De Re anti-Coquinaria

Bufetul de la sosea

În urmă cu puţin timp, pe la o tembeliziune şi-a făcut apariţia o arătare ce trece drept gurmand şi cunoscător al artei culinare. De la Magon, cel care a elaborat prima enciclopedie de agronomie (sec.V i.Ch.) împănata cu diverse reţete utile cartaginezilor şi până în zilele noastre, arta culinară a cunoscut atât o rafinare a gusturilor, cât şi anumite tabu-uri care fac deliciul bucătăriilor din lumea întreagă. Încă din antichitate, ingredientele utilizate în bucătărie nu sunt amestecate de-a valma, fără un rost bine determinat. Bucătăria românească din timpul lui Brâncoveanu avea rafinamentul unei bucătarii mediteraneene, dar mai evoluată chiar decât cea italiană din aceeaşi epocă. Rozmarinul avea un loc foarte important în felurile de mâncare preparate pe atunci, la fel şi „basilicul” sau anasonul stelat, iar „lapinul” nu era o raritate. Cu trecerea timpului, bucătăria noastră a suferit influenţa celei turceşti, ceea ce n-a făcut-o mai săracă, ci dimpotrivă. La 1900 apăruse o reţetă extrem de elaborată de „mititei”, care explica în detaliu modul de preparare al acestor „ambasadori culinari” ai României. Citind reţeta, mulţi s-ar lăsa păgubaşi, la ora actuală micii fiind mai mult produse din carne tocată şi ceva condimente aruncaţi pe un grătar fumegând; din păcate, pentru că reţeta lor originală arată că până şi un produs în aparenţă simplu poarta încărcătura rafinamentului unei întregi bucătarii naţionale.
Dar românii nu trebuie să ştie asta... Nici asta şi nici despre nivelul la care a ajuns bucătăria românească nu trebuie să afle. Ei trebuie să fie tâmpiţi pentru a putea fi mai uşor manipulaţi. După campania agresivă de ţiganizare a românilor, de identificare a lor cu minoritarii au urmat şi altele. Ele pot fi numite „ruşinea de a fi român”, „românii sunt săraci”, „România e ultima ţară din... (lume, Europa etc.)” s.a. Cum procesul de tâmpire nu era complet, trebuia să apară şi ceva legat de ceea ce iubeşte romanul atât de mult: mâncarea. Astfel, la o tele-vizuină de analfabeţi a apărut un personaj care desăvârşeşte procesul despre care vorbeam. Devenit din „poet” şi „dizident” - „moşier” din fonduri de la stat, Mircea „fă-te că lucrezi” Dinescu este, ca şi în discursurile lui publice, un barbar. Felul în care înţelege să gătească aminteşte mai curând de prepararea hranei de către vandali, huni sau alte popoare migratoare obişnuite să pregătească hrana în „fugă calului”. 
Nu l-am urmărit pentru că n-am reuşit să suport văzându-l cum pune mâna şi pe condimente, şi pe carne sau legume după ce se scarpină sau scoate degetele din gură, dar atât cât l-am văzut mi-a fost suficient. Barbaria să nu e egalată decât, poate, de incredibilele asocieri, majoritatea întâmplătoare, decise pe loc, de ingrediente incompatibile. Maniera de preparare a „producţiilor”, că produse nu le pot spune este una contrară celor mai elementare principii ale artei culinare. Dacă un produs se fierbe, el îl căleşte; dacă se căleşte – el îl prăjeşte şi exemplele pot continua. E-adevărat că bucătăria nu e un domeniu rigid şi că imaginaţia joacă un rol foarte important în realizarea unor feluri de mâncare deosebite şi din ingrediente aparent incompatibile, dar asta se face respectând principiile de bază ale artei culinare, principii ce nu pot fi schimbate peste noapte la dorinţa unui oarecare. Sutele, chiar miile de ani care au trecut peste bucătăriile internaţionale au statuat anumite reguli de preparare, imaginaţia intervenind doar în alăturarea originală a unor ingrediente compatibile. 
Dinescu poate nu ştie, din moment ce stă atât la „moşie” (moşia altuia), dar omul a trecut de faza în care se hrănea cu carne crudă, dar şi de perioada în care apuca o halcă de carne friptă, muşca din ea lăsând să-i curgă sosul în barba neţesălată pentru ca apoi sa-şi şteargă satisfăcut mâinile pe pieptar. Ca poet, Dinescu a fost „dizident”, ca „dizident” a fost „bucătar”, iar ca „bucătar” e barbar. Mai rămâne să elogieze, eventual într-o poezie, rahatul pe care l-a mâncat pentru a parveni şi tacâmul sau „gastronomic” ar fi complet. Sau măcar să lase deoparte delicioasă bucătărie românească pentru cea rusească. Ştie şi el de ce, dar şi soacra lui ştie...