Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

3 apr. 2012

Tablouri pagîne

E o vorbă românească, veche: " A  prinde pe Dumnezeu de picioare". Mai des se vorbeşte de un singur picior al lui Dumnezeu, nu de amîndouă. "Parcă a prins pe Dumnezeu de un picior" se zice despre unul care are vreo bucurie mare, mai ales cînd n-o aştepta. Acum, ori vorbim despre amîndouă picioarele lui Dumnezeu, ori numai despre unul, lucrul e tot acelaşi şi cine e bisericos se zbîrleşte de vorba asta. Dar ce să-i faci? E vorba românului, şi-o fi ştiind el de ce-o spune. Adecă, nu ştiu de-o fi ştiind de ce-o spune, că într-adevăr e lucru cam cu păcat să te gîndeşti să apuci pe Dumnezeu de picior, cum ai apuca pe nenea Stan. Cum a ajuns românul la gîndul acesta ? Şi de ce a legat el veselia şi bucuria neaşteptată tocmai de piciorul lui Dumnezeu?


Dar, românul mai are şi altă vorbă: " La spatele lui Dumnezeu". Despre un sat înfundat între văi şi ascuns de lume, ori despre o casă îndosită şi la loc rău, se zice că e "la spate" sau "după spatele lui Dumnezeu". Vorba cealaltă, cu picioarele lui Dunmezeu, e mai lesne de înţeles; asta însă mai greu: nu e  Dumnezeu pretutindeni, nu le are toate în faţă? Cum poate să fie un sat, ori o casă, la spatele celui ce într-adevăr n-are nici picioare, nici spate, căci e duh fără trup? Aşa e. Duh pe care după legile bisericii n-ar fi iertat nici să-l zugrăvim măcar în chip de om bătrîn, cum se face cu toate acestea prin sfintele icoane. Şi, deşi e duh, românul văd că şi-l închipuie ca un om în toată legea, ba îl poate prinde şi de picioare. Mai mult, îl poate  prinde şi de piept, căci omul răutăcios şi arţăgos e în stare "să se prindă şi cu Dumnezeu de piept". E des întrebuinţată vorba asta. Iată-l dar pe Dumnezeu închipuit ca un om între oameni, pe care-l poţi ameninţa, că-I prinzi de piept. Ba, mai mult, sînt oameni cari "dau cu barda în Dumnezeu". De ce tocmai cu barda? O să vedem îndată de ce.


Dar pîn-atunci să mai îngrămădesc o vorbă peste celelalte. Despre unul peste care a dat un noroc orb se zice că "i-a pus Dumnezeu mîna în păr" sau "în cap". Asta e mai poznaşă decît toate! Să puie Dumnezeu mîna în capul cuiva! Şi e lucru sucit! Cînd pui mîna în capul cuiva, nu i-o pui ca să-l dezmierzi, ci ca să-l scuturi şi să-l înveţi minte: dar cui îi pune Dumnezeu mîna în cap omul acela se bucură, iese la liman. Cum se potrivesc lucrurile acestea? Inţelegi bine proverbele: "Dumnezeu nu bate cu ciomagul; "Dumnezeu e bun, dar nu bagă nimănui în traistă"; "pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii" şi altele. Dar cum să înţelegi zicătorile înşirate: a prinde pe Dumnezeu de-un picior ori de piept, a da cu barda în Dumnezeu, a sta la spatele lui Dumnezeu şi a avea norocul să-ţi puie Dumnezeu mîna în cap?


Expresiunile acestea sînt  păgîne. Nici nu se poate altfel: Cum i-ar da creştinului prin cap să vorbească despre Dumnezeu în felul acesta? D-voastră, cititorii, aţi auzit de atîtea ori vorbele acestea, le-aţi şi întrebuinţat, dar bănuiesc că niciodată n-aţi stat să vă gîndiţi ce vorbe sînt ele? De om cuminte iscodite ori de unul care dă cu barda în  Dumnezeu? Şi ce rost au? Acum, după ce v-am atras atenţia asupra lor, sînt sigur că începeţi să vă miraţi de ele, şi aţi vrea sa le aflaţi rostul. Am să mă încerc să vi-l spun eu. Toate cîte sînt, cinci, sînt de origine latină. In limba latină nu se găsesc, asta e adevărat, dar nici nu puteau să existe în limba asta, căci pentru latinii închinători ai zeilor ele erau vorbe de toate zilele, aşa ca şi cum am zice noi astăzi: a spart geamul bisericii, stă dincolo de biserică, a răsturnat idolul, a pus pe capul idolului o cunună, a frînt piciorul idolului etc.


Zeii aveau temple, şi în temple erau închipuiţi în statui. Templele erau sfinte, aziluri de  scăpare pentru toţi cei prigoniţi şi persecutaţi. Dacă un vinovat era gonit de oamenii legii, bunăoară, el năzuia spre vreun templu şi dacă apuca să puie numai vîrful degetelor mînii pe statuia zeului era mîntuit, nimeni nu-l mai putea prinde, nimeni nu-i putea face nici o silă ca să-I scoată din templu. El putea să stea în templu toată viaţa, căci nu avea nici o grijă de urmăritorii săi. Se înţelege, aceştia îl puteau sili să iasă din templu, cu foamea;  ba s-au întîmplat cazuri  că au zidit uşile şi ferestrele templului şi-au înmormîntat de viu pe vinovat înăuntru. Cel ce intra în templu, gonit, de obicei îmbrăţişa picioarele statuii zeului, căci statuile fiind  puţin ridicate pe pedestale, îi venea mai la îndemînă să cuprindă picioarele zeului. Oricine poate înţelege bucuria celui gonit, cind apuca să prindă "zeul de picioare". Acum nu mai avem obiceiul acesta, dar vorba a rămas din păgînătate şi de-aici e expresiunea, că "e aşa de vesel, parcă a prins pe Dumnezeu de un picior". La cei vechi fiecare oraş îşi avea anumit un zeu care îl protegea, un zeu patron; iar statuia zeului, fie că era într-un templu în oraş, fie afară de oraş pe-un deal, era totdauna cu faţa întoarsă spre oraş. Avem legende antice care povestesc că zeul (adică statuia lui) s-a întors singur pe soclul de piatră, cu faţa într-altă parte, cînd era supărat pe oras. Va să zică, se întîmpla ca zeul să întoarcă oraşului spatele. Tot ce era în faţa zeului era protegeat de el; dar puţin îi păsa de ce era la spatele lui. Ideea asta este ascunsă în moştenita noastră vorbă: a fi la spatele lui Dumnezeu.


Astăzi e fără rost vorba "a da cu barda în Dumnezeu", căci nu se poate întîmpla în realitate. Dar pe vremile vechi ale păgînătăţii se putea. Barbarul de astăzi îşi sfărîmă singur cu ciocanul ori cu toporul idolul (adică Dumnezeul) lui, cînd îi cere ceva şi nu-i dă, d.e. ploaie, vînat, peşte, soare la timp. Apoi îşi face alt idol. Grecii şi romanii, religioşi cum erau, n-ar fi  îndrăznit niciodată să necinstească o statuie a vreunui zeu, şi – bineînţeles - ţineau de mare nelegiuit pe cel ce-ar fi  sfărîmat cu voia vreo statuie. Dar se găseau şi de aceştia, fără îndoială, ori că erau necredincioşi si işi băteau joc de zei, ori erau furioşi pe zei ca barbarii de astăzi. Dar statuile fiind solide, ori de marmură ori de bronz, nu le puteai sfărîma decît cu ciocanul ori cu toporul. Şi astfel "a da cu barda în Dumnezeu" este totuna cu a da cu barda în zeu, în statuie, ca să-l necinsteşti ori ca să te răzbuni pe el. A călca poruncile lui Dumnezeu, a te abate din căile lui, a te ridica împotriva lui - toate acestea nu exprimă nici pe departe aşa de energic ideea de răzvrătire şi de nelegiuire, ca "a da cu barda" în el, căci aici avem un tablou plastic, şi apoi e energic şi gîndul de a distruge în mînie pe însuşi Dumnezeu, de a-l ucide cu o lovitură!


E lesne acum a vedea originea celeilalte zicători: a te prinde cu Dumnezeu de piept. Să ne gindim la statuia zeului, pe care ai voi s-o răstorni. Trebuie îndrăzneală nebună, ori furie grozavă, ca să te apropii de zeu cu gîndul nelegiuit de a-l răsturna de pe soclu, de la-l apuca de gît, făţiş ! Şi precum zeul -statuia- îşi·arată mînia şi supărarea prin semne aşa de lămurite, ca întoarcerea feţei, tot aşa îşi poate arăta deosebita bunăvoinţă prin semne, prin plecarea capului (chiar şi biserica creştină zice "şi pleacă urechea ta, Doamne" după psalmist, care tot la statuie se  gîndea) ori prin iluminarea feţei, ori prin ridicarea mînei şi aşezarea ei pe capul celui ce-l  ruga. Semnul binecuvîntării, după vechiul obicei al popoarelor, a fost şi este ori înălţarea braţelor orizontal şi puţin lărgite (înălţarea braţelor vertical peste cap este dimpotrivă semn al blestemului) ori punerea mînii drepte pe capul celui ce-ţi stă înainte. Prin urmare, dacă zeul a făcut minunea şi ţi-a pus mîna pe cap, cînd stai la picioarele lui şi te rogi este semn că eşti ascultat de el cu suprema bunăvoinţă, că tot ce ceri împlinit îţi va fi şi că norocul şi binecuvîntările lui te vor însoţi întru toate. Şi aşa, celui ce-i merg toate în plin, i-a pus zeul (sau Dumnezeu, la creştini) mîna pe cap. Eu cred, că dacă expresiunea este "mîna în cap" sau în păr, şi nu "pe cap" cum ar trebui, cauza este confuziunea dintre două tablouri. Cînd însuşi românul nu şi-a mai înţeles vorba cu  Dumnezeu care pune mîna pe capul cuiva (dispărînd noţiunea concretă, a dispărut cu încetul şi înţelesul ei), s-a  gîndit – poate - că e vorba într-adevăr de pusul mînii în păr, de apucatul părului, aşa cum se face cînd scapi pe un om de înecare.


 Iată, deci, cîteva exemple dintr-aceeaşi serie de idei, despre supravieţuirea zicătorilor. Zeii au dispărut de mult,  au dispărut statuile lor, a dispărut obiceiul vechi si credinţa, dar în limbă se mai găsesc încă mărturii despre toate acestea, mărturii pe cari  noi de multe ori nu le înţelegem şi ne mirăm de rostul  lor!


de George Coșbuc

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu