Şcoala de arte, dans şi bune maniere

În doar câteva zile s-au întâmplat multe care să demonstreze că năravul din fire n-are lecuire. Întâi a fost Eurovision, care anul ăsta a dat chiar un spectacol de top, atât ca organizare, cât şi din punct de vedere al pieselor ce au concurat. Baku este un oraş cu adevărat spectaculos şi puţini îşi imaginau că într-o ţară fosta sovietică este posibil să existe o atât de frumoasă combinaţie de vechi şi nou, de tradiţional şi modern, toate armonios combinate. Clădiri istorice stau mărturie miilor de ani de cultură persană şi nu departe se ridică spre cer zgârie-nori ce amintesc de Dubai sau Singapore. Spectacolul s-a ţinut într-o sală polivalenta special şi rapid construită pentru această manifestare, pot spune o sală ce n-ar fi făcut de râs pe nimeni, în orice colţ al lumii ar fi fost ea.

Desigur, în disperarea de a-şi face campanie electorală cu ceva, primarele Oprescu şi-a mai lansat o dată programul, un punct fiind şi organizarea viitoarei ediţii a Eurovision, că doar şi Bucureştiul are o sală polivalenta. În disperarea de a recupera terenul pierdut, comunistul Oprescu n-a observat că Sala noastră Polivalenta este una construită în anii '70 şi căreia renovările ulterioare n-au ajutat-o decât să se conserve cât de cât, nu şi să devină o adevărată sala de spectacole, de nivel internaţional. Dar nu e de mirare, pentru că Oprescu este campion în a arăta ce ar face el cu ceea ce au realizat alţii; penibilă este doar megalomania sa. Dar Mandinga l-a salvat pe primare de a mai organiza un asemenea spectacol, plasându-se pe un umil loc 12 la ediţia de anul acesta a Eurovision, organizarea următoarei ediţii revenind meritat Suediei.

Piesa prezentată de România la acest concurs ne-a definit foarte bine: o manea cu influenţe spaniole, dar şi cu armonii turceşti, o combinaţie nefericită de ritmuri, dublată de o interpretă care s-ar descurca mult mai bine cântând în baie, că măcar aşa nu deranjează pe nimeni. Se ştie foarte bine în mediile muzicale din România că ediţia naţională a concursului este o şuşanea fără legătură cu calitatea pieselor prezentate în concurs. E prea bine cunoscut dinainte că va câştiga nu piesa cea mai bună, ci aceea care are „background”-ul potrivit. „Rechinii” muzicii româneşti trag sforile ca apucaţii, îşi fac reclamă oricât de exagerat, doar-doar vor câştiga sponsorizarea care va însoţi piesa la concursul european. „Micul Hoţart” a fost surclasat anul ăsta de Costi Costiţă care a ştiut să se impună la categoria „sfori, şmenari, şuşanele”. A interesat pe cineva că piesa e o combinaţie lălăită de ritmuri cubaneze, spaniole, turceşti şi ţigăneşti? Nu, dar decizia a fost ca o asemenea producţie să reprezinte România. Ca de fiecare dată la Eurovision, România a ajuns ceva mai sus în clasament datorită fraţilor romani moldoveni de peste Prut, care dau aproape automat un punctaj maxim romanilor, că altfel piesa s-ar fi plasat mult mai jos. Nu, piesa care ne-a reprezentat n-a fost printre favorite decât la tele-vizuinile româneşti care laudă tot ce e şmen şi n-a avut nici un moment calitatea de a sta alături de piesele cu adevărat favorite. Eşecul a fost previzibil încă de pe vremea când încă nu începuse ediţia naţională şi, dacă nu se schimbă ceva „acolo”, prevăd şi la anul un eşec similar.

Dacă Mandinga a fost un fiasco, meciul lui Bute a fost o catastrofă, una la fel de previzibilă. Se pare că Bute şi-a atins limita performanţei şi s-a delăsat. Nici Intersport n-a apreciat activitatea lui premergătoare meciului, aşa că nu i-a reînnoit contractul. Poate s-a antrenat timp de şapte luni, aşa cum zice, dar pe ring asta nu s-a văzut deloc. Adversarul lui nu a fost un boxer inteligent, capabil de strategii complexe sau cu prezenţa de spirit, ci un ciomăgar coordonat de antrenor. Bute a avut o şansă uriaşă în prima repriză imediat ce i-a expediat o lovitură adversarului. Atunci englezul a prins frică şi stătea în apărare. Era momentul ca Bute să-i rupă capul atacând furibund. Dar Bute şi-a continuat loviturile de tatonare, iar gongul l-a salvat pe Frosh. La reluarea partidei, englezul s-a dezlănţuit, în timp ce romanul a fost lipsit de o reacţie notabilă. Loviturile adversarului, un adevărat Rocky Marciano ca stil, l-au deteriorat repede pe Bute, iar finalul a venit după doar 13 minute, când numai corzile ringului au făcut ca romanul să nu ia contact cu podeaua. Stilul lui Bute e bizar pentru un slab încasator, garda sa mult prea jos fiindu-i fatală. Şi aici a fost vizibil proverbul românesc „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Anteriorul meci al lui Bute a fost un semnal de alarma sau ar fi trebuit să fie. A avut atunci un adversar bine construit fizic, dar slab ca tactică şi ca pregătire. Faptul că l-a învins la puncte n-ar fi fost în măsură să-l culce pe Bute pe laurii victoriei; şi totuşi aşa a fost. O altă treabă românească, la fel ca şi Mandinga la Eurovision... Revanşa de la Montreal va arăta dacă Bute este un mare boxer care doar a pierdut un meci sau este un fost mare sportiv şi îşi va pune cu această ocazie mănuşile în cui.

Cele două „performanţe” sunt în concordanţă cu „vremurile”. Derizoriul şi minciuna din politica bolşevicilor, suficienţa şi promisiunile lor fără acoperire îşi au ecoul şi în manifestările artistice şi sportive ale romanilor. Dacă rezultatele ar fi fost pozitive, imediat ieşeau alde Mickey Mao să mai dea o scuipătoare sau o sticlă de vin, aşa cum au făcut-o şi cu gimnastele, de parcă el şi clica lui ar avea vreun merit în performanţele respective. Ne-am obişnuită că „roşii” să se împăuneze cu meritele altora; aştept, totuşi, ziua când valorile adevărate vor avea şansa să se afirme în muzică, dar şi momentul în care un sportiv român va avea destulă inteligenţă să înţeleagă că doar munca stăruitoare îl duce la succes, nu laudele deşănţate şi conjuncturale.