Eminescu despre „geniul neîmbătrânit al istoriei”

 „Unul din miturile cele mai semnificative din câte a păstrat poporul nostru este următorul: La leagănul unui copil se coborâseră cele trei ursitori, menindu-i una tărie, alta isteţime, a treia mărire lumească. Muma copilului, nemulţumită că i se dăruiseră şi lui bunuri pe cari le-a avut atâţia oameni, rugă pe cele trei zâne ca îndeosebi copilului ei să-i hărăzească ceva ce n-a avut încă nici un muritor. Cu-nstristare-i răspunse una din zâne : „Ca toţi oamenii nici judeci, nici poţi judeca ceea ce ai cerut, dar totuşi îţi împlinesc dorinţa şi dăruiesc copilului tău tinereţă fără îmbătrânire şi viaţa făr-de moarte". Copilul creştea văzând cu ochii, într-o zi cât alţii  într-un an, şi, mânat de instinctul de neîmbătrînire şi de nemurire sădit în pieptul lui, luă lumea în cap, spre a mântui împărăţiile de pieire, omenirea de duşmani. Trecu pe rând când prin pustii primejduite de zmei puternici, unde nici om, nici turmă nu  putea petrece şi ucidea pe acei zmei, deşchizând locuri aşezării oamenilor, când prin păduri locuite de fiară, pe cari le nimicea făcând drum vânătorilor şi cărbunarilor, când iar prin împărăţii înflorite şi vechi, prin oraşe puternice şi avute, până ce într-un târziu ajunse în palatul unei zâne aeriane, unde-l aştepta neîmbătrânirea şi nemurirea.

Aci petrecu trei zile în deplină linişte.

După trei zile, plecând însă la vânat, adormi într-o vale frumoasă, în care pietre şi copaci, râuri şi izvoare începură  a vorbi cu  el şi a-i aduce aminte de casa părinţilor, de locurile părinteşti şi tot amestecul acesta de vorbiri îl fermecă şi-l ademeni atât de mult încât, cum se deşteptă, încălică şi lua drumul spre casă. El adormise în valea ,,aducerii aminte". Cum ieşi din cercul magic al zânei, începu a nu mai cunoaşte lumea. Ajunse într -un loc unde ştia că e un oraş mare şi nu găsi decât ruine pe care păşteau caprele. Întrebă pe păzitor de nu ştia unde e oraşul cutare, dar acesta răspunse că neam de neamul lui  nu pomenise acolo decât ruine. Trecu mai departe şi, unde fusese acum trei zile un pustiu întins află un oraş foarte mare. Ba în piaţa oraşului văzu un grup de marmură care-l reprezenta pe el însuşi luptându-se cu un zmeu. El întrebă pe-un orăşan ce însemnează acel grup. Acesta-i răspunse că acum câteva sute de ani un viteaz se zice c-ar fi ucis un zmeu în locurile acestea, care erau pustie, şi că de atunci încoace a fost cu putinţă să se aşeze oameni acolo şi să se ridice acel oraş.

— Dar bine, eu sunt acela — zise atunci cavalerul nemuritor.

Lumea ce se strânsese împrejurul lui râse de dânsul şi-l crezu nebun.

Şi astfel pe orişiunde trecea, pe orişiunde vedea înflorire în urma faptelor lui, lumea-şi bătea joc de el, îl lua în râs, nevoind nimeni să-l crează că el fusese acela care curăţise codrii de fiară şi pustiurile de monştri. Nu trei zile, cum i se părea lui, sute de ani trecuseră din timpul când el plecase în lume după nemurire.

Cam astfel pate şi geniul neîmbătrânit al istoriei românilor. Daca acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea cel Bătrân şi ar zice : „Eu v-am dat independenţa ţării, căci după ce am înfrânt oştirile turceşti m-am supus împăratului sub condiţii cari au trebuit să vă păstreză ţara şi naţionalitatea", mulţi ar lua în râs pe bătrân. Dacă acelaş geniu sub forma lui Cuza Vodă ar zice : „Eu v-am dat toate drepturile câte le aveţi astăzi, şi numai datoria publică de şase sute de milioane e meritul vostru de patrusprezece ani încoace", roşii i-ar răspunde, „că nainte de a se pripăşi un  fanariot în Strada Doamnei nu existau asemenea idei". Nu ne-am mira daca într-una din zile roşii s-ar lăuda că ei au „creat universul", care înainte de partidul naţionale-liberale nici nu exista. Şi cu toate acestea e evident că o ţară care există de 700 d e ani aproape parte independentă, parte pe deplin autonomă înlăuntrul său, nu are să-şi mulţumească existenţa unui partid care nu e decât [de] ieri-alaltăeri şi independenţa, departe de a fi meritul actualei generaţii, e suma vieţii noastre istorice, minus inepţie unui partid compus din oameni ignoranţi şi de rea-credinţă, care ne-au dat această sumă ştirbită.”

Mihai Eminescu - Opere, vol.X Publicistica