit, a creeat imagini false, a gâdilat perfid sentimentele naţionale ale unui popor german. În umbra aparatului său, o întreagă bandă de demenţi executau oameni şi umpleau gropi comune cu sarmanele lor victime, şi aşa epuizate. În timpul ăsta, nemţii îşi vedeau de viaţa lor, inocenţi şi incapabili să-şi imagineze ce se  petrece în spatele cortinei propagandistice. Sărmanii de ei priveau zilnic la o făcătură, la o realitate contrafăcută, la o crimă universală pe care ei o vedeau ca pe un patriotism firesc. Aşa a început era manipulării…
Dar dementul Hitler şi acoliţii săi nu mai puţin nebuni nu erau singuri pe lume, din punct de vedere ideologic ; mai era şi „fratele” lor doctrinar – Stalin, un criminal chiar mai mare decât nazistul, iar pământul „mamei Rusia” s-a umplut de morminte fără cruci şi de familii exterminate pentru nimic. Manipularea funcţiona şi aici perfect şi doar unii ştiau că dacă Stalin are impresia că gândeşti ceva nepotrivit, te aşteaptă moartea; doar aşa… de siguranţă…
Peste ani, în 1989, în România are loc o lovitură de stat bolşevică, pusă la cale de slugile kaghebiste ale Moscovei. Cu toţii, mai ales că nu prea mulţi au fost interesaţi de ceea ce s-a petrecut cu adevărat atunci, aţi considerat că a fost o revoluţie. De ce? Pentru că aşa v-a spus „cârpa kaghebista” la televizor. N-o să reiau ceea ce se ştie despre manipulările grosolane din decembrie ’89, nici despre oamenii asasinaţi pentru că ştiau prea multe şi nici despre modul perfid şi insidios de multe ori în care ilici şi-a construit „regatul roşu” unde „despotul luminat” este… „tătucul” ştiut sau neştiut, dar ghicit deseori, al naţiunii. Nu aţi fost atenţi, iar el şi-a văzut liniştit de treaba murdară pe care o avea de dus la bun sfârşit.
Cetăţeanul ilici, că nu avea nici o funcţie în aparatul de stat, a declarat că partidul comunist e scos în afara legii, altfel o formulă specifică dictaturilor; şi Carol al II-lea a scos partidele în afara legii când a instituit dictatura fascistă regală, la fel şi primii comunişti, la fel şi ilici declarativ, dar nu mai mult. Şi l-aţi crezut… Nu v-aţi întrebat vreun moment nici dacă are calitatea de a face asta şi nici dacă e democratic aşa; pur şi simplu, el a putut face asta, pentru că românii nu ştiau nimic despre democraţie, aşa că o manifestare a despotului luminat nu ar fi atras atenţia. A mizat pe asta şi a câştigat, iar românii au pierdut ani din viaţă, deloc puţini.
Venind în zilele noastre, deservit de SMS-uri şi telefoane mobile, de internet şi servicii de transmitere de date, acelaşi aparat de propagandă care funcţionează din 1989 încoace vă furnizează imagini virtuale credibile; nu verificaţi, dar credeţi, pentru că e comod aşa. Acelaşi ilici a recreeat partide, formaţiuni puse în operă de diverşi foşti colegi şi tovarăşi de luptă împotriva poporului, dar pentru bine URSS; cum spunea trimisul său la Gorbaciov „în tot cazul, pentru noi, cel mai important e interesul URSS înainte de toate”, aşa cum o atestă arhivele ruseşti. În timpul ăsta, românii îl votau pentru a treia oară din cele două mandate posibile, doar din teama de a nu ieşi preşedinte un client al ospiciilor patriei, Vadim. Acest măscărici nu a fost niciodată un candidat real, ci el a rezultat din brusca şi „inexplicabila” retragere din cursă a lui Constantinescu. Vadim a fost mereu o fantoşă zgomotoasă, dar în realitate el a fost o slugă a „tătucului”, căruia i-a şi mulţumit public pentru că i-a permis să scoată imunda sa revistă şi, mai târziu, un partid de mucava, ceva foarte asemănător cu „partidul” lui DDD.
Aceste paravane politice nu au absolut nici o importanţă politică sau socială. În acest moment, în România nu sunt partide cu adevărat importante, ci doar o gaşcă de infractori, actualmente în Parlament, aceiași clienţi de 24 de ani ai fotoliilor de deputaţi şi senatori. Ei sunt aparatul de propagandă şi ei primesc de la „mintea limpede” de la partid temele pe care trebuie să le inoculeze populaţiei, în fiecare zi, minciuni odioase şi/sau manipulări grosolane. În acest timp, românii privesc destul de apatici ecranul televizorului şi cred orbeşte ceea ce văd şi aud acolo; n-au timp să discearnă, n-au timp nici să gândească şi nici măcar să pună ideile vorbitorilor cap la cap pentru a vedea că, de fapt, sunt din „piese” diferite care deloc nu se potrivesc. Şi din nou, aparatul comunist de propagandă a marcat un punct câştigător.
Acelaşi aparat le spune că liberalii sunt de dreapta, ignorând trecutul liberalismului în România. De unde să ştie românul că Eminescu, Haşdeu, Caragiale, Coşbuc sau Goga le spuneau liberalilor „roşii”, adică de stânga? De unde să ştie românii că liberalismul a dat naştere unei forme extreme a stangii în care se află plasat – marxismul şi monstrul născut din el, comunismul ? Pentru el are aparatul de propagandă instrumentele potrivite: liberalii sunt în grupul liberalilor europeni, iar aceştia se declară de centru-dreapta, aşa că prin simpatie, ar spune ilici, liberalii români sunt de dreapta, tot așa cum, probabil, partidul securistului Felix este... „consevator”. „Dreapta”, iată un alt cuvânt care e rostit zilnic, dar aproape niciodată înţeles, un cuvânt pe care românii şi-l doresc faptă, mai mult instinctiv şi ca reacţie viscerală la agresiunea stangii extreme, decât ca produs al gândirii sau al pregătirii. Acest partid născut la comanda politică a noilor-vechi comunişti joacă azi rolul pe care l-a jucat partidul social-democrat din România, cel absorbit de partidul comunist mai târziu; Ştefan Voitec, social-democrat, a fost paiaţa-președinte al Marii Adunări Naţionale până a murit, dar poziţia sa era simbolică în aparatul de partid. Acum se pregăteşte confiscarea dreptei celei insuficient articulate, prin plasarea formală în afară „partidului unic” a pnl, iar românilor nu li se pare nimic straniu nici în motivele „rupturii” usl şi nici în brusca democratizare a discursului anterior fascist al lui Căcărău, cum nu le atrage atenţia că mâine, psd nu va trata pnl la fel cum usl a tratat deja PDL după ce derbedeii roşii au preluat puterea, eliminând din deconcentrate toţi funcţionarii numiţi acolo de PDL. Democratizarea discursului pnl, recursul la legalitate pe care şi psd, dar şi pnl îl fac azi, contrastează fioros cu cinismul din aceleaşi discursuri din perioada când împreună încercau lovituri de stat de tip bolşevic, dar cine să-şi mai amintească de asta? Au trecut două luni de la ultimă tentativă de lovitura de stat, recunoscută ca atare şi de lumea civilizată şi democratică, iar românii par că deja au uitat episoadele...
UDMR este o „aceeaşi Marie, cu altă pălărie” comunistă... Partid constituit în 1990 de către Domokos Geza, fost activist comunist, prieten şi tovarăş al lui ilici, UDMR este continuatorul ideologic al MADOSZ, partid maghiar înfiinţat cu sprijinul lui Stalin. Fireşte, el este azi membru al PPE, partid european care n-a fost interesat să verifice ideologia anacronică pe care UDMR o promovează. Rămas intenţionat în nişte tipare caduce, acest partid este unul popular ca apartenenţă, dar bolşevic ca idei şi obiective şi care se prezintă ca un partid de serviciu al psd, mereu gata să trădeze alte partide, mereu prezent când trebuie să asigure guvernarea comunistă, indiferent cum se numeşte fracţiunea roşie aflată la putere. Şi din nou, românii cu o activitate cerebrală nu prea vizibilă cred că lozincile vetuste pe care udemeriștii le propagă reprezintă un pericol pentru „tărişoara” care altfel îi lasă atât de indiferenţi.
Din această „piesă” pusă în scena în 1990, românii n-au ieşit şi nici în viitorul apropiat n-o vor face. Cred în ceea ce aparatul de propagandă al psd le inoculează, iar formatorii de opinie se concentrează şi concentrează atenţia asupra părţilor derizorii din simulatul „divorţ” din usl. Ce este dincolo de aparenţe, nu văd, dar nici nu-i intreresează; important este că pot să exprime nişte idei nu tocmai fericite, dar care le asigură popularitatea. În acest timp, pe ecrane continuă să se perinde diverşi indivizi, mereu aceiaşi, care subliminal induc telespectatorilor ideile venite de la „centru”.

Timp de 24 de ani, românii au trăit pe o uriaşă scenă şi au fost figuranţi în această piesă cu scenarist moscovit şi cu regizori trădători, împreună – mari maeştri ai manipulării. Dacă ei îşi vor face jocurile şi vor impune ţării un preşedinte, apoi putem pune lacătul pe România şi putem pleca în lumea largă, că la noi nu se mai poate întâmpla ceva bun. Cu o constituţie mereu adaptată nevoilor lor, cu mâna aşezată pe Justiţie şi cu preşedintele pus de ei, „parlamentul roşu” nu va mai pierde puterea; nu în viaţa asta... 

28 oct. 2013

Psd – de la mărirea fraudată la căderea inevitabilă

 Statisticile şi sondajele de opinie de la noi sunt complet contrafăcute, ca şi ultimele alegeri, chiar dacă opoziţia nu a protestat… În acest moment, usl nu mai există decât formal. În spatele uşilor nu foarte bine închise, combatanţii îşi dispută teritorii, funcţii şi putere. Şi pesediștii, dar şi liberalii practică un joc dublu, ceva normal pentru cele două partide de sorginte comunist-fascistă, în încercarea de a-şi adjudeca o felie cât mai importantă din ceea ce este azi accesul liber la putere. Ruptura s-a produs, dar nici unul dintre foştii parteneri nu se decide să o şi declare. Cică „încă nu e momentul”... Dacă psd a atras alianţe previzibile pentru a-şi asigura o majoritate în Parlament, pnl lucrează pentru un orizont apropiat, dacă nu chiar foarte apropiat, dar unul mai realist decât al psd-ului.

Comuniştii bolşevici (psd) se bazează pe puterea adjudecată prin furt şi fraudă, pe care şi-o doresc cu disperare. Rămânând în Parlament, cu majoritatea de partea lor, va fi simplu (cred ei) să dea legi care să-i favorizeze şi să organizeze (a se citi „frauda”) alegerile următoare. Proastă socoteală, pentru că deasupra lor şi mai inteligent decât toţi pesediștii laolaltă sta Preşedintele, iar populaţia a cam înţeles că minciuna nu e capabilă să guverneze România. De partea cealaltă, pnl curtează opoziţia al cărei lider se doreşte; şi nu orice opoziţie, ci pe aceea de dreapta... Aşadar, liberalii (de stânga prin definiţie) se vor „nucleul” dreptei româneşti, cu largcolaborare cooperare a lui Blaga şi a părţii din PDL pe care acesta o stăpâneşte (atât cât mai stăpâneşte...). Restul dreptei, majoritar încă necoagulata în partide, cochetează pe margine cu ideea colaborării cu pnl pentru ca astfel să scoată psd de la guvernare şi, dacă se poate, să-l trimită acolo unde îi e locul (de 23 de ani...): la lada de gunoi a istoriei.

Acum e momentul ca oamenii de dreapta să se decidă ce anume vor înainte de toate: puterea sau construcţia dreptei. Ideea de a elimina psd este perfect posibilă şi, înţeleg, deosebit de tentantă, dar nu ştiu cât este de fericită... Pe de altă parte, construcţia dreptei e o treabă dificilă care necesită, printre altele, timp. „Cântecul de sirenă” al liberalilor (cu sau fără Căcărău) poate exercita o anumită atracţie, dar asta ar îndepărta obiectivul care se numeşte idealist „dreapta unificată”. Fireşte, declarativ e posibil orice şi, la nevoie, chiar şi liberalii pot fi prezentaţi ca fiind de dreapta; în condiţiile în care în partidele declarate de dreapta e un talmeş-balmeş doctrinar şi ideologic, cine să-i contrazică?

Despărţirea psd-ului de pnl este o certitudine ce capătă contur din ce în ce mai mult, iar asta o vede oricine, fie în Parlament, fie pe pistă la Cluj, fie în diversele întâlniri mai mult sau mai puţin oficiale. Să vedem care sunt şansele fiecăruia, în cazul aşteptat, cel al separării:
psd – deşi se lauda cu procente fantasmagorice şi elucubrante, în realitate nu stă deloc pe roze... Îşi doreşte exerciţiul puterii politice acum şi cu orice preţ; dacă pierd puterea – niciodată nu vor mai reveni, iar ei ştiu bine asta. Nucleul dur al electoratului psd, acel electorat comunizat sau ne decomunizat, nu reuşeşte să formeze mai mult de 10-12%, ceea ce este absolut insuficient. Lor li se adăugă prostimea (o parte importantă a ei, că mai ia şi pnl o „felie” ) şi se poate ridica la un total ce nu poate depăşi 20%, aşadar lipsit de importanţă electorală în absenţa unei alianţe.
pnl – liberalii văd prea bine că împreună cu comuniştii, viitorul lor e pecetluit: pesediștii îi vor elimina în acel moment propice pentru ei, iar peneliștii vor rămâne de căruţă, nici la putere cu psd, dar şi compromişi şi trataţi ca leproşii de către opoziţia de dreapta. Sub „umbrela” usl s-au adăpostit o gamă foarte largă de alegători, cei care s-au regăsit şi în psd, cu anumite idei, dar şi în pnl – cu altele; ruptura celor doi aliaţi îi va mâna pe electori, o parte către psd, o alta către pnl, dar şi o a treia – către dreapta în formare. De aici răsare ideea că pnl poate să decidă ruperea de psd, dacă discuţiile purtate cu Forţa Civică prin proaspăt „plecaţii” din pnl şi cu PMP – prin interpuşi sau direct vor da rezultate. Forţarea alegerilor anticipate, eventual simultan cu europarlamentarele pare a fi singura soluţie pentru ca România să scape de comunism. Desigur, liberalii în frunte cu Căcărău s-au dovedit mai apropiaţi de fascişti decât de creştin-democraţi, dar „când e vorba de Stat, scopul scuză mijloacele”, nu-i aşa?

