Era un an
prost; pentru agricultura... Undeva, unde a-ntarcat mutu’ iapa, in fundul
pamantului traiau niste oameni sarmani, atat de sarmani incat erau nevoiti sa
astepte pana si sa bea apa, deoarece acolo si apa de ploaie ajungea rar. Erau batrani
si anemici; mosul era cam lenes si mare iubitor de „apa vie”, pe cand baba era
mult mai indrazneata, ajungand chiar sa taie singura mamaliga pe care o vecina
miloasa i-o aducea din cand in cand. Ce sa mai vorbim!? Erau saraci lipiti
pamantului, dar erau mandri ca ei erau singurii din sat care nu faceau nimic.
Atata lene era in acel bordei, ca pana si pasarile evitau sa zboare pe deasupra
lui de teama ca se pot contamina si sa ajunga atat de rau incat sa nu mai
zboare de atata lene.
In acea
atmosfera rarefiata si daunatoare sanatatii se va naste un copil. Cel putin asa
il anunta baba pe barbatul ei intr-o buna ziulica: ramasese grea. Mosul nu-si
amintea sa aiba vreo vina, dar imediat ce-i aparu ideea, ea si pleca... Era
prea greu ca mosul sa inceapa a gandi taman la batranete, dupa ce o viata
intreaga nu facuse abuz (ba chiar nici macar uz) de gandire. Mai turna un
paharel de „apa vie” si se culca la umbra frunzelor de brusture.
Mosul
petrecu opt luni frumoase, mutandu-se de la soare la umbra si de la umbra la
soare. In ast timp, baba se tara tot mai greu pentru a taia felii din mamaliga
ce-o primea de 2-3 ori pe saptamana, dar era constienta ca trebuie: urma sa
aiba un copil, de preferat – un baiat. Toate semnele babesti indicau ca visul i
se va implini si va putea sa-i prezinte mosului un ditamai flacaul in devenire.
Baba il visa inalt si frumos ca tatal lui sau macar asa cum fusese el in
tineretea mancata prin carciumi. Era constienta ca exista riscul ca baiatul,
odata crescand sa semene cu tatal sau, ceea ce i-ar fi dat de gandit mosului
care ar fi vazut astfel ca propriul sau copil seamana cu vecinul care toata
viata a baut de la toti, dar lui nu i-a dat niciodata. Apoi, baba isi aminti ca
alcoolul metilic ii afectase mosului vederea, asa ca riscul era eliminat; putea
sa-i arate si un ied, ca mosul tot n-ar fi observat diferenta.
Dar iata ca
lucrurile nu era scris sa se petreaca asa... Intr-o Noapte de Sanziene, ielele
incepura a se juca pe deasupra bordeiului celor doi batrani ajunsi ca vai de
capul lor. Prinzand de veste ca mosul doarme bustean dupa o zi mai intens
traita cu sticla si paharul (mosul bause toata viata cu „masura”: paharul, ca
numarul lor se pierduse undeva in aburii alcoolului metilic filtrat prin
paine), una dintre iele se opri cateva clipe langa mosul ce sforaia ca un
godac. Vazu sticla pe jumatate plina (desi mosul, inainte de a adormi o vedea pe
jumatate goala) si se infrupta din lichidul ametitor ce exhala din clondir. O
gura, doua, trei... si cateva in plus si era gata: se imbatase. Ielele fac urat
la bautura, iar a noastra nu facea exceptie... Cand era ea mai „atinsa”,
descoperi ca sub pamant era o baba insarcinata. Zburand in zig-zag si cu o
durere inexplicabila de aripi, ametita noastra se razbuna pe copil; fusese
ursitoare candva, dar fusese decazuta de restul ielelor pe motiv de preacurvie.
Formulele magice nu le mai tinea minte bine, iar cele bune se amestecara cu
celelate, desigur, si din cauza bauturii. Ce-a iesit? Un talmes-balmes din care
se intelegeau cuvinte aparent fara legatura intre ele. Zburand avariata, „zana”
mai zicea aici: „fata” sau colo: „boarfa”, mai zbura un pic, mai dadea cu capul
in copacul de langa bordei: „fir-ar a dracului”, pentru ca apoi sa auzim: „nenorocita”.
Se mai odihni un pic bolborosind vorbe de neinteles, dar grele, judecand dupa
incrancenarea de pe chipul ei si mai scoase doua vorbe cat de cat inteligibile:
„cutra” si „vrajitoare”. Nici nu termina bine incantatia, ca se si deschise
cerul. Dintr-o gaura neagra abia cascata, iesi ceva ce nu mai vazuse: era un
corp hidos, cu pielea rosie si o coada lunga, sa-i ajunga. Monstrul se apropie
de bordei, se uita jur-imprejur si apoi se usura chiar in casa celor doi
amarati. O clipa mai tarziu, aratarea disparu lasand-o pe zana decazuta cu gura
cascata: „N-o sa mai beau, ca fac prostii la betie”, isi promise ea
deceptionata de propria-i slabiciune. Dar era prea tarziu... Raul se produsese.
Mijind
zorile, ielele terminara zbenguiala cu faunii si se dusera in treaba lor. In
urma ramasera cei doi batrani, bordeiul lor si macheala de zi cu zi. Imediat,
pe baba o apucara chinurile facerii. „E prea devreme”, se gandi baba, dar nu
apuca sa-si termine gandul ca si incepu sa se vada capul copilului. In chinuri enorme,
baba nascu... Dar ce mai nastere! Atrasa de urletele babei, moasa satului veni
s-o asiste; era tanara si de curand in meserie, dar moasa facu tot ce stia
pentru ca nasterea sa se termine cu bine. In cele din urma, copilul iesi... Cand
il vazu, tanara moasa albi brusc si incepu sa spuna vorbe fara sens, iar dintre
ele se intelese doar „Gargamel”. Apoi, moasa isi pierdu cunostinta. Cand se
uita mai bine, baba vazu copilul si repede intelese ca undeva era o greseala:
baiatul mult asteptat... era fata!, poate cea mai hidoasa fata pe care o vazuse
ea vreodata. Dar era a ei, asa ca o curata si o inveli in scutece. Ii dadu
numele pe care il auzise la moasa, caci nume a crezut baba ca distinge printre
vorbele fara sir ale moasei. Asa aparu pe lume Gargamela. (Va urma)
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu