[„DACĂ ÎN TIMPUL ADUNĂRILOR...”] de Mihai Eminescu

Dacă în timpul adunărilor de la Mazar Paşa, când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că-n nu mai mult de şase ani cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%;

că cei ce protestau contra convenţiei comerciale vor supune-o iscăliturei Capului statului şi vor sancţiona-o ;

că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele;

că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti;

că cei ce-au trădat se vor decora !

că cei ce-au hulit prin pasquiluri Coroane vor fi decoraţi cu Bene-merenti;

că se va specula averea statului la bursă, că se vor cumpăra de stat cu 60% hârtii ce valorau în piaţa de efecte 20% şi că, prin această haiducie parlamentară, o sumă dintre roşii vor deveni milionari;

că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavoda chiustenge , care nu face nici cinci, şi că 4 milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor;

că se va constata prin dezbateri publice într-un stat vecin cumcă o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi la câştig ca bandiţii din codru;

că administraţia va ajunge la halul de-a prinde cetăţenii ce-i displac pe uliţe şi a-i trimite sub escortă la Bucureşti, pretextând că sunt nebuni.

Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar. Ca-n vremea cezarilor din Roma, opinia publică e ostenită şi moleşită ; ea nu mai are putere de reacţiune. Un fel de eres orb că aşa trebuie să fie, că ,,lumea moştenire tâlharilor s-a dat", precum zice Gr. M. Alecsandrescu, a cuprins toate spiritele şi le-a umplut de apatie faţă cu interesele publice.

Noi credem că-n orice altă ţară singur cazul Simeon Mihălescu, faptul că un om asupra căruia se fac cercetări de natură criminală e mănţinut în funcţie şi conduce singur cercetarea făcută în contra sa şi — după ce judecătorul declară că nu e caz de urmărire — îşi numeşte pe judecătorul său propriu într-o funcţie bine plătită din administraţia spitalelor, această protecţie reciprocă dintre prevenitul atotputernic şi judecătorul amovibil ar fi fost îndeajuns pentru a răsturna guvernul celor ce protejează asemenea oameni.

La noi însă nu numai că lucrul nu mai face nici un efect, ci, din contra, ostentativ acest om a fost ales senator şi majoritatea comandată să-l spele în public. Acolo — în maturul Corp — onorabilul stâlpnic nu a contestat doar adevărul denunţărilor d-lui Moldoveanu, nu, le-a confirmat, ridicând un colţuleţ al vălului de pe scabroasa afacere, voind însă a arunca vina pe altul. Senatului puţin i-a păsat că vină există, a lăsat pe unul numai s-o descarce pe umerele altuia, a luat drept bani buni declararea unui om în contra căruia cercetarea era viciată din capul locului şi a trecut la ordinea zilei.

Aci ne aducem aminte de [o] istorioară povestită de un ziar american:

Onorabilul Josua Quiney spunea, într-o prelecţiune ţinută la Boston , că a văzut pe cineva în New-York dând, cu ocazia alegerii de deputat în Congres, 25 de dolari pentr-un singur vot şi, mirându-se onorabilul că un om poate da atâta pentru un singur vot, i s-a dat asigurarea că, daca acel candidat va fi ales, va şti să câştige însutit cât a dat. În sesiunea din urmă primise 30 000 dolari pentru că izbutise a trece un bill , deci poate plăti preţ bun. Există oameni, zice foaia americană , cari, printr-un serviciu de 5—6 ani în Congres, de unde n-aveau cinci dolari au ieşit c-o jumătate de milion de dolari din Parlament.

Noi găsim că sistemul roşu ar trebui completat şi, fiindcă ţara pare osândită a fi guvernată de deputaţi identici cu cel din New-York, alegătorii să-şi facă un tarif de preţuri pentru vot. Ei ar fi mai folosiţi ; şi ţara? — tot aşa de bine ar merge. Putem asigura că mulţi dintre candidaţii viitori au ajuns la aşa stare încât ar putea răsplăti acest uşor serviciu al unei dări de vot în mod foarte generos.

Căci să nu se uite. După răscumpărarea Cernavoda Chiustenge a mai rămas poduri peste Dunăre de construit şi aceste poduri, împreună cu reţelele corespunzătoare de căi ferate, promit a fi bune de muls.

[7 iulie 1882]

Read More

Organul hidoasei pocituri... de Mihai Eminescu

Organul hidoasei pocituri şi al stârpiturilor Fanarului ajunge să implore guvernul rusesc prin următoarele cuvinte din n-rul său de marţi 26 septemvrie:

Suntem încredinţaţi — zice — că însuşi guvernul rusesc, mişcat de un simţământ de delicateţă, va fi fericit a cruţa României, Domnului şi guvernului său o formalitate pe atât de penibilă, pe cât şi de cu totul de prisos pentru un imperiu aşa de puternic faţă cu un mic stat care nu poate decât să se supuie deciziunilor colective ale Europei. Acest simţământ de delicateţă îndeamnă negreşit pe guvernul rusesc să dorească a face României cât se poate mai puţin amară despărţirea ei de fraţii de peste Prut. Această procedere n-ar contribui puţin a alina durerile şi a face ca cele mai bune raporturi să se restabilească între România şi puternica ei vecină, căci marile interese ale României reclamă să stea în cele mai amicale relaţiuni cu toţi vecinii ei.

Într-adevăr, principe Gorciacof, îndură-te de acele nenorocite instrumente ale Altesei tale, nu-i face cu totul imposibili în această ţară. Nu vezi că ei bucuros cedează în toate celea, ei uşor îşi alină durerile şi vor să restabilească cele mai bune raporturi, numai milostiveşte-te de-i cruţă.

Adu-ţi aminte că aşa îmblau bizantinii cu turcii, adu-ţi aminte că aşa îmblă popoarele în decadenţă şi dezbărbătate de corupţiune şi că insulta azi, linguşirea mânii, linguşirea până la pământ cu restabilirea celor mai bune raporturi sunt semnele de putrejune internă, semne că mărul e copt, putred de copt pentru a vă cădea în poale, puternici vecini!

De aceea, aveţi îndurare de spuma Fanarului, de cucuvaia pripăşit[ă] de ieri alaltăieri în această ţară, şi ce deriziune!! şef al partidului zis naţional, care v-a făcut atât de bine trebile şi nu-l siliţi să se sinuciză. Uşuraţi-i slujba ca să mai poată trăi şi mâni, căci şi mâni o s-aveţi trebuinţă de el, poate mai multă decât azi; şi mâni o s-aveţi trebuinţă de acest fanariot care să amăgească poporul românesc ca să vă primească cu pâne şi cu sare, cu buchete de flori pentru vestita voastră sfinţenie întru ţinerea tratatelor.

Şi oare de ce România să beie acest păhar ? De ce ea, biruitoare, ea să fie umilită de moarte, când cel umilit trebuie să fie cel care şi-a călcat cuvântul, juruit prin tratat în formă, cu iscăliturile încă umede ? Cine-a dat dreptul acestui guvern de-a ceda părţi din ţară, acestei Camere de-a încuviinţa prin încheieri asemeni cesiuni ? De ce nu lasă domnii din Dealul Mitropoliei ca Rusia să bea până la drojdie păharul călcării sale de tratat, să ia un pământ pe care-a pretextat că voieşte să-l mântuie de sub aşa-numitul jug turcesc ? De ce nu se lasă a se dezvăli pân-la ultima consecuenţă neadevărul acelor umanitare şi creştineşti protestaţiuni cu cari s-a-nceput războiul contra turcilor ?

Noi cei insultaţi în sentimentele noastre cele mai sfinte, noi cei prădaţi de averea noastră străveche, noi să fim aciia cari să primim şi umilirea de-a încuviinţa răpirea teritoriului nostru. Căci este o răpire strigătoare la cer, pe faţă, nemaiauzită, care nu se poate consuma decât călcând un tratat pozitiv şi astăzi încă în vigoare.

De ce ? Pentru că există în ţară noastră oameni ca d. C. A. Rosetti, pentru că legiuitorii noştri se recrutează din oameni fără de nici o meserie, pentru cari statul şi resursele sale sunt singurele mijloace de trai şi cari, pentru a se mănţine, îşi alină lesne durerile şi vor să restabilească cu orice preţ cele mai bune raporturi.

Şi cine oare se găseşte ca să susţie chiar cu declamări dreptul actualelor Camere de-a primi sau de-a respinge dispoziţiunile Tratatului de la Berlin ? Dar cine oare decât chiar deputatul colegiului al III-lea de Ismail ? Cine altul decât Pseudo-Ureche ? El se-nchină necesităţii celor mai bune raporturi, având încă cinismul de-a zice că n-o face ca alţii, o face protestând. Ba încă voieşte a dovedi din vorbirile d-lor Lateş şi Pascal, cu ocazia votării Constituţiei, cumcă într-adevăr Camerele au dreptul de-a rectifica graniţele cu trei ţinuturi în minus.

Se-nţelege. D-sa a rectificat numele vornicului Ureche, ca şi C. A. Rosetti Basarabia, a rectificat scrierile lui Lope de Vega ş-ale lui Ascoli în partea sa, ce minune daca se-nvoieşte a rectifica acum graniţa României, recunoscând necesitatea de-a ceda ruşilor un ţinut care l-au ales. Similis simili gaudet. De ce Pseudo-Ureche s-ar înfricoşa de-o procedură din partea ruşilor pe care d-sa a practicat-o toată viaţa cu mult succes, plagiindu-şi numele, plagiindu-şi scrierile şi fiind însuşi — după mutră — vrun plagiat din ţara căzăcească.

Iată dar, popor românesc, răsplata grozavă pentru că au permis să se calce legea ta fundamentală, ai permis ca prin alegeri făcute de comitete de salut public să ţi se falsifice voinţa ta. Iată pedeapsa că nu te-ai pus din răsputeri a mănţinea tocmai elementele acelea cari n-au nevoie de resursele statului pentru a trăi şi cari sunt în stare a rezista şi la ploaia de decoraţii ruseşti şi la alte ademeniri.

Apelăm la voi, români, fie în Senat fie în Cameră, ca să nu consfinţiţi nici prin vorbă, nici prin scris atacul ce se face drepturilor noastre. Apelăm — nu la diurnaşii şi tremurătorii după arenzi fără bani (ca d. Fleva cu moşia Văcăreşti ş.a.) — ci la toate elementele acelea din Cameră cari, contrare nouă în politică internă, au cu toate acestea vederi identice cu noi când e vorba de atitudinea noastră în afară. D.Vernescu îşi oferea odinioară toată starea pentru a mântui Basarabia. Nu e nevoie de aceasta.  Să mântuie cu glasul său cel puţin onoarea naţiei româneşti. Să nu lase ca să fim umiliţi, ca pentru restabilirea celor mai bune raporturi noi înşine să consfinţim ruşinea şi umilirea noastră.

Apelăm în fine chiar la persoana Măriei Sale Domnul, pe care cu tot respectul am privit-o precum ni se prescrie de Constituţiune, şi-i aducem art. 96 din acea Constituţie, conform căruia nu are alte puteri decât cele ce se dau prin ea, precum şi art. 87 conform căruia la urcarea sa pe tron, pe care cu mâna sa pe sfânta cruce au jurat a păzi Constituţiunea şi legile poporului, de-a mănţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului nostru. Şi de acest jurământ nu-l poate dezlega decât numai naţia, de va voi; şi nu va voi poate.

Retragă-se toate elementele curate şi neatârnate dimprejurul bufniţei, ca să rămâie singur între creaturile sale, să rămîie între Flevi, Fundeşti, Pătărlăgeni, Serurie, Pseudo-Ureche şi între toţi cei afurisiţi de-a nu avea odihnă nici în mormânt ca să îndeplinească slujba sacrilegiului.

Nu răsturnarea lor de la guvern voim. Din contra. În faţa lui Dumnezeu, a ţării, a Domnitorului declarăm solemn că nu se va găsi un singur membru al partidului conservator, unul singur, care să-şi deie mâna de ajutor pentru a consfinţi silnicia Tratatului de la Berlin, nici unul care ar primi a-l reprezenta, nici care şi-ar mânji viaţa şi sufletul, vârându-se între aceşti oameni şi primind o parte cât de mică din neagra lor răspundere. Când s-a luat Bucovina, Domnul a protestat şi şi-a pierdut capul; când la 1812 s-a luat Basarabia, un fanariot a vândut-o; dar nici în cazul întâi, nici într-al doilea nu s-a găsit un singur român care să fie trădător, care să nu proteste contra acelei nedreptăţi.

Daţi-vă dar înlături dimprejurul jucătorilor vechi şi deprinşi în viaţa lor a juca de multe ori va banque până la inelul de căsătorie de pe deget. Daţi-vă dar înlături dimprejurul ciumaţilor, ca să-i vază lumea şi să cunoască pe cei cari prin uneltiri criminale contra interesel[or] naţionale ale acestei ţări care-i hrăneşte, contra tratatelor ce ne asigurau existenţa, au trimis brava noastră armată în foc, în frig şi în foamete, ca să se lupte pentru interese străine, şi cari acum vor pecetlui uneltirile lor cu pierderea iubitei  Basarabia. Daţi-vă-n laturi, pentru ca, prin golul cumplit dimprejurul lor, să se vază bine ce negri sunt, ce străini sunt, ce fără de lege sunt.

Read More

„ESTE ADMISIBIL ÎNTR-O TARĂ ...?” de Mihai Eminescu

Este admisibil într-o ţară constituţională ca o criză de cabinet să se perpetueze în infinit? E prea adevărat că toţi oamenii noştri de stat sînt geniali, că aceleaşi ilustre personaje pot trece din resort în resort aducînd aceleaşi mari servicii patriei; e incontestabil de ex. că d. Câmpineanu uneşte gravitatea omului de finanţe cu fineţa şi vastitatea diplomaţilor europeni; nu e tăgăduit asemenea că d. I. Brătianu se pricepe şi la ale războiului şi la ale administraţiei politice, financiare, juridice, agricole ş.a.m.d., încît într-adevăr nu e ramura de ştiinţă omenească, începînd de la astronomie şi sfîrşind cu cultura viţei, pe care prezidentul Consiliului nostru de Miniştri să n-o priceapă din fir în păr, cu toate acestea umilita noastră părere e că aceste ilustre personaje sînt prea exigente faţă cu inteligenţa lor înaltă şi cu vasta lor putere de muncă, că prea se-ncarcă cu activităţi diverse, încît uneori ne e teamă ca nu cumva să-i pierdem prin prea marea osteneală ce şi-o dau în afacerile statului. Şi, oricine ne-o va concede, ar fi păcat de asemenea odoare!

Închipuiască-şi cineva de ex. că România ar fi lipsită de posibilitatea de-a se fi înzestrat cu Strousberg, că ea ar fi fost lipsită de fericirea de-a fi administrată de mucenicul Simeon, că epizootia şi foametea n-ar fi bîntuit ţara, că nu se făcea vestita rectificare de graniţă în minus, atît de apărată de „Românul”, că nu se încetăţeneau evreii, că nu se făcea aşa cum s-a făcut banca serurio-naţională, în fine mai gîndească-şi cineva şi adînca nenorocire de-a nu avea gardă naţională şi lipsa de ocazie pentru cocoşaţi şi strîmbi de-a parada în public în calitate de generali sau coloneli ai gardei, şi tabloul nenorocirii României e gata. Cîteşişapte marile fericiri ale Egipetului din vremea lui Moisi ne-ar fi lipsit cu totul daca Dumnezeu, în adînca sa prevedere, nu ne dăruia, pentru faptele noastre bune şi pentru virtuţile noastre, pe-un d. Brătianu sau item pe un d. Câmpineanu. Culmea nenorocirilor ar fi fost însă daca însuşi El, reversibilul, ar fi aflat o altă întrebuinţare în economia naturii decît aceea de-a deveni conducător al României. Acea altă întrebuinţare pe care natura ar fi putut-o face de aceşti onorabili domni e o temă demnă de discutat pentru istoriograf, iar, cînd nuanţa roşie se adînceşte în purpura Mihălescu-Chiriţopol-Simulescu, tema devine interesantă chiar pentru jurisconsulţi, mai ales dacă acestia nu vor fi cumva din şcoala preageneroasă a italianului Beccaria şi n-ar avea o aversiune prea pronunţată în contra culturii cînepei.

Drepţi precum sîntem, nu putem aşadar uita cît de multe fericiri ar fi lipsit României dacă epoca noastră nu era înzestrată cu roşii în genere, cu d-nii Rosetti-Brătianu îndeosebi, şi un sentiment de compătimire faţă cu martiriul — îndealtmintrelea lucrativ — al acestei serii de oameni providenţiali ne face să găsim că prea se-ncarcă cu multe afaceri, că cumulul este chiar un principiu de viaţă al lor. Această încărcare nu se poate însă întîmpla decît în detrimentul altor activităţi ştiinţifice şi economice, cărora li se dedă teoretic si practic onorabilul Carada bunăoară.

De ce d. Brătianu nu-şi complectează odată cabinetul?

Îi lipsesc oameni? Noi ştim că d-nii Chiţu, Giani, Fleva ş.a. atîta aşteaptă, ca să intre în posesiunea unor portofolii cari li se cuvin de drept. Faimosul Serdaru, care şi-a complectat studiile de economie politică în Rusciuc, n-ar refuza, după cum se zice, într-un mod absolut portofoliul finanţelor, mai cu seamă în vederea celor opt milioane ale Rusiei, căror din pămînt, din iarbă verde ar şti să le dea de urmă şi să le facă pe fel.

Oare partidul roşu să nu fie capabil a guverna singur ţara? Cum? Domnia virtuţii şi a moralităţii nu a pătruns încă atît de adînc în, păturile societăţii româneşti încît un guvern pur roşu să fie posibil? Pîn-acum ştiam că, din cauza gingăşiei de distincţie pe care o făcea reacţiunea între om şi om, înconjurînd de ex. Academia Văcăreştilor cu o deosebită gardă de onoare, cabinetele erau mai greu de compus; dar de cînd Senatul s-a însărcinat a spăla afaceri scabroase, de cînd garda de onoare a devenit de prisos, de vreme ce se şterg acele distincţii gingaşe de reacţionară memorie, credem că nu va mai exista pentru d. Brătianu nici o greutate întru compunerea cabinetelor sale. N-are decît a despopula Academia sus-amintită şi pe loc se completează şi administraţia drumurilor de fier, şi directoriul Băncii Naţionale, şi numărul de şapte al consiliarilor întru cele bune.

Auzim că d. Brătianu e aşteptat în Moldova ca să pescuiască miniştri. Noi îi dorim izbîndă deplină, căci, pe cît Moldova dispune de personalităţi potrivite cu misiunea ce voieşte a le-o încredinţa d. Brătianu, ea sărmana e desigur gata de-a se dispensa de ele. E drept că pe acolo Mihăleştii nu prea cresc pe toate cărările. Trebuie un ochi deprins, ca al d-lui Brătianu, ca să-i descopere într-o lume în care Chiriţopulo e un mit şi Simulescu o legendă din veacul de aur al fanarioţilor; dar ce nu poate buna-voinţă şi iubirea de patrie? Ceea ce pentru noi ar fi greu pentru d. Brătianu va fi uşor.

D. Brătianu nu e în poziţia delicată a lui Diogen cu vestita sa lampă. D-sa nu caută oameni, deci să sperăm că va reuşi în căutarea sa.

[26 iunie 1880]

Read More