23 oct. 2013

Turnul Babel al dreptei româneşti

 În politica românească e un adevărat Turn Babel cu limbile încurcate. Partidul comunist, rebotezat „social-democrat” îşi doreşte o rupere de... comunism şi, cel mai probabil o apropiere de bolşevism sau fascism, judecând după atacurile rar întrerupte (şi atunci de nevoie) asupra statului de drept. În realitate, cu obişnuita lor „limbă de lemn”, nu de comunism vor să se rupă, ci doresc să facă o regionalizare „originală”, una în care baronii psd îşi vor împărţi întreaga ţară. La Washington, primul oligofren al guvernului rosteşte la fel de ipocrit, apreciind că guvernarea sa dezastruoasă este cea care marchează sfârşitul comunismului în România! În aceeași ordine de idei, toţi activiștii comuniști, torţionarii, turnătorii și securiștii deplâng cu lacrimi de crocodil soarta nefericită a intelectualilor din perioada interbelică care și-au găsit tragicul sfârșit în închisorile comuniste. Cred că se răsuceşte Che Guevara pe tricoul său, dar nu oricum, ci în ritmuri de „Bella Ciao”, aproape imnul tineretului comunist „social-democrat”. Complicii lor în ale stângii cu nuanţe fasciste, liberalii, încearcă să-şi confecţioneze un profil ideologic de... dreapta, eludând alianţa cu neo-bolșevicii, dar şi atentatele comise împreună la siguranţa politică şi economică a naţiunii.

 Cele două găşti extremiste au, împreună şi separat, crize grave de identitate doctrinară. Una dintre ele nu are curajul să-şi asume crimele fioroase comise de-a lungul timpului de întemeietorii săi antinaţionali, iar cealaltă ignoră cu bună ştiinţă apartenenţa lor la grupul de doctrine de stânga. Popularii europeni, continuatorii creştin-democraţilor n-au nici o treabă din punct de vedere ideologic cu liberalii. Locul unde ei pot avea puncte comune (dar asta nu e deloc obligatoriu) este economia, unde atât popularii, cât şi liberalii îmbrăţişează sistemul economic de piaţă liberă, fără (sau cu cât mai puţine) intruziuni ale statului. Cu toate astea, liberalii români au manifestat continuu o periculoasă propensiune pentru consolidarea statului, dar nu în sensul statului de drept, ci tocmai invers, în acela al unui stat semi-dictatorial, cu instituţii democratice în esenţă, dar corupte politic, în aşa fel încât ei să-şi asigure permanenţa la conducerea discreţionară a ţării. De altfel, fără urmă de ruşine, împreună „profeţeau” viitorul „de aur” al ţării, cu ei la guvernare, cu ei în parlament şi cu Căcărău la preşedinţie, fără ca opinia românilor în momentul alegerilor să mai conteze; firesc, ştiu ei prea bine cât pot falsifica la urne… Altfel spus, ei „ştiu mai clar ce e bine pentru prostime”.

 Dacă încă de la apariţia lor, liberalii au fost în opoziţie netă cu conservatorii şi dacă azi foştii conservatori sunt popularii europeni, infractorii de la conducerea pnl vor să se insinueze în... dreapta(!), în pofida evidenţelor doctrinare, ideologice şi practice. Dar nu oricum... Ei, cei care au luat procente serioase prin furt electoral, minciună şi înşelătorie – se consideră îndreptăţiţi să constituie capul şi corpul dreptei româneşti incapabile să se nască fără cezariană. Din „opoziţie”, Blaga glăsuieşte mieros la adresa altei panarame politice, pe care îl vede „serios şi un adevărat om de dreapta”; da, este un tip care colaborează serios cu ilici şi compania sa de tristă amintire şi care e dispus să construiască o dreaptă pe care s-o pună în slujba aceloraşi jivine bolșevice. Acest Blaga, colaboraţionistul de la 9 decembrie 2012, este un alt „stâlp” al unei drepte... stângi, un vândut pe banii bugetari luaţi de ginere şi un factor de influenţă al stangii extreme în orice alianţă de dreapta s-ar face. El, ca „opozant”, va certifica orice năpârcă trimisă de bolşevici pentru a suguşa dreapta înainte ca ea să se nască sau, dacă nu, măcar s-o omoare din faşă.

 O speranţă a dreptei rămâne Mişcarea Populară. „Fundaţia” mişcării este cea responsabilă de doctrină, „Partidul” – de ideologie şi de bătălia politică. Programul lor comun este cel puţin straniu, o formă frumoasă, dar lipsită de conţinut, o pastişă a ceea ce ar fi fost bine să fie Mişcarea, o înşiruire de idei generoase, multe de dreapta, dar şi altele ce pot fi întâlnite mai curând în stânga; din nefericire, chiar şi la stânga contemporană. Întemeietorii „Fundaţiei” au elogiat şi în Program, dar şi în discurs, „elitele”... Care elite? Ce concept politic de dreapta este „elita”? Adică un ţăran harnic şi gospodar, care munceşte nu doar cu braţele, ci şi cu creierul, el nu merită a face parte din elita satului românesc? Dar strungarul care e capabil să facă nu doar şaibe, ci şi adevărate opere de artă în domeniu, el nu este în elita strungarilor? Ca un corolar, aş întreba dacă „părinţii fondatori” ai Mişcării, cu toţii sunt „elite” în meseriile lor (ştiu eu o „doamnă” care nu pare a fi în elita avocaţilor romani, ci în alta, mult mai bulevardiera)?! Prima grijă n-ar fi trebuit să fie autodefinirea şi autoglorificarea, ci elaborarea doctrinei, ceea ce până acum lipseşte.

 Mişcarea Populară se reclamă ca fiind inspirată de „tradiţia creştin-democrată şi clasic-liberală din Europa”. Posibil... Cu toate astea, „creştin” apare de trei ori în Program, de două ori în sintagma „creştin-democrat” şi o singură dată singular, „religie” nu apare deloc, „tradiţie” – de trei ori, dar fără a puncta fundamental etc. Până la creştin-democraţia europeană, România are nevoie de una autohtonă, modernă, dar adaptată perfect tradiţiei, culturii, caracteristicilor profunde ale unui popor legat de valorile ce în ultima vreme au început să cam dispară, dar şi una bazată pe ordine socială, merit, siguranţă, religie şi conservatorism adaptat zilelor noastre. Cât despre „clasic-liberal”, cred că sintagma a apărut „paraşutată” cel puţin neinspirat. Probabil vrând să lase o uşă deschisă liberalilor, „popularii” „stâlpi” ai dreptei au omis că aceasta e o doctrină din care s-a născut şi marxismul, de la ea preluând Marx unul dintre conceptele de bază ale ideologiei comuniste: „lupta de clasă”. Capitolul din Program numit „solidaritate” ar fi putut lipsi, noţiunea fiind una care este asociată indeobște stângii, alături de „egalitate”, „progres”, „nesupunere” etc.


 Despre dreapta ce n-are şanse a se naşte se poate vorbi mult, dar la ce bun? Noii creatori ai dreptei sunt cu adevărat nişte capacităţi profesionale, cel puţin majoritatea lor. Asta însă nu le dă dreptul la aroganţă şi superficialitate şi nici nu constituie o garanţie că şi politic vor performa. Din păcate, drumul de până acum al Mişcării Populare este unul inconsistent, discursul liderilor fiind deseori nefericit şi, uneori, chiar descărcat de cuvenita convingere intimă faţă de ideile promovate. Doctrina populară sau creştin-democrată a Mișcării încă n-a fost elaborată (sau dacă a fost, atunci e acoperită de o exagerată discreţie), dar partidul şi-a şi făcut apariţia, fără a uita să vorbească despre „criza politicii românești” care „vine din lipsa unor doctrine clare, clădite pe valori și principii şi lipsa unor politici coerente, izvorâte din doctrina partidelor”. Cu forme fără fond pot să creeze orice, dar nu o dreaptă şi, cu siguranţă, nu alături de liberali, cu sau fără Căcărău. Conceptul de „unificare a dreptei” poate fi discutat, dar nu ăsta e primul pas, ci chiar ultimul; până la unificarea ei, drepta ar trebui clădită, cu seriozitate şi responsabilitate şi abia apoi o vor unifica, după ce partidele ce se reclamă în dreapta vor fi capabile să se definească doctrinar si ideologic şi să se dovedească aparţinând acelei părţi a eşichierului politic. Dreapta nu se vorbeşte, ci se dovedeşte.

20 oct. 2013

Lovituri de stat pe jos pentru proști

 De ceva vreme asistăm la cea mai mare manipulare de la uriaşa mistificare numită Revoluţie, încoace. Cei care au dat naştere fenomenului numit Piaţa Universităţii, cei care au participat la el sau cei care doar au simpatizat cu ideile profund democratice şi anti-comuniste pe care Piaţa le-a generat, toţi aceştia au privit impasibili cum „Km Zero al Democraţiei” a fost acaparat de neo-comuniștii travestiţi în... anticomunişti, în 2012. S-au instalat acolo, au manifestat cu activiştii lor şi cu pegra societăţii, indivizi care habar n-aveau de ce se află acolo, dar proteste n-am văzut. Încetul cu încetul, Piaţa Universităţii şi-a pierdut semnificaţia, deşi tocmai pentru acest simbol unii conaţionali au plătit cu viaţa, iar alţii s-au ales cu oasele rupte de bâtele „batalioanelor de asalt” minereşti aduse de infractorul ilici. Asistăm impasibili cum „Imnul Golanilor” cade în uitare, deşi Paţurcă şi Sterian (Dumnezeu să-i odihnească!) cântau din balconul Universităţii încă din primele momente, din prima noapte. Atunci românii îşi doreau democraţie, libertate şi prestigiu naţional şi în acel moment chiar aveam de ce să ne dorim toate astea: „Fenomenul Piaţa Universităţii” ne făcuse celebri în lume, Eugene Ionesco se declara „golan”, Emil Cioran (membru al Academiei Franceze) ne susţinea moral, iar marile cancelarii occidentale felicitau poporul român pentru determinarea lui de a se desprinde de trecutul înroşit de sânge, păşind spre democraţie cu hotărâre.

A urmat mineriada. Mapamondul a fost zguduit de imagini pe care lumea civilizată nu apucase să le vadă, mulţi dintre cei din Piaţă au emigrat, unii ca refugiaţi politici, iar populaţia a... tăcut cu „curaj”. A fost semnul pe care comuniştii îl făceau slugilor ce nu-şi ştiau „locul”, aşa că românii au înţeles că locul lor e în faţa televizorului ce începea să transmită telenovele. Piaţa Universităţii a mai fost locul unde o mână de oameni mai depuneau coroane de flori în memoria celor ucişi de comunişti sau, mai târziu, de... noii/vechi bolşevici, apoi totul s-a oprit, iar Piaţa mai era amintită la televizor de fiecare 13-15 iunie, dar şi asta din ce în ce mai palid.

În 2012, criminalii de atunci au ocupat simbolul democraţiei româneşti supuse de bâta comunist-minerească, protestând împotriva... comuniştilor! Nimeni nu a ieşit, nimeni nu a protestat în faţa acestui sacrilegiu, iar comuniştii au venit la putere în maniera proprie lor: prin minciună, înşelătorie, manipulare şi cumpărare de „conştiinţe”. Dar n-a fost suficient... Suntem în 2013 şi asistăm, tot impasibili, la reocuparea Pieţei, de data asta de către „ecologiştii” care s-au desprins de televizoare, din grijă faţă de... mediu! Dacă erau o sută sau două, aş fi crezut că sunt nişte „exaltaţi” Greenpeace care au un motiv să agite spiritele, dar nu... În prima zi, „spontan” au ieşit 5.000 de oameni, adică atâţia câţi au venit mobilizaţi (şi o singură dată) în momentele de glorie ale Pieţei Universităţii din 1990. Cum tupeul oragnizatorilor de demonstraţii „spontane” nu are limite, numărul „protestatarilor” întâi s-a dublat, apoi s-a triplat, apoi sindromul „ecologist” s-a propagat în toate oraşele mari. Nimeni n-a întrebat, aşadar nimeni n-a răspuns, cum de se poate ca spontan să iasă în strada 5.000 de oameni, ca la un semn, când şi la Revoluţie (partea de revoluţie, nu cea de lovitură de stat) şi chiar şi în Piaţa Universităţii cea de început n-au ieşit decât câteva zeci?! Preocuparea bucureştenilor pentru un mediu aflat la 500 km de casa lor e cel puţin stranie. Când au avut motive serioase să iasă în stradă, unul n-a mişcat, chiar dacă vedeau limpede că statulului de drept i se pregătea prohodul, nici când cei aflaţi acum la putere cereau sancţionarea ţării lor în Parlamentul European şi nici când procurorii DNA erau eliminaţi pentru că nu acceptau să bată palma cu infractorii guvernamentali.

În realitate, tot ceea ce se face acum în Piaţa Universităţii este doar o josnică manipulare a neo-comuniștilor care n-au curajul să le spună aliaţilor vest-europeni şi americani că ei vor să orienteze ţara către Moscova. Preferă să facă obişnuitul lor joc dublu, acceptând investitorii americani pe faţă, dar agitând activiştii – subteran. E cel mai simplu mod de a se spăla pe mâini de responsabilitatea de a alunga investitorii serioşi şi pentru a concesiona perimetrele aferente aurului şi gazelor de şist „investitorilor” ruşi. Tocmai din acest motiv, oficialii bolşevici îşi afirmă disponibilitatea de a concesiona gazele de şist, dar evită să spună şi cui; după ce „masele populare” îi vor alunga pe americani, ei, cei care îşi doresc independenţa energetică a ţărişoarei, ce să mai facă? Dau şi ei concesiunea... cui a mai rămas şi împotriva cărora, precis, populaţia nu va mai protesta: ruşii de la Gazprom.


În România sunt 30 de companii străine care explorează resursele de energie, atât cele convenţionale, cât şi cele neconvenţionale, iar asta peste tot în ţară. Dar „proteste”, atent vegheate la faţa locului de „Vocea Rusiei”, sunt doar la Pungeşti, polul sărăciei de la noi. Cei ieşiţi să „protesteze”, de departe înapoiaţi mintal majoritatea, n-au nici o idee clară despre subiect, cum nici cei care protestau şi protestează împotriva Roşiei Montane nu au, dar spune fiecare ce a înţeles din ceea ce le-a povestit un vecin care ştia de la vărul lui ce a spus popa la biserică, e drept, mai demult. Fireşte, că protestele la Pungeşti se fac acum fără perdea, cu participanţi de la Iaşi şi Bârlad, dar şi de la Bucureşti şi de aiurea, că localnicii sunt „ocupaţi” cu câte o cinzeacă de pufoaica. Desigur, toţi sunt veniţi... „spontan”... Absolut „întâmplător”, formula „Uniţi salvăm Roşia Montană” a suferit o transformare bruscă, atât de nume, cât şi de orientare; acum se numeşte simplu, tovărăşeşte, „Uniţi salvăm”... Ce salvăm şi de cine, asta nu mai contează; azi sunt gazele de şist în obiectiv, dar dacă mâine „salvatorii” primesc o altă însărcinare, iar să schimbe numele??? Aşa cum a devenit, formula organizatorică acoperă toată plajă de „salvari”, de la mici şi bere şi până la grătarele în aer liber.

19 oct. 2013

Râmele de la guvernare şi resursele minerale

 Îşi mai aminteşte cineva "Cenaclul Flacăra"? Acolo se spuneau lucruri care în mod obişnuit erau interzise; şi toate astea cu acceptul Securităţii... De ce? Manifestarea unde Păunescu spunea lucrurile respective era supapa dorită de foarte mulţi, dacă nu de toţi. E adevărat că "fluiera în biserică", dar o făcea absolut controlat, fără să atingă subiecte periculoase pentru regim. Acelaşi lucru se întâmplă azi la demonstraţiile "ecologiste". Scopul organizatorilor este îndepărtarea americanilor de România, că ruşii pot să rămână, chiar pot să se extindă... Că tot nu mai au mult şi li se termină gazul natural; de ce să nu-l ia moca de la slugile lor, românii?

 Când oligofrenii de la putere dădeau lovituri de stat, o mână de protestatari au luat aprobarea şi au demonstrat două ore, cât scria pe hârtie. Excesul de democraţie de care dă dovadă primul plagiator faţă de demonstraţiile neautorizate îndreptate împotriva Roşia Montană şi Chevron (că nu protestează şi împotriva Gazprom sau împotriva celorlalte peste 20 de societăţi cărora li s-au concesionat perimetre) mă duce cu gândul la un aranjament tipic comunist. În duplicitatea lor, gângavii de la guvern lasă demonstraţiile să-i alunge pe americani, după care, că tot şi-au declarat deschiderea pentru exploatarea gazelor de şist, îi vor "primi" pe ruşii de la Gazprom să le exploateze pentru că, nu-i aşa?, „tarişoara” îşi va asigura astfel independenţa energetică... Pe naiba! Îşi va asigura dependenţa totală de Moscova. Ruşii, o ştiu cei ce au trăit anii '50-'60, dar şi cei care au învăţat puţină istorie, au două mâini de luat, iar concesionarea către Gazprom a perimetrelor Chevron ar fi doar primul pas (deloc mic) spre eternizarea la putere a unui regim comunist compus din reduşi mintali şi alienaţi, ce nu sunt capabili decât să distrugă ceea ce a mai rămas de distrus şi să fure ceea ce le-a scăpat în guvernările anterioare.

În acest moment, România pare guvernată de nişte râme; ca şi râmele, dacă le tai în două, fiecare jumătate se regenerează şi dintr-o râmă rezultă două. În guvern sunt infractori cu diverse încadrări, incompatibili şi întârziaţi mintal, atât nativ, cât şi din cauza exceselor obişnuite la amărâţii rupţi în fund care dau brusc de avere bugetară. Aceasta clică de nespălaţi care vor orice, numai binele oamenilor nu, vor da resursele minerale plocon ruşilor, iar oamenii cinstiţi de dreapta le dau inconştient concursul (din fericire, nu toţi cei de dreapta au fost amăgiţi de mirajul unui guvern ce pare să cadă; n-o să cadă decât dacă DNA îşi va face treaba până la capăt).


Ştiu, e un punct de vedere personal, împărtăşit de unii şi în dezacord cu alţii, dar spun aici oricărui om cinstit, de dreapta sau nu, căruia îi pasă de viitorul lui şi al copiilor lui: „NU susţineţi demonstraţiile contrafăcute şi organizate de comuniştii de la putere după modelul demonstraţiilor anticomuniste din Piaţa Universităţii din 1990! Organizatorii nu vor nici să se spună adevărul despre licenţa secretă încă, acordată tot de ei firmei RMGC şi nici să acţioneze legal pentru ca România să beneficieze de un alt statut ca ţară, prin exploatarea gazelor de şist care ne-ar scoate de sub nefasta influenţă rusească. Aveţi de ales între independenţa şi viitorul european al României, pe de o parte şi servitutea faţă de ruşi şi eventuala asociere cu CSI-ul ruso-sovietizant, pe de altă parte.

13 oct. 2013

De ce va pierde dreapta

 Am ezitat până să abordez subiectul, mai ales în maniera asta, dar cred că e necesar să ştim ce ne aşteaptă, cel puţin în viziunea mea. Avem de-a face cu o Putere comunist-golănistă (să mi se ierte pleonasmul), incapabilă să se definească ideologic, dar nu-i opunem nimic. Partidele existente în dreapta declarativă a eşichierului politic, majoritatea lor cel puţin, sunt partide de centru ; că sunt de centru-stânga, ca pnl-ul sau ca PDL-ul lui Blaga sau sunt de centru-dreapta, ca Alianţa DA, toate sunt formaţiuni ce vorbesc despre dreapta fără să ştie prea clar ce este ea. Singurul partid (şi o spun fără părtinire, ceea ce voi demonstra mai încolo) capabil să construiască o mentalitate şi o forţă politică de dreapta este Partidul Mişcarea Populară. El are avantajul, nu ştiu dacă şi conştientizează toţi asta, de a avea ca predecesori o Mişcare Populară ce ar trebui să se ocupe de partea cea mai grea din construcţia dreptei : schimbarea mentalităţii grav viciate de zecile de ani de comunism feroce şi de anii din urmă, marcaţi de ipocrizia dusă până la absurd a neo-comuniștilor actuali, cu dese accente fasciste, de minciunile de-acum cunoscute şi blamate internaţional şi de activităţile lor penale – afaceri private și personale din bani publici.

Alegătorului român i se „dădea” câte ceva, ba din partea comuniştilor uslaşi, ba din cea a PDL-ului; ca mentalitate sunt egali şi tot egal îşi „tratează” votanţii, cu câte o pungă de făină şi una de zahăr, cu câte o găleată sau altele asemenea. PDL a pierdut puterea pentru că nu a înţeles că în timpul guvernării, înaintea ei, dar şi după ea ei sunt obligaţi să facă un anumit lucru, nu „şcoli de vară”: să stea de vorbă cu oamenii, să le arate fără echivoc cât de găunoase sunt promisiunile uslaşilor, cât de periculos este pentru fiecare om responsabil şi pentru ţară o Putere comunist-fascistă. Nimeni nu s-a deranjat să le explice românilor că dreapta are o ofertă reală, practică, pe când stânga – doar panglici verbale. Nu au făcut-o şi au pierdut puterea, acum însemnând mai mult nimic decât ceva cât de cât semnificativ (cele 15 procente din sondajele institutelor de sondare a opiniei publice, ele însele proprietăţi ale clienţilor politici ai usl, pot să mă pună pe gânduri, nu să le iau în calcul).

Se vorbeşte despre o „dreaptă unită”, dar mi se pare că nu observăm că o asemenea dreaptă nu are cum exista. Un partid ca PMP se poate uni cu o altă formaţiune de dreapta atunci când ea o să apară, dar deocamdată nu e cazul. Încercările de a uni toate partidele anti-usl sub o „pălărie” de dreapta o găsesc nerealistă, fără rezultate pozitive şi uşor politicianistă. Consider că oamenii de dreapta au ca primă datorie lupta împotriva a tot ce este anti-naţional, deci şi împotriva comuniştilor „vopsiţi” în „socialişti”, dar la fel de obligaţi sunt să combată vehement politicianismul, acea meteahnă detestată de români şi proprie stângii extreme. Când se vorbeşte despre această unificare, senzaţia mea e că un magician ia câte un organ de la animale diferite încercând să facă un... om! Ce organism se poate naşte combinând un cap de câine cu labele de la pisică, trupul de la porc şi organele de la măgar? Un monstru care poate fi eliminat din orice competiţie de oricare dintre animale. Nu, nu de o dreaptă unită avem nevoie, ci de o dreaptă reală, autentică și puternică, iar asta chiar cu preţul unor alegeri.

Treptat se imprimă în mentalul colectiv o idee profund greşită ce rezultă dintr-o fals prezentată opoziţie stânga-dreapta şi anume, tot ce se opune stângii extreme este dreapta. Deloc ! Să luăm ca exemplu Spania: acolo, partidul socialist este în opoziţie cu partidul comunist spaniol şi se prezintă ca atare în alegeri. Dacă partidul creştin-democrat reuşeşte un scor electoral mai bun, cele două partide de stânga vor forma o alianţă împotriva dreptei, dar altfel vor încerca mereu, fiecare dintre ele, să formeze guvernul fără ajutorul celuilalt partid apropiat ideologic. La noi, lucrurile stau mult diferit, criza de identitate marcând profund partidele de stânga. Este absolut limpede că psd este un partid comunist care acum fuge ca dracul de tămâie să-şi asume ideologia practicată şi trecutul încărcat de violenţă şi trădare. La fel de clar e şi că pnl este echivalentul românesc al partidului socialist spaniol, deşi ieşirile maladive ale lui Căcărău şi compania ar plasa partidul mai repede în rândul acelor formaţiuni fasciste detestate de oamenii cu mintea întreagă. UDMR este formal un partid ce s-a strecurat mieros şi ipocrit printre partidele populare, el fiind unul de sorginte pur stalinistă, originile acestuia fiind din perioada în care Stalin a creeat MADOSZ şi apoi regiunea autonomă maghiară, cu scopul de a întreţine tensiunile dintre  români şi vorbitorii de limbă maghiară şi pentru a putea astfel să conducă şi să jefuiască mai bine România. Un partid etnic va rămâne unul ce se plasează în stânga extremă, chiar dacă înşelător va clama dreapta, iar trecutul apropiat al UDMR o demonstrează cu asupra de măsură.

Dreapta românească, pentru că nu putem construi o dreaptă europeană fără ca ea să fie întâi de toate naţională, nu se reconstruieşte aşa cum văd în ultima vreme că se încearcă pe la noi. Dreapta va avea un suport extrem de necesar din partea lui Traian Băsescu, dar e şi el doar un om, cu toate calităţile sale excepţionale. Băse (dragul nostru Băse) nu poate ţine loc de orice, iar deocamdată, până i se termină mandatul de preşedinte, chiar nu poate face nimic. Discuţiile care se poartă în ultima vreme sunt pe tema alegerilor europarlamentare şi a celor prezidenţiale din 2014. Ele în sine nu sunt greşite, având în vedere că orice partid are ţinte identice, dar când vorbim despre o construcţie, după ce e turnată fundaţia nu sărim direct la acoperiş, pentru că ştim foarte bine că n-avem pe ce-l pune. Şi în cazul construcţiei de dreapta, lucrurile ar trebui să stea la fel... O mişcare/partid de dreapta nu reprezintă o alianţă între nişte băieţi oneşti care vor să schimbe un sistem fără să ştie prea clar cum, ci o muncă la care ei se angajează pe termen nelimitat şi cu rezultate ce vor începe să se vadă la un moment dat, dar nu foarte curând. Nu se pot „arde” etape, nu se poate sări peste noţiunile fundamentale ale dreptei şi nici nu se poate să creezi dreapta fără să-ţi înţelegi apostolatul la care te-ai angajat. Dacă vei fi convins – vei convinge; dacă vei convinge bine şi sănătos, cu onestitate şi deschidere – rezultatele vor veni mai repede, dar peste etape, peste contructie nu poţi sări fără teama de a se prăbuşi tot.

Dreapta ce prinde aripi vine pe un teren profund contaminat de comunişti, atât de profund încât uneori şi oamenii cinstit de dreapta se-ntâmplă să aibă reflexe stângiste. Ea trebuie să se implice în schimbarea mentalităţilor, să aibă curajul de a le spune alegătorilor că nu votându-i pe noii politicieni va curge laptele şi mierea, ci muncind stăruitor, fiecare acolo unde activează. Cei de dreapta trebuie să explice oamenilor că nu le vor da nimic de pomană, ci ei înşişi vor trebui să-şi ia rezultatul muncii depuse; ceea ce vor face politicienii tineri de dreapta va fi doar construirea deloc uşoară a sistemului care să-l asigure pe cetăţean că nu munceşte degeaba, dar şi că dacă munceşte nu va primi o plată egală cu a celui care chiuleşte. Vremea celor care nu muncesc, dar câştiga uneori mai mult decât cei care asudă fizic sau intelectual trebuie să se termine.

Fireşte, începutul nu e niciodată uşor, mai ales când ideile nu sunt foarte limpezi, dar el trebuie abordat din perspectiva tradiţiilor româneşti în materie de conservatorism, aplicat la noile condiţii existente în societatea românească modernă. Dacă decidenţi, stâlpii dreptei ce abia se-nfiripă vor ca această mişcare să fie ridicată după „principiile” politicii dâmboviţene, foarte repede vor înţelege că au tras un loz necâştigător. Nu mă preocupă deloc că aceştia vor pierde din popularitate sau chiar alegeri, ci m-ar durea să ştiu că o idee generoasă, absolut necesară românilor aflaţi în degringoladă a fost călcată în picioare de un şofer devenit milionar comunist şi primar bucureştean, totul doar pentru că lideri ai dreptei nu-şi pun întrebări în legătură cu cei din preajmă.

O componentă a dreptei este şi religia. Românii erau un popor profund religios, iar Biserica strămoşească îi educa. Azi asistăm la procesul invers: Biserica vândută intereselor financiare proprii îi tâmpeşte şi-i privează pe enoriaşi de atât de necesara hrană sufletească, în timp ce guvernele comuniste duc în derizoriu orice manifestare cu caracter religios. Dacă în loc să combatem şi să criticăm asemenea atitudini ipocrite şi înşelătoare, atât din partea Bisericii, cât şi din cea a politrucilor de extremă stângă (critică e specifică dreptei, nu stangii comuniste, pentru că doar prin critică onestă se pot îndrepta lucrurile ce nu funcţionează normal), dacă ne culcăm pe lauri nemeritaţi în politică sau confundăm religia cu superstiţiile, atunci mai bine stăm şi ne gândim ce fel de partid vrem să construim: unul de dreapta sau unul de stânga? Coeficientul de inteligenţă nu e mereu un avantaj, el obligând posesorul să facă dovada în faţa omului simplu care nu ştie nici ce e dreapta şi nici ce urmăreşte ea. Religia e importantă pentru orice om de dreapta, dar asta nu înseamnă nici misticism şi nici manifestări habotnice. Cum anume trebuie să transpară ea în discursul celor de dreapta, asta nu mă bag să le spun; au IQ-ul necesar ca să ştie cum...


Ani în şir intelectualii şi presa s-au ferit de „naţionalism”. Definit intenţionat greşit în epoca lui Ceauşescu, greşeală continuată ani în şir sub guvernele obediente „despotului luminat”, termenul a ajuns să fie atribuit unor măscărici demenţi, mai apropiaţi de fascism prin discurs decât de orice altceva. Vadim şi alţii ca el nu au fost niciodată altceva decât nişte clovni patetici ai „stăpânului roşu”, surse de zgomot necesare derbedeilor veniţi la putere după lovitura de stat din decembrie '89. În mod intenţionat, acestor apariţii maladive li s-a atribuit termenul de „naţionalişti”, cu variaţia „naţional-comuniști”. Ştim prea bine că numai naţionalişti nu sunt comuniştii, cei care se şi declară internaţionalişti prin lucrările scoase la lumina de criminalii ideologici după care îşi construiesc toată activitatea. Alăturarea de termeni antagonici o găsesc cel puţin bizară. Din nefericire, lunga, prea lunga perioadă comunistă a denaturat şi a dus în derizoriu noţiuni altfel importante pentru structura naţională a concetăţenilor noştri. Ce mai înseamnă azi „patriotism”, „datorie”, „verticalitate”, „cinste”, „onoare” etc.? Toate astea şi multe altele în plus trebuie să şi le asume liderii dreptei nou-născute, să acţioneze, să explice ţăranului că pentru dreapta EL este important şi că noi, cei de dreapta nu suntem interesaţi de mulţimea aritmetică similară cirezii, ci de suma individualităţilor ce se pun în slujba naţiunii şi a lor, că nici cinstea, nici onoarea, dar nici datoria n-au murit, ci doar au fost absente din politica românească prea multă vreme. Dacă toate astea nu se vor petrece, dreapta românească va eșua într-un mod lamentabil…

20 sept. 2013

Secrete arzătoare (XV)

Elizabeth Bathory 
 Didina e genul de femeie care mereu găseşte câte o explicaţie fantezistă pentru orice situaţie dificilă sau penibilă. Relativizează cu zâmbetul pe buze şi oricând e dispusă să declare "am glumit", chiar şi atunci când se oferă să-i danseze din buric, în privat, mai tânărului (mai tânăr decât ea) soţ al unei prietene. Desigur, "gluma" refuzată pe jumătate, o va motiva şi mai mult să insiste; până la urmă, scopul scuză mijloacele, iar satisfacţia de a fi servit sexual un bărbat mai tânăr merită orice efort, orice umilinţă, nu-i aşa?!

Cele mai frumoase vacanţe ale copilului ei, adică toate, sunt cele petrecute în îndepărtatul orăşel moldav, la bunici. Doar şi Didina merită un pic de linişte pentru ca viaţa sa frumoasă să-şi vadă de drum netulburată de prezenţa unui copil. Nu, nu va merge să-l ducă, pentru că oraşul natal n-o mai atrage, iar "răutatea" foștilor concitadini ai săi îi repugnă, dar se va găsi cine să-l ia pentru ca în sfârşit şi mama lui să-şi poată vedea netulburată de ale ei... După vacanţă, va merge nu departe de Capitală, va prelua copilul de acolo şi se va grăbi cu el spre casă; spre casă, nu acasă... La naiba!, e vineri şi tocmai azi trebuia să vină micuţul, azi când ea îl are programat pe "Horse"... Dar o asemenea problemă are mereu rezolvarea sa la Didina. Copilul va fi depus în grabă la o prietenă, iar ea va putea să meargă la obişnuita întâlnire de vineri. Apoi va urma ritualul cunoscut: pornografiile lui "Horse", perversiunile şi umilinţa Didinei, murdărirea ei, eliberarea de amândouă părţile de obsesional, după care, cu treaba încheiată şi cu frustrările ostoite se va putea întoarce să ia copilul şi să-l ducă, în sfârşit, acasă. Astfel îşi va face, în cele din urmă, şi datoria de mama "grijulie"; în viaţă mai sunt şi obligaţii, nu doar fericire prestatoare de pornografie şi linişte frustrant-obsesivă.

Fericirea copilului o preocupă prea puţin pe Didina. Oricum el e mic şi nu are nevoie de multe pentru a avea impresia fericirii... În general, ajunge să-i lase impresia iubirii, a grijii materne şi a unei vieţi normale. Restul va fi cumpărat prin satisfacerea şi a celor mai năzdrăvane cereri ale copilului, acesta fiind astfel cucerit. Desigur, copilul creşte şi deja începe să înţeleagă că plimbarea sa de colo până colo nu are aspecte de normalitate şi nici perindarea diverşilor bărbaţi prin casa copilăriei sale nu este chiar atât de des întâlnită pe la alţi copii. Îşi pune întrebări, are dorinţe simple, cum ar fi plimbarea cu mama sa, dacă nu în timpul săptămânii, măcar în weekend, dar înţelege că mama sa e o mămică extrem de ocupată, aşa că va aştepta ca măcar într-o vacanţă aceasta să se mai elibereze şi să poată astfel să mai stea şi cu el. Copilul vede, înţelege şi încă nu resimte frustrările ce deja s-au acumulat şi nici răspuns nu are la toate întrebările pe care el şi le pune şi cărora nimeni nu le dă o rezolvare. Vag, copilul îşi dă seama că mama pune accentul mai mult pe propria-i îngrijire, decât pe îngrijirea şi hrănirea lui, dar astea sunt lucruri pe care abia mai târziu le va înţelege; şi, indubitabil, le va sancţiona undeva în străfundul sufletului său de copil silit să se maturizeze parţial şi pretimpuriu.

Cât despre Didina... Ea îşi va vedea de ale ei, eventual va folosi copilul încercând să mai atragă cu el un pretendent sau îl va folosi, după caz, în alte scopuri ce fac parte integrantă din viaţa sa ascunsă; şi aşa e mic şi nu înţelege clar situaţiile în care e pus, nu-i aşa? Da, dar dacă totuşi copilul mic silit să devină "mare" va pricepe şi situaţiile şi, mai mult decât atât, nu va fi de acord să fie astfel folosit? Nu, Didina nu-şi pune încă problema asta, aşa cum nici altele nu şi le pune, însă viitorul nu e mereu departe şi, uneori, el poate fi chiar mâine sau săptămâna viitoare... Deocamdată, toată atenţia Didinei e concentrată pe ea însăşi şi pe viaţa ei din care copilul nu face parte şi doar accidental el beneficiază de ceva mai puţin decât o minimă atenţie, dar bine disimulată în spatele unei griji de mucava, cum e, de altfel, toată viaţa reală a Didinei.


Şcoala copilului este o adevărată corvoadă pentru mama acestuia... Cu toate că reuşeşte să ţină micuţul departe de casă, ba la un after school, ba pe la prieteni, Didina este vizibil deranjată de acest program fix care o obligă să comprime timpul, uneori cu succes, alteori ratând întâlniri "importante", dar visând la weekend-ul cel atât de uşor de configurat; prietenia – la nevoie se cunoaşte, iar sfârşitul de săptămâna este pentru blondă o nevoie irepresibilă şi, de ce nu?, binefăcătoare financiar. Copilul a avut porţia sa de "fericire" în timpul săptămânii, acum e rândul mamei să-şi acorde două zile şi jumătate de fericire, aşa cum o înţelege ea; de luni îşi va face din nou timp şi pentru copil, dar până atunci mai e... Până luni, Didina ştie că trebuie să "rezolve" şi întâlnirile programate, dar şi pe cele restante din cauza insuficientei comprimări anterioare a timpului. Va reuşi, fără-ndoială... Totuşi, să nu uităm că blonda e o învingătoare, o femeie ce trebuie să se descurce singură cu bărbaţii planificaţi și că viaţa ei e cu totul alta decât se poate vedea.

Continuarea pe Secrete arzatoare





Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

19 sept. 2013

Secrete arzătoare (XIV)


Elizabeth Bathory 
 Aşa cum era de aşteptat, viaţa Didinei pendulează "între metafizică şi clitoris". Metafizica vieţii ei e minciuna, indiferent de forma pe care ea o îmbracă. Viaţa sa reală (frumoasă şi liniştită, cum altfel?!) este imposibil de separat de cea virtuală şi nu e vorba aici doar despre virtualul online. Viaţa Didinei este legată ombilical de online şi de un anumit site de socializare, dar nu la atât se reduce virtualul ei. Minciuna a devenit pentru ea un modus vivendi, o stare fără de care blonda va redeveni acea fiinţă complexată care a găsit în oferirea trupului bucuria şi plăcerile vieţii, altfel singurele. Desigur, mediul online nu doar o ajută, ci îi şi dă posibilitatea să aibă o viaţă virtuală, una care nu poate avea legătură cu realitatea, dar care poate foarte bine să treacă drept reală. Didina nu va renunţa niciodată la contul ei de pe site-ul de socializare. Acolo are cea mai mare parte a vieţii pe care vrea să dea iluzia că o are, acolo are peste 9.000 de poze, fireşte, nu toate vizibile publicului şi tot acolo îşi va găsi ea clienţii atent studiaţi înaintea "atacului". Pe ei îi va lăsa să vadă doar acele poze pe care va considera că trebuie să fie văzute, acele imagini care să fie pe placul fiecărui viitor beneficiar al serviciilor sale și care să-l atragă pe nefericit.

Minciuna este pentru Didina absolut indispensabilă, deseori gratuită, dar ea i-a intrat în sânge şi va minţi mereu natural şi cu convingere. Acest mod de viaţă este acum realitatea ei şi nici nu concepe să renunţe la ceea ce i-a creeat aparenţa de azi. Aparentul este prima grijă a damei, iar pentru a-l păstra, ea e dispusă şi la sacrificii. Orice ar face, minciuna dusă până la absurd sau cea dusă până la înşelătoria ce poate fi calificată drept escrocherie, toate sunt naturale pentru femeia care nu mai poate face diferenţa între o viaţă reală şi una online. Amestecul celor două a dat o rezultantă ce poate avea conotaţii medicale, dar care formează unitar viaţa pe care o mai poate avea o fiinţă ce nu se mai regăseşte nici în lumea reală şi nici în cea virtuală în mod real. Tot ceea ce ţine de imaginea plăsmuită, de viaţa născută din minciună şi din promiscuitatea unor complexe defulate, toate formează azi adevărata viaţă a Didinei.

Nu-i pasă nici măcar dacă nu e crezută când minte... Didina e atât de dependentă de minciună, încât ea a ajuns să fie adevărul ei, iar dacă se trezeşte cineva să n-o creadă, tocmai pe ea, cea care minte cu atâta convingere, atunci e liber să-şi vadă de drum. Cândva începuse o relaţie cu un adolescent întârziat, dar când el n-a mai acceptat condiţiile ei, dama n-a ezitat să-l trateze ca pe un necunoscut. Fireşte, el şi azi suferă şi visează la partidele de sex pervers de care nu poate avea parte cu soţia pe care şi-a luat-o, dar degeaba e el în minte cu blonda care atât de bine ştia să-l satisfacă, acum ea nu mai e deloc interesată de el, aşa că nici nu-l mai cunoaşte; vremurile când tânărul o făcea să se simtă cu 20 de ani mai tânără au trecut, iar azi ea are alţi clienţi în obiectivul virtual al camerei sale foto. 

În universul posibil si improbabil al Didinei, minciuna nu e deloc surprinzătoare, ba din contră... Tot eşafodajul ei e clădit pe minciună, iar ea este cea care o ajută să pară tot ce vrea. Undeva, în străfundul fiinţei sale, Didina realizează că are o viaţă de mucava, cea pe care o prezintă altora, dar natura sa înşelătoare şi obiceiurile prin care ajunge şi la bani, dar şi la satisfacţia sexuală, o determină să rămână aşa. Nimeni nu-şi poate imagina că va utiliza adevărul, nimeni nu se va gândi că viaţa ei poate fi şi normală... Niciodată nu va pomeni unui partener de prestaţii sexuale, de existenţa celorlalţi clienţi şi nici despre limitele sale inexistente în satisfacerea unui bărbat, fie el soţ al unei prietene sau nu. În viaţa ei "frumoasă", liniştea nu-şi găseşte locul... Mereu va trăi la maxim şi plăcerea umilinţei, dar şi pericolul sau aventura. Ea ştie că unii parteneri vor simţi adevărata sa faţă, dar asta n-o preocupă deoarece ştie prea bine că le poate arăta practic ce trebuie să conteze pentru ei şi ce nu. După prima partidă în care blonda se va dezlănţui în a accepta toate obsesiile partenerului său, ea va şti că l-a "determinat", iar el va înţelege că dacă vrea şi altele asemenea, va trebui să închidă ochii la "fleacuri".

Neliniştea Didinei a devenit firească... Într-o zi, ea poate fi pusă în situaţia de a ieşi cu "Horse", de exemplu, la un complex de agrement, undeva unde să aibă şi cameră de închiriat, măcar cu ora, pentru ca apoi, după ce el îşi va fi liniştit obsesiile pornografice, ea să meargă la un restaurant cu un altul, cel care, după o cină altfel normală, îşi va lua porţia sa de perversiuni aplicate pe care Didina nu va ezita să i le procure, cu obişnuita sa deschidere faţă de aşa ceva. Fireşte că nici "Horse" nu va avea cunoştinţă de cea de-a doua întâlnire, dar nici celălalt de prima; de altfel, pe nici unul nu-l interesează astfel de detalii ce n-au legătură cu ora lor de descătuşare a obsesiilor lor pornografice şi/sau sexuale. Nici Didina nu și-ar mai aminti peste 6 luni, nici de episodul cu "Horse" și nici de celălalt, dar, prevăzătoare, ea va trece în jurnal esenţialul din fiecare experienţă, astfel încât va putea apela oricând la memoria scrisă.


Viaţa asta "frumoasă" şi clădită pe minciună şi pe vânzarea corpului, cui vrea şi cui nu vrea, este tot ce mai poate visa Didina. Nu proiectele de viitor îi ocupă mintea, nici perspectivele copilului şi nici măcar dorinţa de a construi ceva minimal. Gândurile ei sunt ocupate de la o zi la alta de viaţa pe care o are azi, cu toate programările de parteneri şi cu încercările sale de a masca existenţa unora faţă de ceilalţi, de defulările bolnăvicioase la care se supune cu frenezie şi de umilinţa care atâta plăcere îi procură; restul sunt pentru fraieri, nu pentru ea.





Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.
                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.