Despre daci şi inutila mistificare (I)

Acum ceva timp am deschis un subiect care în ultimele zile pare să preocupe multe persoane: originile noastre ca popor.  Dacă pentru mine este un subiect pe care îl întorc pe toate părţile de nişte ani, pentru tele‑vizuini este doar unul de un cancan derizoriu, cu aparenţă de interes. De data asta, vina n‑o poartă mass media, ci acele persoane care elaborează diverse teorii; fără a începe cu începutul, cu cercetarea, însă pornesc de la o concluzie pe care apoi încearcă s‑o fundamenteze.
Altfel spus, ei contestă teoria conform căreia poporul român este unul rezultat din fuziunea dacilor cu romanii. Asta este partea cea mai simplă a teoriei, dacă ne gândim că nu e o noutate decât pentru noi, nu şi pentru istoricii din alte colţuri ale lumii. De la bun început, această idee a fost nefericită şi a avut la bază o greşeală fundamentală: poporul roman n‑a existat niciodată, ci doar popoarele componente ale Imperiului Roman. Ocupantul roman nu i‑a adus pe latini în Dacia, ci doar legiuni de străini (macedoneni, sirieni etc.), ceea ce face să pălească teoria latinistă. Apoi, din teritoriul de azi al României, romanii au ocupat doar o treime, influenţa lor în restul teritoriului rămânând extrem de redusă, cel mult la nivelul schimburilor economice cu triburile înconjurătoare, ceea ce nu este suficient pentru a impune o limbă. Iar limbă romană este una dintre cele mai unitare limbi europene, mai unitară decât italiană, franceza sau spaniolă, ca limbi oficiale naţionale.
Cred că ar trebui să pornim de la câteva idei clare, dacă vrem să ajungem la o concluzie reală şi prima ar putea fi numele purtat de strămoşii noştri. Romanii le‑au zis daci şi au numit provincia Dacia. Ok, dar grecii, referindu‑se la un trib din sudul Dobrogei le‑au spus geţi. Asemănări între numele roman şi cel grec nu exista, ceea ce ar fi atipic pentru acele vremuri, dacă ne gândim ca şi unii şi ceilalţi aveau obiceiul de a da un nume plecând de la o noţiune restrânsă ca răspândire teritorială, dar importantă pentru ei deoarece atât cunoşteau. Un exemplu în acest sens este Africa de Nord: cu 5 secole înainte de Cristos, Herodot trecea prin Africa şi găsea în sudul tunisian de azi o comunitate de berberi ce trăiau în case subterane, numite de localnici ifr (ifri la plural). Întrucât teritoriul nu purta un nume, el i‑a zis Ifriquia, aici intrând toată regiunea Tunisiei de azi şi a unei părţi din est‑nord‑estul Algeriei. După cucerirea romană a Africii de Nord, ocupanţii au numit noua provincie Africa, preluând numele grecesc şi adaptandu‑l. La fel au stat lucrurile şi cu numele de Dacia; dacii erau adunaţi într‑un trib destul de puţin extins teritorial, undeva în zona judeţelor Ilfov, Călăraşi, Giurgiu, posibil şi Dâmboviţa; de azi. Geţii, în schimb, indica Herodot, erau în sudul Dobrogei, ceea ce aruncă o altă lumină asupra istoriei. Şi Sarmizegetusa/Sarmisegetuza, „leagănul dacilor”, pe acolo cine locuia?
Tot teoria latinistă spune că Burebista/Buerebista a făcut prima unificare a triburilor dacice. Aşadar, erau mai multe triburi cu origini comune, nu neapărat daci. Tot acolo întâlnim şi extensia ideii, şi anume ca după această unificare ar fi putut purta un nume comun "poporul" rezultat şi că aşa ar fi apărut marele popor dac. O altă parte a subţiraticei teorii este cea de-a doua unificare din perioada lui Decebal. Asemenea situaţii au existat în antichitate peste tot: triburile/popoarele se aliau (nu unificau) cu scopul de a se apăra de invadatori sau pentru a constitui o armată cât mai numeroasă, ştiut fiind că la vremea respectivă numărul de soldaţi era determinant. Din aceste „unificări” înţelegem că triburile ce vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe regionale, s-au unit într-o confederaţie temporară şi constituită cu un scop bine determinat. De dragul argumentului, dar şi pentru a mai „sapa” la fundamentul poveştii cu „dacii erau un popor paşnic, de păstori” o să considerăm că alianţa a fost făcută cu scopul de a întreprinde incursiuni în teritoriile romane de la sudul Dunarii, lucru confirmat de istorici ai vremii, dar trecut sub tăcere de oamenii de ştiinţă interesaţi în a fundamenta teoria latinistă. E destul de greu de acceptat, dar campania lui Cezar şi ulterior cea a lui Traian au fost campanii de pedepsire a triburilor ce jefuiseră o parte a imperiului, chiar în repetate rânduri. Primul război daco-roman s-a terminat cu un armistiţiu după bătălia de la Tapae (undeva lângă Adamclisi de azi); dacii s-au angajat să nu mai treacă Dunărea, romanii nefiind interesaţi decât de asta, dovada că nu a existat vreo ocupaţie romana în zonă, chiar dacă unii isorici au încercat să acrediteze ideea „văzând” în monumentul circular de la Adamclisi un edificiu triumfal...  roman pe care l-au şi pavoazat cu basoreliefuri închipuite şi dotându-l cu o „statuie” non-figurativă, ceea ce nu a existat în toată istoria Imperiului Roman. Un asemenea monument funerar are şi Massinissa, cel mai important rege numid şi care se odihneşte  nu departe de Constantine (Algeria) într-un mormânt acoperit de un monument circular identic cu acela de la Adamclisi.
Niciodată nu am înţeles de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Când spun asta  mă refer atât la istoricii susţinători ai teoriei oficiale, cât şi la cei care cred că dacii au fost esenţa popoarelor moderne de azi. Personal, nu pot afirma că dacii, să le spunem aşa deocamdată, au fost poporul originar din care au plecat ramurile popoarelor de azi, dar trebuie să spun că strămoşii noştri nu erau cel din urmă popor ca importanţa. Departe de a fi doar un popor de păstori, dacii au reprezentat ceva în istoria Europei şi nu numai. Este dificil să vorbim despre daci, lăsând deoparte celelalte triburi deloc lipsite de importantă pentru perioada respectivă. Ca să mă refer doar la triburile din perioada târzie (sec. I i.Ch.- ÎI d.Ch.), aş aminti carpii şi sarmaţii, dar nu sunt deloc lipsiţi de importanta locuitorii ce ocupau regiunea cuprinsă între Arad şi coasta Dalmatiei – siginii, strămoşii oltenilor de azi.
Reconsiderarea istoriei este o treabă serioasă şi nu poate fi tranşata în câteva rânduri, nici în emisiuni tv în care vine cine vrea şi spune ce crede el despre asta. Ar trebui ca subiectul să fie abordat întâi de către istorici şi abia apoi să fie dezbătut pe baza argumentelor pe care le are fiecare, dacă vrem într-adevăr să facem lumină acolo unde este o umbră nejustificată, umbra aruncată conştient sau nu, chiar de către istoricii prea dornici de a exulta merite şi a ascunde defecte pe care, poate, strămoşii noştri le-au avut. (Va urmă dacă subiectul prezintă interes, despre strămoşii „dacilor”).