Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

1 apr. 2012

Babele sfinte in mitologia noastra

Eroul solar face în drumul său, popasuri la vro sfantă oarecare şi de obicei cere de la ele sfaturi şi ajutor. Patru dintre sfinte: Vineri, Duminecă, Luni şi Miercuri reprezintă principiul binelui şi sînt blînde, bune şi totdeauna gata să ajute pe erou; celelalte trei, Joi, Marţi şi Sîmbătă sînt răutăcioase, de aceea eroii solari le ocolesc, căci ele reprezintă principiul răului.


Toate aceste sfinte în mitologia noastră reprezintă noţiuni concrete, sînt personificări lămurite ca faţa soarelui. Culegătorii de poveşti însă de multe ori le amestecă, le dau roluri cu totul contrarii caracterului lor, le ţin ca pe un fel de hocus-pocus al basmelor cu cari te poţi juca după buna ta  chibzuială. Dar, pe cît de bine ştie cel ce se uită la un scaun din faţa lui că acel obiect e scaun şi nu  altceva şi că stă acolo unde-l vede şi nu într-alt loc, tot aşa de lămurit ar trebui să se ştie că sfintele  din basme sînt anumite personificări, bine stabilite, cu însușiri permanente şi esenţiale, cu o sferă de activitate bine determinată şi cu rostul lor care e neclintit. A amesteca pe sfînta Luni cu sfînta Vineri, ca şi cînd ele ar fi simple locuri comune ale poveştilor, ori a purta pe erou pe la toate sfintele pe rînd - şi mai ales în ordinea numelor zilelor din săptămînă - nu e numai o confuzie, ci un nonsens tot aşa de mare ca şi cînd ai descrie pe leu cu însuşiri de ale iepurelui, ori dimpotrivă.


Sfintele noastre personifică timpul de la o răsărire de soare pînă la alta. Fiecare îşi are porţiunea sa de timp, iar insuşirile ce i se dau fiecăreia în basme au să corespundă, pe cît se poate de exact, cu fenomenele anumitei porţiuni de timp. Ziua şi noaptea împart drumul soarelui în două părţi privite ca egale. E, deci, natural ca faptul zilei şi faptul nopţii să fie privite ca popasurile de căpetenie ale  soarelui. Aceste două fenomene sînt reprezentate şi personificate în sfînta Miercuri şi sfînta Vineri, cele mai de căpetenie sfinte ale basmelor, iar în credinţe şi obiceiuri "zilele" cele mai sfinte din săptămînă. O să mă opresc acum la aceste două personificări înainte de a vorbi despre celelalte sfinte, ca să le lămuresc bine rostul şi fiinţa, mai întîi singure, iar mai tîrziu în legătură cu celelalte.


Numele Vineri n-are nevoie de demonstrări întrucît îi priveşte origina. Tot aşa Miercuri. Unul e Venus, altul Mercurius. Dar nu numai în nume se potrivesc aceste zeităţi, ci şi în fiinţa lor. Sf. Vineri a noastră, ca personificare mitologică e una cu zeiţa Venus, iar Sf. Miercuri e într-adevăr Mercurius. Latinii au împrumutat aceste zeităţi de la greci, prin urmare o să ne căutăm dovezile în mitologia grecească, fiindcă e mai de baştină şi fiindcă o aflăm sistematizată prin cărţi şi dezvoltată mai mult decît la latini. Afrodita e cunoscută mai mult ca zeiţă a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale. Aceasta era Afrodita vremilor tîrzii ale vieţii greceşti; la început însă, ea n-a avut de-a face nimic cu frumuseţea corpului şi nici cu iubirea sexuală, ci simplu cu frumuseţea ca abstracţiune, a tuturor lucrurilor şi manifestărilor naturii şi cu iubirea în înţelesul abstract şi ideal. Genealogia zeilor, aşa cum o dă Hesiod, e neîntrerupt discutată şi multi interpreţi ai mitologiei găsesc că totul în Hesiod e contradicţie şi imposibilitate. E o părere generală că e absurd să faci o genealogie a zeilor, că e lucru neraţional să introduci cronologia în teogonie. Alţi interpretatori însă găsesc că Hesiod e, dimpotrivă, foarte limpede în tot ce spune şi că cronologia lui e nu numai  înţeleaptă şi adevărată, dar absolut necesară. Ce descrie el întru începutul teogoniei? Un simplu fapt de ziuă. După cum urmează fenomenele unul după altul în natură, la începerea zilei şi după cum aceste fenomene sînt personificate în zei, e natural ca zeii să se nască unul după altul şi iată gata cronologia teogoniei. Hesiod spune că la început s-a născut haos, apoi pămîntul (Gaea) cel cu umeri laţi şi tartarul, iar în urmă Eros, cel mai frumos zeu şi cel mai plăcut zeilor şi oamenilor. Haos e noaptea întru care zace pămîntul: Hesiod spune că s-a născut pămîntul, într-adevăr însă el era. Din noapte s-a născut pămîntul şi tartarul. E o concepţiune a tuturor neamurilor primitive că pămîntul iese din noapte încetul cu încetul ca şi cînd ar fi o insulă ce iese din mare, ca o balenă. Dacă ar fi  în văzduh, ai vedea noaptea sub tine un haos, pămîntul una cu aerul întunecat al universului. Dar cu încetul se luminează, se deosebeşte pămîntul, acum îl vezi. Se naşte pămîntul tot din noapte. Dar Hesiod spune că se naşte pămîntul şi tartaruI. Acest tartar e întunericul de sub pămînt, aşa cum şi-l închipuiau cei vechi şi cum şi-l închipuiesc toate  popoarele. Cum se naşte el din noapte, deodată, cu pămîntul? Unii dintre comentatori zic că tartarul e ceva inerent pămîntului, e legat de el, prin urmare Hesiod nu vrea să spuie că se naşte pămîntul şi (apoi) tartarul, ci pămîntul (deodată) cu tartarul. Căci, ziuă ori noapte, pămîntul are sub el un tartar.


Rămînem acum la Eros, căci mai departe teogonia lui Hesiod nu ne priveşte. Eros e personificarea strălucirii zorilor şi zorile însele e un Eros cosmologic, e puterea creatoare a naturii, vecinicul imbold spre viaţă, personificat într-un zeu al frumuseţii. Aşa a fost în prima epocă a vieţii ariene, căci Uranos şi Eros nu sînt zei specifici greceşti. Intr-o epocă însă, mai tîrziu specific grecească, vremea care amestecă pe toate a detronat pe Eros. Locul i l-a luat Afrodita. Ei i s-au dat atributele de zeiţă a frumuseţii ideale, a puterii creatoare în natură. Afrodita, spune Hesiod, s-a  născut cu mult în urma lui  Eros, cu toate acestea îi era mamă. Aci nu mai e ordin cronologic al fenomenelor, ci un ordin cronologic în naşterea miturilor. Să vedem întîi cum se explică naşterea Afroditei. Spune Hesiod că Uranos după ce a născut pe toţi zeii - adică se săvîrşise creaţiunea- şi-a tăiat mădularul bărbătesc şi l-a  aruncat în mare. Plutind aşa pe mare, mădularul tăiat s-a tot apropiat de mal; în jurul lui se adunase spumă, şi din spuma fructificată de mădular s-a născut o femeie care în urmă a ieşit din valurile mării. Era Afrodita. De aceea se numeşte născută din spume. Fără îndoială, acest mit e născut tîrziu, probabil în Cipru, dar se explică prin felurile de concepţiune ale indo-germanilor. Cerul e privit ca o mare, ca o cîmpie. Concepţia e simplă, o pricepe oricine şi n-are nevoie de dovezi. La noi chiar, în poezie întîlneşti foarte des descris orizontul ca "o margine a cîmpiei". Acum, zorile zilei la marginea cerului, spre răsărit, sînt într-adevăr ca o spumă albă: tot cerul e întunecat, iar jos la orizont alba lumină ce se naşte e ca o spumă albă pe marginea mării. Această spumă, prin comparaţie, a fost  personifioată ca o femeie frumoasă, ca Afrodita. 


Afrodita e mama lui Eros, căci mitul ei s-a născut mai tîrziu. Eros a scăpătat, devenind un zeu al amorului. Dar şi Afrodita a scăpătat şi a devenit zeiţa frumuseţii, nu a celei abstracte şi ideale, ci a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale, a voluptăţii. Iar idealul ei loc între zei l-a luat  Eros. Afrodita a scăpătat tot mai mult, pînă ce-a ajuns să fie o Venus Kalligonnis - aşa cum o arată statuia din Neapol, într-o poziţie foarte riscată, cu capul întors spre spate, admirîndu-şi însăşi rotunjimea corpului, a ajuns Venus Praxis, spre deosebire de o Venere platonică.


Afrodita, aşa cum a fost ea în timpul din urmă, era o creaţiune a poeţilor şi a famenilor. Poporul de rînd n-o ştia aşa, pentru el Afrodita era zeiţa strălucirii concrete, a zorilor, a razelor ce se joacă printre nori, a fulgerului, a roşeţii din amurg, a curcubeului. Pentru că, într-adevăr acestea sînt cele "mai frumoase" fenomene ale naturii. Toate erau personificate dintru întîi prin Venus şi dacă mai tîrziu grecii au personificat aparte fiecare dintr-aceste fenomene - zorile ca Eros, curcubeul ca Iris, razele printre nori ca Graţii, fulgerul ca Hefaistos, amurgul ca Mercur-Hermes - tot ale ei au rămas aceste cinci străluciri. Cu soarele însuşi – Apollo - ea n-a avut nimic de împărţit, deşi el e strălucirea cea adevărată. Iată de ce soarele străluceşte cu căldură puternică şi uneori nesuferită, cu lumină orbitoare. Iar Afrodita era strălucirea blîndă, albă, poetică, aşa ca a zorilor, ca a fulgerului care e rece, ca a curcubeului. Venus nu mai reprezinta zorile, dar le reprezentase odată şi ea şi băiatul său, Eros. Nu reprezenta anumit curcubeul, dar curcubeul era numai un brîu al ei, vestitul brîu în care stau toate frumuseţele şi voluptăţile. Ea nu reprezenta anumit fulgerul, dar fulgerul (Hefaistos) era bărbatul ei; ea nu reprezenta razele jucîndu-se prin nori, dar aceste raze (graţiile) erau vecinicele ei însoţitoare. Ea nu putea nicidecum să reprezinte amurgul care e protivnic al zorilor, ca aducător de moarte, ca născător al întunerecului dar are parte la strălucirea lui, căci cu amurgul (cu Hermes) ea a  trăit, cum am zice noi, necununată şi a născut cu acest zeu pe Hermafroditos, care nu era nici bărbat, nici femeie, dar şi femeie şi bărbat deodată, precum în amurg e şi ziuă şi noapte deodată, dar nu e într-adevăr nici ziuă, nici noapte. Afară de asta toate mitologiile spun că Hermes (amurgul) are foarte multă înrudire cu Eros al teogoniei. Hermes la Hesiod se naşte foarte  tîrziu, se vede că mitul lui s-a născut tîrziu, spre decadenţa mitologiei greceşti, de aceea nici n-au avut grecii unde să-l aşeze între zei, căci toate locurile erau ocupate şi i-au dat rol de servitor şi sol al zeilor olimpici.


Eu am băgat de seamă că toate atributele sfintei Vineri care reprezintă în mitologia noastră Amurgul se potrivesc cu atributele lui Mercur-Hermes. Mitologiile şi studiile mitologice de mai curînd, toate spun lămurit că Hermes e personificarea amurgului şi a vîntului de pe-nserat. Era însă nelămurire asupra numelui Hermes. Breal, în studiul său asupra lui "Hercules şi Cacus" s-a ocupat cu acest nume şi rezultatele sînt că Hermes într-adevăr e amurgul şi vîntul serii. Intr-un imn vedic se descrie lupta zeului Indra (Soarele) cu uriaşul Vrtra (Norul), care-i furase vacile şi i le închisese. Indra ajutat de cîni - în toate mitologiile indo-germane vînturile sînt personificate în cîni - de Sarama şi Sabala, biruie pe uriaşul care aruncă foc şi pară pe nări. E mitul nostru cu Făt-Frumos care ucide pe zmeul cu atîtea capete; cînii sînt, cum am mai spus: N-aude, Na-vede etc. Acum să lăsăm pe însuşi Breal să vorbească:
"Noi n-am vorbit pînă aici de o împrejurare a mitului, care se raportează la cea mai adîncă autenticitate şi aruncă lumină asupra mai multor particularităţi ale mitologiei greceşti. Indra, cînd află că vacile-i sînt închise, trimite pe căţeaua sa Sarama, să i le caute - adică pe vîntul care pare că urlă pe vremea furtunii. Sarama are doi căţei numiţi după ea cu numele patronimic Sarameya, iar unul se numeşte Sabala nume care vine, fără îndoială după congecturile lui M.Weber, de la adjectivul  sarvara «negru». Intr-un imn către Jama (zeul  morţii), se spune că aceşti doi cîni, care sînt descrişi avînd fiecare cîte 4 ochi, vin ca soli la oameni, fără îndoială ca să-i conducă în imperiul morţilor. Aiurea, Sarameya e invocat ca zeu al somnului, păzitor al casei, apărător de boale: „Tu care alungi boalele, care protegi casele, care te poţi schimba luînd toate chipurile, fii-ne prieten’’...  Identitatea celor două nume e tot aşa de neîndoielnică ca şi funcţiunile lor. Aşa se explică prezenţa lui Hermes într-un mare număr de mituri: el duce lui Phrixos lîna de aur, ajută pe Perseu contra Gorgonei, cercetează pe Persefona în infern, fură taurii soarelui. Iar Sabala se regăseşte în numele Kerberos  (Cerber) în regatul morţilor la Pluto."


Aşadar, numele Hermes a ieşit din numele unui cîne care reprezintă vîntul furtunii. Acest cîne în mitologia vedică ducea sufletele în tartar, acelaşi lucru îl face Hermes în mitologia greacă. Dar să lăsăm cînele şi să vorbim de ceea ce personifică el, despre vînt. Vîntul e întraripat, Hermes are aripi la picioare, singurul zeu întraripat în toată mitologia greacă. Vîntul geme, urlă, dă sunete, vîjăie, e vecinic vorbăreţ, e vecinic pe drumuri. Hermes e guraliv, e zeul elocvenţei, el pe toţi îi biruie cu gura; el e veşnic pe drumuri, ca sol al zeilor. E mincinos, lucru mare, e şiret şi se vîră pretutindeni. E meşter în toate şi nu oboseşte să alerge şi să flecărească. Vîntul cîntă; în amurg boarea e un cîntec dulce, de aceea  Hermes e cîntăreţ, el a inventat harfa. Hermes, ca vînt de seară, a inventat harfa, iar Apolo, ca soare (al dimineţii), a inventat lira. E vorba deci de vîntul zorilor şi al amurgului. Acum, să-l vedem ca amurg, întunerecul amurgului dă lucrurilor o culoare cenuşie, apoi le întunecă, parcă le fură de dinaintea ochilor noştri. Amurgul "fură" lumina, strălucirea soarelui de pe deal şi cîmpie. Hermes? El e zeul tîlhăriei. Fură tot ce poate. Abia născut, i-a furat lui Apolo lira şi a ascuns-o în leagăn, mai tîrziu i-a furat boii. Din fierăria lui Hefaistos a furat cleştele.


Amurgul e începutul nopţii, iar noaptea a dat celor vechi ideea de-a crea un tartar, un regat al morţilor. Hermes, ca amurg şi ca vînt al nopţii, duce sufletele celor morţi în tartar. El are un băţ: cu un capăt al băţului învie oameni şi făpturi, cu cellalt capăt îi ucide. Duplicitatea puterii din băţ e duplicitatea amurgului: lumină, înviere, întuneric, moarte. Pe lîngă acest fapt şi pe lîngă cellalte că el a născut cu Lumina (cu Venus) pe Hermafrodit, se mai adaogă unul: el are pe băţul său ca emblemă doi  şerpi încolăciţi ale căror capete se ating sus la mîner. Mitul spune că Hermes a văzut odată doi şerpi care se băteau furioşi, el a dat cu băţul între ei, iar ei s-au încolăcit pe lîngă băţ, uitîndu-şi furia. Cei care nu văd în mitologie decît fantazii şi visuri, oricît s-ar împotrivi trebuie să recunoască frumuseţea şi "poezia" acestui mit. Doi şerpi, lumina şi întunericul, ziua şi noaptea se luptă; amurgul stă între ei, se încolăcesc pe băţ amîndoi, iar capetele lor vrăjmaşe se ating pacinice, cum se atinge ziua cu noaptea în amurg. Am atras atenţia şi aiurea asupra concepţiei că ziua cu noaptea se luptă, personificate în şerpi, în tauri etc. Ţăranul şi astăzi zice: era pe vremea cînd se lupta ziua cu noaptea.


După atîta digresiune să ne întoarcem la ale noastre. Precum Mercur reprezintă amurgul şi vîntul de pe-nserate, iar Venus, zorile şi strălucirea solară în general, aşa le reprezintă în mitologia noastră Sfînta Vineri şi Sfînta Mercuri. Atributele, precum vom vedea, le sînt aceleaşi. Dar cu o osebire. S-au schimbat rolurile. Sfînta Vineri, în loc să fie Venus şi să reprezinte zorile, reprezintă dimpotrivă, amurgul, iar Sfînta Miercuri reprezintă zorile. Cazul nu e izolat - ca două lucruri opuse să-şi schimbe  locul. E ceea ce se întîmplă şi în limbă; sema[n]tologia ne arată cum unele cuvinte au primit înţeles cu totul contrar decît cel original. Iar schimbarea locului, adică trecerea Sfintei Vineri la apus şi a Sfintei Miercuri la răsărit, are drept cauză creştinimsul, acea "negură" cum am numit-o, care s-a lăsat peste miturile păgîne, întunecîndu-le şi producînd confuziuni în mitologia noastră. Sfînta Vineri a noastră reprezinta zorile odată - şi chiar astazi simţi că ţăranul nu şi-a perdut cu totul conştiinţa despre  acest  lucru - dar intervenind legenda creştină, că Hristos a fost răstignit şi a murit într-o vineri şi după cum Hristos s-aseamănă mai întru toate cu eroul  solar sau cu însuşi soarele cel adevărat, nu mitic, a trebuit ca mitologia noastră să simtă urmele legendei creştine. Amurgul soarelui şi amurgul lui Hristos nu puteau să fie reprezentate prin Sf. Miercuri, căci Hristos a murit vineri şi astfel două idei s-au ciocnit. Ziua, simpla zi vineri, s-a confundat cu Sf. Vineri, care era un nume al personificării zorilor. Şi astfel Sf. Vineri a fost luată de la răsărit şi adusă la apus. Dar, precum am zis, această tranziţiune încă nu e deplina -aproape de 2000  de ani şi poate n-o fi niciodată - Sf. Vineri stă la locul ei, la răsărit, dar foarte nesigură: în majoritatea obiceiurilor, credinţelor noastre, Sf. Vineri e amurgul, e Hermes, dar cîteodată licureşte, pe ici pe colo în strălucirea ei cea veche, rar, dar foarte  puternic şi atunci ea e Venus în toată mărirea păgînătăţii ei.


Dacă legenda creştină a adus pe Sf. Vineri de la răsărit la apus, era consecvent ca ea să puie la răsărit pe Sf. Duminecă, pentru că duminecă a reînviat Hristos; iarăşi o potrivire cu renaşterea soarelui în zori. Dar n-a făcut-o. N-a putut, ori i-a căutat un loc mai bun. Aşa că Sf. Miercuri a rămas ca personificare a faptului zilei. In basme, aceste două sfinte sînt cele mai de căpetenie. Drumul de la Sf. Vineri pînă la Sf. Miercuri e o pînză neagră – noaptea - iar îndărăt de la Sf. Miercuri la Sf. Vineri e o pînză albă, ziua. Pe aceste două drumuri sînt lăcaşurile celorlalte sfinte. Anume pe drumul nopţii cea dintîi sfîntă după Sf. Vineri e Sf. Sîmbătă. Nu e cestiune de şirul real al zilelor săptămînii. Nu. Sf. Sîmbătă e un product al legendei creştine. Intîi de toate: sîmbătă toată ziua Mîntuitorul nostru a fost mort. Vineri l-au răstignit, sîmbătă a cutreierat lumea morţilor, duminecă a înviat. Noaptea e lumea morţilor amurgul (Sf. Vineri) duce morţii pe ceea lume, în imperiul Sf. Sîmbăte. A doua: repulsiunea ce au avut-o creştinii faţă de ovrei, a căror zi de sărbătoare e sîmbăta. Acestei zile i-au dat partea cea mai urgisită, au personificat în ea iadul, partea din noapte care e dată cu totul duhurilor rele, strigoilor şi moroilor, pricolicilor şi stafiilor. Prin hotarele sîmbetei a cutreierat Hristos, cînd s-a scoborît din limb. De aceea, sîmbăta nu e într-adevăr sfîntă. Prin analogie i se zice sfîntă, dar numai în descîntece, în vrăji, în farmece, în toate acele întunecoase versuri recitative cari se raportă la duhuri necurate şi la ura şi aruncătura omului pe om. Ea e răutăcioasă şi vecinic posomorîtă. În basme, sîmbăta n-are ce căuta.


E nonsens cînd culegătorii noştri de basme poartă pe eroul solar, pe Făt-Frumos şi pe la o Sf. Sîmbătă. Nu, ea nu e sfîntă decît de frică, adecă în imprecaţiile mistice, cînd vracii şi descîntătorii cer ajutorul duhului necurat. Şi apoi ce-ar căuta eroul solar în imperiul duhurilor? Eroii sînt păgîni, concepţii mitice solare, ei se luptă cu puteri de ale naturii, cu uriaşi, zmei, balauri, nori, neguri, arşiţă etc., dar nu cu stafii, cari sînt concepţii ale credinţei în suflet. Sîmbăta nu e soră cu celelalte sfinte, ea e despărţită şi la dreapta şi la stînga de ele cu un rîu mare, numit Apa Sîmbetei. Sf. Vineri duce sufletele pînă la această apă şi le dă în seama luntraşului. Alt amestec ea n-are cu sîmbăta, afară de simplele afaceri ale slujbei ei. Sf. Vineri ar putea închide stăvilarele Apei Sîmbetei, dar oamenii atunci ar putea sparge stăvilarele ei cu ouă roşii, de aceea femeile, aruncă coaje de ouă roşii la Paşte pe ape. Ea e a morţilor. De aceea avem sîmbetele morţilor. Dar nu singură sîmbăta e urgisită de Dumnezeu şi de oameni, ci şi Sf. Marţi. Ea e vecina de dincolo de rîu a Sf. Sîmbete. Reprezintă timpul de către ziuă, înainte de cîntători, vremea numită "pe la mînecate". Şi ea e stăpîna imperiului întunecat al duhurilor, ba a duhurilor celor mai rele, a celor bătăioase şi arţăgoase, a strigoilor cari ies din morminte şi se fac lup, a ielelor şi vîntoaselor. Dacă Sf. Sîmbătă e mai mult stăpîna morţilor, Sf. Marţi e stăpîna duhurilor rătăcitoare, a celor neîngropaţi, a celor ce se spînzură şi se îneacă, a copiilor ce mor nebotezaţi şi aşa mai încolo. Hotarul ei, de către ziuă e despărţit de-al Sf. Miercuri prin Rîu-de-rouă. Roua e sfîntă şi peste ea nu pot trece duhurile. Nici marţea nu e sfîntă, dintr-aceleaşi motive ca sîmbăta. Nici ea n-are ce căuta în basme.


Marţea şi sîmbăta, ca personificări ale nopţii, au influenţat credinţele noastre. Amîndouă sînt zile nefaste, ale morţilor. Din noianul de credinţe legate de aceste zile, voi aminti numai unele: 1. Fiindcă marţea reprezintă timpul despre zori "pe nemîncate" cînd "se porneşte ziua", credinţa poporului este că începutul lumii a fost într-o marţi. Dumnezeu cel păgîn, al mitologiei noastre, soarele - a început într-o marţi să creeze lumea cu ajutorul ariciului. Acel ariciu, pe care-l întîlnim mereu în cosmogonia noastră ca creator al lumii, e însuşi soarele. In toate mitologiile ariene, ariciul e un simbol al soarelui; ariciul se face ghem rotund şi se rostogoleşte pe bolta cerului; razele soarelui sînt ghimpii ariciului. Asta e toată explicarea ciudatei apariţiuni a ariciului alăturea cu Dumnezeu în  creaţiune: soarele e creator. 2. Marţea, ca reprezentantă a vremii de "pe mînecate", e stăpîna drumurilor. E o credinţă naivă că te-ai potrivi cu Dumnezeu, ai încerca oarecum să-i faci concurenţă, dacă ai începe marţea vrun lucru mai de căpetenie şi mai ales un drum îndelungat. "Marţea nu e bine de plecat la drumuri îndelungate, nici a începe vrun lucru mai de căpetenie" şi " drept aceea româncele nu îndătinează nicicînd în această zi a începe vrun lucru nou şi de o durată mai lungă, bunăoara: a urzi, a porni pînza, a croi o cămaşă ." Credinţa că pornirea la drum marţea aduce vrun rău e dintre cele mai  înrădăcinate în poporul  nostru. In general marţea, ziua urzirii lumii, e nefastă pentru orice fel de urzire şi de pornire. Nici nuntă, nici logodnă nu face românul marţea. Pedepsele celor ce lucrează în felurite zile sînt felurite în cultul nostru. Să nu lucrezi joia, zice românul, că e rău de grindină, de ploaie, de tunet, de fulger, de arşiţă etc., va să zică pedepsele sînt atmosferice, din ele recunoşti pe Jupiter al atmosferii. Dar de alt soi sînt pedepsele Sf.Vineri: cine lucrează vinerea orbeşte, asurzeşte, îi cade părul, capătă pecingene, albeaţă etc., va să zică pedepse corporale şi tot de acelea cari distrug frumuseţea. Din ele recunoşti pe Venus, zeiţa frumuseţii şi a căsătoriilor. Celor ce lucrează marţea totdeauna li se pune în vedere moartea. "Femeile să nu taie guri de cămăşi că e  semn  de moarte." "Femeile cari se lau sau fac leşie marţea, le moare bărbatul." Grăunţele sămănate marţea nu vor răsări niciodată. "Marţa şi sîmbăta numai la morţi se croieşte şi numai morţii se scot din casă într-aceste două zile."  


Dincolo de Rîu-de-rouă e locaşul zorilor, personficate în Sf.Miercuri. In grădina ei creşte bradul lumii. Ziua, în întregimea ei e personificată în Sf. Joi şi Sf. Duminecă. Dubla personificare e datorită creştinismului. După concepţia păgînă, lumina zilei e Sf. Joi. Creştinismul a personificat lumina zilei în Sf. Duminecă, dar şi sfînta asta are dublă însemnătate, în descîntece şi în colinde e numită Maica Precistă. Intre Sf. Joi şi Sf. Duminecă e un antagonism vecinic. Ele sînt două babe, cu locaşuri învecinate, la mijlocul cerului, dar au felurite roluri. Sf. Joi e răutăcioasă, răzbunătoare, iute la mînie, ucide chiar pe eroul solar şi e aplecată să dea ajutor zmeilor şi balaurilor. Intr-însa e personificată puterea distrugătoare a soarelui, arşiţa. Puterea binefăcătoare a soarelui, căldura rodnică şi lumina în general, e personificată în Sf. Duminecă. Şi precum Hristos în colinde mai ales e reprezentat ca însuşi soarele, cerul sau lumina e reprezentată ca Maica Precistă, "cu veștmîntul mohorît, lung din cer şi pînă în pămînt". Sf. Duminecă e Cosînzeana basmelor, e Diana mitologiei vechi.


A rămas Sf. Luni. In mitologia egipteană, luna, ca Isis, a jucat un rol important, dar e lucru curios că nici una dintre mitologiile indo-germanice nu se ocupă cu luna. Foarte puţin se vorbeşte de ea. Se vede că a trebuit să dispară în faţa soarelui şi deşi are să se lupte şi ea cu neguri şi nori, nimeni n-a făcut dintr-însa erou. In schimb însă, în mitologiile popoarelor mai moderne joacă un rol important în credinţele spiritiste. Ea e un centru al lumii create de animism. E de explicat aceasta, fiindcă e stăpîna nopţii, iar Noaptea e imperiul duhurilor. Creştinismul a dat avînt animismului şi de aceea ciclurile de legende, de obiceiuri, referitoare la lună au un fond creştin mai la toate neamurile Europei sau împrumutat de la neamuri care au adorat luna. Fondul păgîn, indo-german vechi, ori a dispărut, ori e în luptă cu moartea, căci forma lui nu mai poate fi înţeleasă de creştinism. A fost totdeauna o zăpăceală în mitologiile ariene cu luna. E aşa de limpede concepţiunea că Soarele e frate cu Luna, şi şi este, în mitologie cu toate acestea nu e niciodată Diana care reprezintă lumina şi căldura soarelui - fiindcă aceste două nu sînt inerente soarelui, după cum pricepe omul primitiv, căci iarna căldura soarelui e minimă, şi atunci Diana umblă hoinărind pe la traci - Diana e confundată şi de greci cu luna, cu toate că luna era personificată în Selene, despre care, dacă n-ar exista mitul cu Endimion (personificarea dulcei lumini a lunei pe cîmpie, adică "bătaia lunei") nici n-am şti că a existat. Diana era răzbunătoare, ucigaşă (copiii Niobei) şi nu putea să reprezinte luna, ci numai puterea căldurii excesive a soarelui. Vînătoarea ei cu cîni, care sfîşie pe Acteon, e alergarea razelor pe "munţi" de nori. Virginalitatea ei e explicabilă, căci Diana reprezintă lumina, curata lumină; dac-ar fi luna, cîte aventuri n-ar fi putut să aibă, mai ales în noaptea ei, căci nu trebuia să se ascunză prin peşteri ca Jupiter cu Maja, ori în neguri, ca să nu fie văzută!


Aceeaşi soartă, ca în toate mitologiile ariene, o are luna şi la noi. In basme nu e pomenită, nu e personificată. Are legende spiritiste multe. Avem cîteva balade în care e cîntat voitul dar neîmplinitul incest al fratelui său cu ea. Are rol în descîntece. Dacă însă ea este Sf. Luni din basme, nu pot spune. Numele ar dovedi aşa. Nu e de crezut că e numai o simplă analogie. Dar ce reprezintă ea, într-un mit solar? Ce ar putea să reprezinte? In imperiul animismului i-ai găsi locul, dar în imperiul miturilor solare nu ştiu ce rost are.


de George Coșbuc

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu