Despre daci si inutila mistificare (II)

Spuneam în articolul anterior că mistificarea a stat la baza istoriei oficiale a poporului român. În loc să cerceteze izvoarele istorice pe care le au la dispoziţie cu generozitate, istoricii romani au căzut în „păcatul” populismului şi al unui naţionalism greu de înţeles din moment ce acesta denaturează faptele.
Formarea poporului român va rămâne multă vreme un subiect încă retranşat. Pentru a ajunge la o concluzie şi corectă, dar şi serios argumentata, istoricii ar trebui întâi de toate să-şi schimbe mentalitatea care i-a dus la „performanţa” de a susţine că poporul român s-a format din mixarea dacilor cu romanii. Nu e uşor, dar nici greu nu e dacă vor cu adevărat să scoată adevărul la lumină. Vor spune, sunt convins, că informaţiile pe care le au până în acest moment nu le permit să tragă o altă concluzie. Ar fi de mirare asta! Este suficient să petreacă un sejur de, să zicem, o lună la Roma, să stea în fiecare zi de dimineaţă până seara în Arhivele Vaticanului (acum Papa nu mai poate spune că România nu dă destule drepturi catolicilor), să ia notiţe asiduu şi gata: într-o lună au materialul complet cu toată istoria reală a românilor.
Nicolae Densuşianu a strâns materiale timp de 40 de ani, colindând Europa de la Brăila şi până în Provence şi Sicilia, iar după moartea sa a apărut lucrarea sa de căpătâi, „Dacia preistorică”. Esenţa lucrării este admirabil argumentată, chiar dacă unele detalii sunt un pic forţate. Teoria sa despre proto-romani, cea referitoare la pelasgi, este clară şi corect demonstrată din toate punctele de vedere. Poate că acei români de la începuturi se numeau sau nu pelasgi sau poate este doar un nume generic, iar românii erau grupaţi în triburi surori împrăştiate prin aproape toată Europa şi până în Africa de Nord, de o parte sau Munţii Caucaz, de cealaltă parte. Să presupunem că doar o parte din cercetările sale sunt corecte, dar atunci de ce ele nu apar în nici o lucrare ştiinţifică, manual sau carte de istorie, în general? Pentru că acele concluzii la care Densuşianu a ajuns contrazic teoria latinistă?
Dar să lăsăm deoparte lucrarea lui N. Densuşianu, să le lăsăm şi pe cele ale altor istorici contemporani lui şi să vedem ce spunea Herodot, „părintele istoriei”, cel la care latiniştii fac atât de mult referire, despre regiunea în care se afla azi România şi despre locuitorii săi. Ştim că 450 de ani înainte de Cristos, Herodot a ajuns în Balcani. Unde anume nu e foarte important, dar oricum la sud de Dunăre. Informaţiile venite din sursa Herodot sunt incerte şi deseori contradictorii, dar din moment ce latiniştii îl citează, cred că e bine să vedem ce este corect şi ce nu în cartea a IV-a, cea care se referă la regiunea de la nordul Dunării.
Ca să înlăturăm orice suspiciune, voi spune că Herodot n-a fost niciodată pe plaiurile mioritice şi tot ce a povestit au fost doar informaţii culese după ureche de la cei care pretindeau că au văzut Tara de Sus. Poate să pară bizar, dar Herodot, aşa mare cum este considerat, totuşi a scris din auzite, acolo unde nu a inventat el însuşi (e de notorietate că atunci când a fost întrebat de către discipoli cum arată piramidele egiptene, el a răspuns... „rotunde”; abia ulterior a ajuns în Egipt şi a constatat că nu sunt aşa). Despre munţii Carpaţi de azi, grecul nu suflă o vorbă, ceea ce ar fi fost imposibil dacă îi vedea cu adevărat. El împarte teritoriul de azi al României în două părţi aproximativ egale, Sciţia - de la munţi şi până la sudul Dunării şi ţinuturile de dincolo de munţi unde locuiau agatârşii. Legenda spune (şi legendele sunt un fel de realitate hiperbolizată) că Hercule a avut trei fii: Scytes, Agatyrsos şi Gelonos. Primii doi au luat fiecare în stăpânire câte un teritoriu, de o parte şi de alta a munţilor. Despre agatârşi nici Herodot nu spune mare lucru, decât că erau mari iubitori de bijuterii, mai ales bărbaţii şi că femeile lor erau libere să-şi decidă viaţa. Cum nu-i văzuse cu ochii lui, este foarte posibil ca informaţia pe care el a primit-o să fie greşită şi, de fapt, să fi vrut să spună că erau mari căutători de aur pe care îl şi exploatau şi comercializau până în Egipt, în sud şi până în Suedia de azi – în nord. De altfel, comerţul cu aur i-a făcut celebri în epoca, ceea ce poate fi găsit şi în piramidele egiptene, dar şi în motivele populare suedeze, multe dintre ele provenind de la obiectele din aur pe care le comercializau agatârşii direct sau prin intermediul fenicienilor. Ceea ce se ştie, dar din cauze ce-mi scapă nu se spune este că în mina de aur de la Fizeş (jud. Hunedoara) a fost găsită o monedă din aur bătută în vremea agatârşilor (cel puţin sec. III i.Ch). Istoria oficială pomeneşte ceva despre ei, dar nimic clar în afară de experienţa deosebită în domeniul aurifer. Se mai spune că în locul lor au venit dacii cu cca. 300 de ani înainte de Cristos. Bun, dar agatârşii ce-au făcut, unde s-au dus? Nu spune nimeni o vorbă. Putem să presupunem că dacii erau atât de numeroşi încât i-au asimilat fără probleme pe agatârşi, dar nu e deloc aşa... Iar asta ne-o spune tot Herodot când relatează despre războiul dintre perşi şi sciţi. Darius („al lui Istaspe”) a trecut Dunărea cu o armată numeroasă într-o campanie de pedepsire a sciţilor care, la rândul lor îi alungaseră pe mezi din teritoriile de la nordul Marii Negre. Aşadar, istoria noastră oficială menţionează acest război, doar că în locul sciţilor ea îi pune pe... daci. Acelaşi Herodot pomeneşte celebra fraza „dacii erau cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci”, spune că se credeau nemuritori, dar nu uita să amintească nici că n-au avut şansă în fata impresionantei armate persane; iar Darius şi-a continuat campania încercând să-i localizeze pe sciţi. Se pare că invincibilitatea sciţilor stătea în permanenţă lor mobilitate, cauza pentru care nici Darius nu a putut să-i învingă; apoi iarna, lipsa hranei şi a apei decimându-i în mare măsură armată. Conflictul s-a încheiat prin retragerea lui Darius care risca să piardă toţi soldaţii tot alergând după sciţi. Cu aceeaşi ocazie, relatează Herodot, sciţii au căutat refugiu în teritoriile agatârşilor, dar solia sciţilor s-a întors cu un refuz categoric, regele agatârşilor ameninţând că va folosi armele în cazul în care sciţii îi vor călca regatul. Cât ar fi fost ei de experţi în ale războiului, sciţii au respectat voinţa puternicului popor din Nord.
Nici la capitolul de geografie, Herodot n-a stat mai bine... Deşi a recunoscut că sciţii au un noroc formidabil prin prezenta cursurilor de apă afluenţi ai Dunării, el le plasează aiurea. Argeşul este corect plasat, dar Prutul şi Nistrul sunt înşirate că aflându-se între Olt şi Argeş, încă o dovadă că nu i-a călcat piciorul pe acolo. Însă cea mai importantă dovada că Herodot n-a văzut Valahia de mai târziu este furnizată de descrierea modului de a găti al sciţilor. Spunea el că sciţii, neavând lemne de foc(!) găteau mâncarea la flacăra... oaselor de animale! Dacă ar fi trecut prin Sciţia superioară, cu siguranţă ar fi vorbit tocmai de imensele păduri care creşteau la nordul Dunării, din care s-a păstrat până în sec. XIX doar Codrul Vlăsiei. (Va urma).