Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

22 mai 2012

B.Petriceicu-Hasdeu despre originile românilor



Cine sunt grecii de astăzi ? De unde vin albanezii ?
Bulgarii şi sârbii sunt ei oare într-adevăr înrudiţi mai de aproape cu Ruşii decât cu ceilalţi slăvi? Românii din Carpaţi venit-au ei de peste Dunăre în veacul de mijloc, după cum ne asigură unii? şi dacă n-au venit de acolo, atunci care anume să fie legăturile lor de neam cu Macedoromânii şi cu Istroromânii? În fine, Grecii, Albanezii, Sârbii, Bulgarii şi Românii, grămădiţi toţi pe aceeaşi Peninsulă Balcanică, sunt ei oare în realitate nişte deosebite naţionalităţi străine una alteia, după cum pare a fi la prima vedere?

Acestea sunt problemele cele mari de limpezit în studiul de faţa, probleme pe care de demult le-ar fi dezlegat ştiinţa, dacă într-una, pe fel de fel de cai piezişe, nu s-ar fi silit să le tot încurce politică. Negreşit, politica unui Stat poate şi chiar trebuie să se folosească de istorie la aşezarea instituţiunilor interne şi a raporturilor externe ale naţiunii , tot aşa precum profita de astronomie pentru marină sau de geometrie pentru cadastru; dar o politică uneltind falsificarea verităţii istorice este ca şi când ar cere să dispară din spaţii planeta Marte sau să se schimbe proprietăţile triunghiului. Eu unul, dacă aş şti că romanii sunt ţigani sau ca ungurii au descoperit America, mi-ar părea mie foarte rău, din punctul de vedere al simpatiilor şi antipatiilor mele personale; totuşi nu m-aş sfii o singură clipă, de a spune adevărul în fata tuturora. După acesta profesiune de credinţă, care nu e de prisos, intru de-a dreptul în materie.

Oriunde istoria ne arată vreo ginte temeinic aşezată, pretutindenea sub acesta ginte ea ne lasă a vedea, sau măcar a zări pe furiş, nişte rămăşiţe mai mult sau puţin stăruitoare dintr-o altă ginte mai veche, cucerită sau cotropita. Orice ginte se compune, ca terenurile în geologie, dintr-un strat actual şi din substraturi succesive anterioare. Pe Peninsula Balcanică, intru cât ne putem urca ceva mai sigur pe scara timpului cu ajutorul scriitorilor şi al monumentelor, cinci, şase, şapte veacuri înainte de Crist, ne întâmpină două straturi etnice învecinate: ginta greacă şi ginta tracică, ambele suprapuse unui substrat comun pelasgic. Cine anume să fi fost pelasgii acei autohtoni între Marea Neagră şi Marea Adriatică, mai presăraţi oarecând în Italia, poate şi-n Spania, şi din care în epoca lui Herodot abia mai rămânea licărind o urmă? Acesta întrebare este, fără îndoială, mai întunecoasă decât aceea despre originea bascilor de astăzi; dar cum Pelasgii au existat într-o vreme, e tot aşa de pozitiv ca şi existenţa în timpul nostru propriu a enigmaticului element bascic. Este probabil că pelasgii n-au fost nici indo-europei, nici semiţi, ci mai curând hamiţi. Aşezămintele lor în Asia Mică şi apoi în Europa sudică sunt în dreptul continentului African unde Egiptul strălucea ca centru al hamitismului. Zidurile ciclopice ale pelasgilor par a fi surori piramidelor egiptene, cu care le şi asemăna în vechime Pausanias pe când semiţilor şi chiar indo-europeilor, nu le plăceau niciodată construcţiunile gigantice. Dacă pelasgii au fost hamiţi, după cum credem noi, atunci o personificatiune mitică a lor pe Peninsula Balcanică, ar fi egipteanul Danaos fratele lui Aegyptos, cu vreo 1500 de ani înainte de Crist, să zicem cu 2000 de ani, acel Danaos al cărui neam clădi minunată cetate ciclopică dela Tiryns.

Oricum, fie hamiţi, fie semiţi, fie indo-europei, pelasgii n-au fost greci şi n-au fost traci; însă tracii şi grecii, descălecând în Europa, găsiseră pretutindeni o groasă pătura pelasgică şi pretutindeni s-au amestecat cu ea, astfel ca ei ştiau că nu sunt pelasgi, dar ştiau totodată că se trag din pelasgi de unde aserţiunile cele contrazicătoare în aparentă la scriitorii antici, care deosebesc foarte lămurit pe pelasgi, pe greci şi pe traci unii de alţii, şi totuşi adesea îi împleticesc laolaltă.

Cu acest prim raport de strat şi substrat se începe istoria Peninsulei Balcanice, şi se desfăşoară apoi de atunci, la intervaluri depărtate, prin alte două raporturi analoge:
1. peste cea mai mare parte din stratul tracic, devenit la rândul său substrat, se aşează latină, dând naştere naţionalităţii traco-latine a românilor;
2. peste cea mai mare parte din stratul roman, devenit la rândul său substrat, se aşează slavii, dând naştere naţionalităţii romano-slavice a sârbilor şi naţionalităţii romano-slavice a bulgarilor.

Din prima amalgamare - latinizarea tracilor - se sustrage numai neamul albanez, unicul supravieţuitor nemijlocit al stratului ante latin şi acela mulţumită căruia noi putem şti astăzi cam ce fel de ginte a fost acea tracică, ceea ce n-am şti aproape deloc după puţinele date lingvistice şi etnice împrăştiate pe ici-colea în literatura clasică. Din amalgamarea a doua - slavizarea latinilor – s-au sustras numai românii din Dacia. Repetam încă o dată: numai Românii din Dacia căci aşa numiţii Macedoromâni şi Istriano-români, armânii din Pind şi rumerii din Dalmaţia, după cum ne vom încredinţa mai la vale, nu se pogoară, din latinii de acolo din epoca cea ante-slavica, ci se trag din numeroase cete de Dacoromâni din Carpaţi, trecute peste Dunăre abia în secolul X.

Pe greci, din cauza înaltei lor culturi literare, dinaintea căreia se închinau cu entuziasm Scipionii şi Cesarii, romanii n-au putut şi chiar n-au vrut să-i latinizeze. Din ce în ce mai scăpătaţi sub raportul moral şi intelectual, Grecii totuşi şi-au păstrat astfel străvechea lor naţionalitate, o păstrează şi o vor păstra şi de acum înainte. Amestecul medieval cu slăvi, cu albanezi, cu români, cu cine mai ştie cine - un amestec care făcea pe alde Fallmerayer să tăgăduiască elenismul palicarilor de astăzi - acel amestec greciza pe cei ce se însoţeau cu dânşii, dar pe dânşii nu i-a romanizat, nici albanizat, nici slavizat. Ca naţionalitate, Kir-Iane se trage de-a dreptul din Leonizi şi din Aristoteli, din Temistocli şi din Platoni, din acea pleiadă de capete sublime şi de inimi uriaşe a cărora răsărire pe un peticuţ de spaţiu într-un peticuţ de timp este un fenomen fără pereche în istoria omenirii. Grecii actuali sunt o continuitate directă a vechilor elini, tot aşa precum copţii actuali, fără graiul cărora nu s-ar fi putut descifra hieroglifele, sunt o continuitate directă a vechilor egipteni.

Numai şi numai legionarii romani ar fi fost în stare să deznaţionalizeze pe Greci, şi ei n-au făcut-o. În Grecia cea cucerită - observă Mommsen (Rom. Gesch. V, 249) - se învaţă mai puţin latineşte de cum se învaţă greceşte în Roma cea cuceritoare. Mai mult decât atâta, romanii îngăduiau de bună voie grecilor să grecizeze întreaga parte meridională a Peninsulei Balcanice, în care de altminterea procesul de grecizare se începuse deja sub Filip şi sub Alexandru cel Mare. La umbra aquilei capitoline, aceasta propagandă grecească se întindea până la Balcani. În Tracia propriu zisa, devenită provincie romana cu un secol înainte de cucerirea Daciei, inscripţiunile până la Traian, sub Traian şi după Traian sunt aproape toate greceşti; ba chiar şi legionarii cei mai curaţi romani, bunăoară un Aurelius Mucianus, cum s-ar zice la noi un Aurel Mucenu, îşi făcea fala de a nu scrie latineşte, ci greceşte.

Este archeologiceste absurd de a crede că romanii de astăzi din Macedonia, din Epir, din Tesalia, s-au format acolo în acea epocă şi vom vedea mai jos ca aceasta este absurd nu numai archeologiceste. La nord însă, între Balcani şi Dunăre, apoi pe întregul teritoriu iliric ocupat astăzi de elementul sârbocroat, cu atâta şi mai vârtos în Dalmaţia cea pe atunci privită ca o parte a Italiei, cultura latină şi numai latină se lăţea fără, nici o piedică, deasupra substratului tracie, pe care-l metamorfoză şi prin care se metamorfoză, ea însăşi într-o naţionalitate românească transdanubiană, paralelă cu naţionalitatea romanescă cea cis-danubiana din Carpaţi, născând ceva mai târziu din aceleaşi doua ingrediente, din latini şi din ramura tracică a dacilor. În Epir, graţie unor fericite împrejurări topice excepţionale, tracii scăpau şi de greci şi de romani, însă numai acolo.

Romanii şi grecii împărţeau dara atunci, între secolele III-VII, în două jumătăţi aproape deopotrivă întinderea Peninsulei Balcanice: unii la nord de Balcani, ceilalţi la sud. Grecii mai aveau pe deasupra insulele şi fâşii grecizate din Asia şi din Africa, ba încă şi oraşele din Dobrogea şi de lângă Dunăre, iar românii, pe lângă Oltenia, Banatul şi o parte din Ardeal, îşi (în)tindeau ramuri peste Pannonia, unde mai în urmă îi găsi navala maghiară. Cât se atinge de Muntenia propriu zisa şi de Moldova, să nu căutăm acolo pe romani în acea epocă, în care vâjâia pe ţărmul nordic al Marii-Negre rostogolirea hoardelor răsăritene spre gurile Dunării. De la Nistru şi până la Olt era o adevărată vale a plângerii de unde nu scăpai decât numai doară înfundându-te în creierii Carpaţilor.

E comic şi totuşi este foarte adevărat, ca cel mai vechi monument al limbii române, un monument istoriceşte mai preţios pentru noi decât însăşi Columna lui Traian se datorează unui catâr despre care vorbesc pe larg doi scriitori bizantini din secolul VI: Theophanes şi Theophylactus Simocatta. Începând dela Thunmann şi până la Cipariu, începând de la Cipariu şi până la mine, toţi pe rând suntem nevoiţi a încăleca pe acel năzdravan catâr, fără care n-am fi în stare astăzi a dovedi printr-un text neîndoios vechea latinizare a Tracilor între Balcani şi Dunăre. Era pe la anul 580, sunt acum 13 veacuri. Chaganul avarilor pustiia Imperiul Oriental. Doi hatmani romani, Comentiol şi Martin, ascunşi în codrii Balcanilor, au năvălit de acolo pe neaşteptate asupra barbarilor. Izbânda era sigură, să nu se fi întâmplat catârul de mai sus, care purta o povară. Povara alunecând şi căzând de pe catâr, fără s-o bage de seamă stăpânul dobitocului, un alt ostaş strigă cât îl ţinea gura să se întoarcă şi s-o ridice: torna, torna, fratre! Aşa zice Teofan şi tot aşa povesteşte Teofilact, la care însă este forma retorna şi se mai adaugă că aceste cuvinte erau în limba ţării, adică în graiul locuitorilor din regiunea Balcanilor. Întreaga oaste a lui Comentiol şi a lui Martin fiind compusă din romani, ţipătul „torna, fratre !” produse între dânşii o mişcare de spaimă, căci el însemna retragere: înturnare sau re-nturnare. Romanii dara au fugit însă „torna, torna, fratre" ne-a rămas, încât istoricul trebuie să binecuvânteze acea fugă, datorită unui catâr. Aceasta se petrecea, încă o dată, în a doua jumătate a secolului al VI-lea.

Precum la nord în Dacia peste substratul tracic se aşternuse stratul latin, tot aşa dara au dispărut tracii sub latini la sud în antică Moesia, iar cu atât mai vârtos nu puteau să nu dispară în regiunea Iliriei, unde elementul tracic fusese cel dintâi cucerit şi latinizat. În locul numeroaselor dialecte tracice de altădată, trebuiau să se formeze trei mari dialecte traco-latine : dialectul daco-latin în Carpaţi, dialectul meso-latin în Balcani şi dialectul iliro-latin spre Adriatică; trei dialecte care, de la apus spre răsărit, alcătuiau o prelungire organică a grupului dialectelor italiene. Afară din Epir, tracii nu mai erau nicăieri adică nicăieri nu se mai vedeau pe deasupra.

Acum, în secolele VI şi VII, se arată un nou strat: stratul slavic. Într-un mod sporadic şi fără a rămâne pe loc ci numai năvălind, prădând, învârtindu-se şi apoi întorcându-se, slavii făcuseră cunoştinţă cu Peninsula Balcanică deja cu mult mai dinainte, mai ales amestecaţi printre goţi, printre huni, printre avari. În deşert însă slaviştii de altădată cu generalul Certkow în frunte şi Drinow mai încoace şi-au bătut şi-şi bat capul de a găsi locuinţe compacte statornice de slăvi în Dacia până la secolul VI, iar peste Dunăre până cu un secol mai târziu.

 Pe când românii din Balcani strigau: „torna, torna, fratre”, tot atunci trăia gotul Iornande, ajuns episcop al Ravennei în Italia, şi trăia grecul Procopiu, devenit prefect al Bizanţului, cele mai sigure doua izvoare despre începuturile slavilor prin Peninsula Balcanică, cele mai sigure nu numai prin aceea că erau contemporani, dar mai ales prin călătoriile lor şi prin înalta poziţiune politică a amândurora. Pe timpul lui Procopiu şi al lui Iornande, adică în secolul VI, la miazăzi de Dunăre nu se afla încă nicăieri nici un aşezământ slavic, ci numai la nord, şi anume în sus de la gurile Dunării. Iornande, mai ales, descrie pe cât se poate de limpede marginile topografice ale celor două mari ramuri slavice orientale de atunci: anţii şi slavinii. Slavinii zice el se întind de la Dunăre până la Nistru şi apoi spre nord până la Vistula, iar anţii de la Nistru spre răsărit până la Nipru.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu