E o vorbă românească, veche: "
A prinde pe Dumnezeu de picioare". Mai des se vorbeşte de un singur
picior al lui Dumnezeu, nu de amîndouă. "Parcă a prins pe Dumnezeu de un
picior" se zice despre unul care are vreo bucurie mare, mai ales cînd n-o
aştepta. Acum, ori vorbim despre amîndouă picioarele lui Dumnezeu, ori numai
despre unul, lucrul e tot acelaşi şi cine e bisericos se zbîrleşte de vorba
asta. Dar ce să-i faci? E vorba românului, şi-o fi ştiind el de ce-o spune.
Adecă, nu ştiu de-o fi ştiind de ce-o spune, că într-adevăr e lucru cam cu
păcat să te gîndeşti să apuci pe Dumnezeu de picior, cum ai apuca pe nenea
Stan. Cum a ajuns românul la gîndul acesta ? Şi de ce a legat el veselia şi
bucuria neaşteptată tocmai de piciorul lui Dumnezeu?
Dar, românul mai are şi altă vorbă:
" La spatele lui Dumnezeu". Despre un sat înfundat între văi şi
ascuns de lume, ori despre o casă îndosită şi la loc rău, se zice că e "la
spate" sau "după spatele lui Dumnezeu". Vorba cealaltă, cu
picioarele lui Dunmezeu, e mai lesne de înţeles; asta însă mai greu: nu e
Dumnezeu pretutindeni, nu le are toate în faţă? Cum poate să fie un sat, ori o
casă, la spatele celui ce într-adevăr n-are nici picioare, nici spate, căci e
duh fără trup? Aşa e. Duh pe care după legile bisericii n-ar fi iertat nici să-l
zugrăvim măcar în chip de om bătrîn, cum se face cu toate acestea prin sfintele
icoane. Şi, deşi e duh, românul văd că şi-l închipuie ca un om în toată legea,
ba îl poate prinde şi de picioare. Mai mult, îl poate prinde şi de piept,
căci omul răutăcios şi arţăgos e în stare "să se prindă şi cu Dumnezeu de
piept". E des întrebuinţată vorba asta. Iată-l dar pe Dumnezeu închipuit
ca un om între oameni, pe care-l poţi ameninţa, că-I prinzi de piept. Ba, mai
mult, sînt oameni cari "dau cu barda în Dumnezeu". De ce tocmai cu
barda? O să vedem îndată de ce.
Dar pîn-atunci să mai îngrămădesc o
vorbă peste celelalte. Despre unul peste care a dat un noroc orb se zice că
"i-a pus Dumnezeu mîna în păr" sau "în cap". Asta e mai
poznaşă decît toate! Să puie Dumnezeu mîna în capul cuiva! Şi e lucru sucit!
Cînd pui mîna în capul cuiva, nu i-o pui ca să-l dezmierzi, ci ca să-l scuturi
şi să-l înveţi minte: dar cui îi pune Dumnezeu mîna în cap omul acela se
bucură, iese la liman. Cum se potrivesc lucrurile acestea? Inţelegi bine
proverbele: "Dumnezeu nu bate cu ciomagul; "Dumnezeu e bun, dar nu
bagă nimănui în traistă"; "pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii"
şi altele. Dar cum să înţelegi zicătorile înşirate: a prinde pe Dumnezeu de-un
picior ori de piept, a da cu barda în Dumnezeu, a sta la spatele lui Dumnezeu
şi a avea norocul să-ţi puie Dumnezeu mîna în cap?
Expresiunile acestea sînt
păgîne. Nici nu se poate altfel: Cum i-ar da creştinului prin cap să vorbească
despre Dumnezeu în felul acesta? D-voastră, cititorii, aţi auzit de atîtea ori
vorbele acestea, le-aţi şi întrebuinţat, dar bănuiesc că niciodată n-aţi stat
să vă gîndiţi ce vorbe sînt ele? De om cuminte iscodite ori de unul care dă cu
barda în Dumnezeu? Şi ce rost au? Acum, după ce v-am atras atenţia asupra
lor, sînt sigur că începeţi să vă miraţi de ele, şi aţi vrea sa le aflaţi
rostul. Am să mă încerc să vi-l spun eu. Toate cîte sînt, cinci, sînt de
origine latină. In limba latină nu se găsesc, asta e adevărat, dar nici nu puteau
să existe în limba asta, căci pentru latinii închinători ai zeilor ele erau
vorbe de toate zilele, aşa ca şi cum am zice noi astăzi: a spart geamul
bisericii, stă dincolo de biserică, a răsturnat idolul, a pus pe capul idolului
o cunună, a frînt piciorul idolului etc.
Zeii aveau temple, şi în temple erau
închipuiţi în statui. Templele erau sfinte, aziluri de scăpare pentru
toţi cei prigoniţi şi persecutaţi. Dacă un vinovat era gonit de oamenii legii,
bunăoară, el năzuia spre vreun templu şi dacă apuca să puie numai vîrful
degetelor mînii pe statuia zeului era mîntuit, nimeni nu-l mai putea prinde,
nimeni nu-i putea face nici o silă ca să-I scoată din templu. El putea să stea
în templu toată viaţa, căci nu avea nici o grijă de urmăritorii săi. Se înţelege,
aceştia îl puteau sili să iasă din templu, cu foamea; ba s-au întîmplat
cazuri că au zidit uşile şi ferestrele templului şi-au înmormîntat de viu
pe vinovat înăuntru. Cel ce intra în templu, gonit, de obicei îmbrăţişa
picioarele statuii zeului, căci statuile fiind puţin ridicate pe
pedestale, îi venea mai la îndemînă să cuprindă picioarele zeului. Oricine
poate înţelege bucuria celui gonit, cind apuca să prindă "zeul de
picioare". Acum nu mai avem obiceiul acesta, dar vorba a rămas din
păgînătate şi de-aici e expresiunea, că "e aşa de vesel, parcă a prins pe
Dumnezeu de un picior". La cei vechi fiecare oraş îşi avea anumit un zeu
care îl protegea, un zeu patron; iar statuia zeului, fie că era într-un templu
în oraş, fie afară de oraş pe-un deal, era totdauna cu faţa întoarsă spre oraş.
Avem legende antice care povestesc că zeul (adică statuia lui) s-a întors
singur pe soclul de piatră, cu faţa într-altă parte, cînd era supărat pe oras.
Va să zică, se întîmpla ca zeul să întoarcă oraşului spatele. Tot ce era în
faţa zeului era protegeat de el; dar puţin îi păsa de ce era la spatele lui.
Ideea asta este ascunsă în moştenita noastră vorbă: a fi la spatele lui
Dumnezeu.
Astăzi e fără rost vorba "a da
cu barda în Dumnezeu", căci nu se poate întîmpla în realitate. Dar pe
vremile vechi ale păgînătăţii se putea. Barbarul de astăzi îşi sfărîmă singur
cu ciocanul ori cu toporul idolul (adică Dumnezeul) lui, cînd îi cere ceva şi
nu-i dă, d.e. ploaie, vînat, peşte, soare la timp. Apoi îşi face alt idol.
Grecii şi romanii, religioşi cum erau, n-ar fi îndrăznit niciodată să
necinstească o statuie a vreunui zeu, şi – bineînţeles - ţineau de mare
nelegiuit pe cel ce-ar fi sfărîmat cu voia vreo statuie. Dar se găseau şi
de aceştia, fără îndoială, ori că erau necredincioşi si işi băteau joc de zei,
ori erau furioşi pe zei ca barbarii de astăzi. Dar statuile fiind solide, ori
de marmură ori de bronz, nu le puteai sfărîma decît cu ciocanul ori cu toporul.
Şi astfel "a da cu barda în Dumnezeu" este totuna cu a da cu barda în
zeu, în statuie, ca să-l necinsteşti ori ca să te răzbuni pe el. A călca
poruncile lui Dumnezeu, a te abate din căile lui, a te ridica împotriva lui -
toate acestea nu exprimă nici pe departe aşa de energic ideea de răzvrătire şi
de nelegiuire, ca "a da cu barda" în el, căci aici avem un tablou
plastic, şi apoi e energic şi gîndul de a distruge în mînie pe însuşi Dumnezeu,
de a-l ucide cu o lovitură!
E lesne acum a vedea originea
celeilalte zicători: a te prinde cu Dumnezeu de piept. Să ne gindim la statuia zeului,
pe care ai voi s-o răstorni. Trebuie îndrăzneală nebună, ori furie grozavă, ca
să te apropii de zeu cu gîndul nelegiuit de a-l răsturna de pe soclu, de la-l
apuca de gît, făţiş ! Şi precum zeul -statuia- îşi·arată mînia şi supărarea
prin semne aşa de lămurite, ca întoarcerea feţei, tot aşa îşi poate arăta
deosebita bunăvoinţă prin semne, prin plecarea capului (chiar şi biserica
creştină zice "şi pleacă urechea ta, Doamne" după psalmist, care tot
la statuie se gîndea) ori prin iluminarea feţei, ori prin ridicarea mînei
şi aşezarea ei pe capul celui ce-l ruga. Semnul binecuvîntării, după
vechiul obicei al popoarelor, a fost şi este ori înălţarea braţelor orizontal
şi puţin lărgite (înălţarea braţelor vertical peste cap este dimpotrivă semn al
blestemului) ori punerea mînii drepte pe capul celui ce-ţi stă înainte. Prin
urmare, dacă zeul a făcut minunea şi ţi-a pus mîna pe cap, cînd stai la
picioarele lui şi te rogi este semn că eşti ascultat de el cu suprema
bunăvoinţă, că tot ce ceri împlinit îţi va fi şi că norocul şi binecuvîntările
lui te vor însoţi întru toate. Şi aşa, celui ce-i merg toate în plin, i-a pus
zeul (sau Dumnezeu, la creştini) mîna pe cap. Eu cred, că dacă expresiunea este
"mîna în cap" sau în păr, şi nu "pe cap" cum ar trebui,
cauza este confuziunea dintre două tablouri. Cînd însuşi românul nu şi-a mai
înţeles vorba cu Dumnezeu care pune mîna pe capul cuiva (dispărînd
noţiunea concretă, a dispărut cu încetul şi înţelesul ei), s-a gîndit – poate
- că e vorba într-adevăr de pusul mînii în păr, de apucatul părului, aşa cum se
face cînd scapi pe un om de înecare.
Iată, deci, cîteva
exemple dintr-aceeaşi serie de idei, despre supravieţuirea zicătorilor. Zeii au
dispărut de mult, au dispărut statuile lor, a dispărut obiceiul vechi si
credinţa, dar în limbă se mai găsesc încă mărturii despre toate acestea,
mărturii pe cari noi de multe ori nu le înţelegem şi ne mirăm de
rostul lor!
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu