Ivan trezorierul şi tancul „gazos”

Eram elev şi auzeam la şcoală, la tv şi în „presă” că Nicolae Titulescu a fost o mare personalitate politică. Nu contest asta, poate chiar a fost, dacă stăm să ne gândim că el a fost unul dintre iniţiatorii Ligii Naţiunilor, predecesorul ONU de azi. Cu toate astea, URSS/Rusia n-ar fi avut multe motive să-l omagieze. Nu în aparenţă... Dar o personalitate nu are doar realizări şi merite, ci are şi pete, iar Titulescu are şi el o vină, cel puţin. Dar să vedem care...
Era anul 1918, luna ianuarie, iar Titulescu era ministru de finanţe. România era aproape ocupată de trupele germane, iar în decembrie un tren transportase 314 milioane lei aur în valute diverse la Moscova, cu toată opoziţia lui Mauriciu Blank care nu vedea cu ochi buni trimiterea tezaurului în Rusia, având în vedere situaţia politică de acolo. Aşa că, în decembrie pleacă valuta Băncii Naţionale. Oficialii romani care încercau să stabilească nişte contacte fireşti cu partea rusă descopereau că de fiecare dată era altcineva în funcţie şi fiecare reacţiona diferit. Haosul era maxim, iar ţarul nu avea nimic de spus, ca de obicei, de altfel. Bolşevicii îşi făceau loc cât mai în faţă prin mijloacele prea bine cunoscute şi pe care le descoperim şi azi la usl. Acesta era cadrul general în Rusia încă ţaristă din punct de vedere juridic.
Cu toate că semnalele de anarhie şi derută politică erau clare, Titulescu decide în ianuarie 1918 să trimită un al doilea transport spre Moscova, de data asta restul tezaurului: 7 miliarde lei aur în diverse valori (tablouri, obiecte de patrimoniu etc., dar şi valori personale depuse de persoane fizice la Banca Naţională şi la Muntele de Pietate). Desigur, tezaurul a fost mult subevaluat. După ce acesta a ajuns la Banca Naţională a Rusiei şi a fost închis în camere special afectate şi sigilate, la Moscova a început balamucul. Nimeni nu ştia nimic despre nimic, iar puterea o avea cine putea şi pentru o perioadă incertă. A urmat apoi lovitura de stat bolşevică (aia din Rusia, nu asta de acum din România), iar soarta tezaurului României a rămas până azi incertă. E drept, în anii '50 Moscova a acceptat să ne înapoieze 12 din cele 22 de piese ce compun „Tezaurul de la Pietroasa”, dar nu mai mult.
Timpul a trecut şi a trecut şi „Revoluţia”. În anii '90, un ministru de externe al României, T. Meleşcanu pune problema tezaurului la Moscova. Omologul sau rus îi răspunde... ruseşte: „ca discuţie filozofică e interesantă, dar din păcate fără aplicare practică” şi subiectul „moare”, mai mult sau mai puţin. Azi, adică în timpul guvernării filoruse, ambasadorul Rusiei la Bucureşti se trezeşte vorbind despre tezaur într-o manieră care aminteşte de Molotov care şi-a permis să bată cu pantoful în pupitru la ONU. Nu, Excelentă, nu e treaba istoricilor să stabilească oarece despre tezaurul României aflat la Moscova, ci este obligaţia Rusiei să-l înapoieze în baza actelor existente în România, dar şi la Moscova. Nu, tezaurul României nu e moneda de schimb. Nici un roman responsabil nu va accepta ca ţara să fie sub tutela Rusiei, aceasta oferind la schimb tezaurul ce oricum i se cuvine de drept. Să nu uităm, Excelenţă, că sunteţi azi cel mai înalt reprezentant al Rusiei în România, iar ţara care vă găzduieşte temporar nu va accepta „diplomaţia” pe care sovieticii au fost învăţaţi s-o utilizeze având tancurile în spate. Vremurile alea au trecut, iar Rusia nu mai are capacitatea necesară să se îngrijească de cetăţenii săi, necum de cei romani. Poate că slugile de la Palatul Victoria, un Ponta sau Marga, trădători de meserie va agreează punctul de vedere, dar asta nu înseamnă că şi romanii vor accepta aşa ceva. Fără supărare, măi Excelenţă!