Monument pentru Eminescu

 În Bucureşti sunt peste 370 de biserici plus Catedrala Patrirhală; cu toate astea, jenant-de-preafericitul vrea o Catedrală a Mântuirii Neamului. BOR este cea mai bogată entitate juridică din România, dar bani pentru Catedrala care preamăreşte... popimea – n-are, motiv pentru care banii vin de la enoriaşi, de la buget sau de te miri unde. Cu aceşti bani vrea Sfântul Sinod să construiască un mega-complex religios, un fel de „economat” vanghelian de proporţii pentru „înălţarea spiritului”. Proiectul se pare că prevede lifturi moderne, restaurante de post sau de „dulce”, cinematograf cu proiecţii din „Vieţile sfinţilor” etc. Jurământul de sărăcie poate fi uitat după ce popii au început să-şi facă hoteluri de 4 stele. Modestia şi cucernicia sunt vorbe bune de rostit de către popi, dar de urmat... mai bine enoriaşii. Societatea civilă semnalează grosolănia, criticile curg, dar proiectul merge înainte; în timpul ăsta mai multe biserici au nevoie doar de renovare, dar Biserica n-are bani pentru asemenea lucrări „drăcoase”.

Îl aniversam pe Eminescu, geniul poeziei noastre şi stâlpul jurnalismului românesc, curând îl vom şi comemora şi amândouă festivităţile au un numitor comun: discreţia. Nu mai ştim sau nu mai vrem să întâmpinăm cum se cuvine fiecare dintre cele două evenimente. Mereu, accentul a căzut pe poezia lui Eminescu şi pe tragica sa moarte, aşa cum a fost ea prezentată de G. Călinescu în „Romanul lui Eminescu”. Romanul este o carte de ficţiune ce îmbină periculos realitatea istorică, bârfa şi interesele obscure. Elevul român află că Eminescu a fost cel mai mare poet al nostru, că a murit nebun şi că a avut o poveste de iubire cu Veronica Micle. Să mai adăugăm câteva poezii studiate parţial în şcoală („Scrisoarea a III-a”, „Luceafărul”, „Epigonii” etc.) şi vom obţine o imagine a poetului naţional care nu poate atrage pe nimeni. Nici un cuvânt despre geniul sau extraordinar, nici o vorbă despre excepţionala sa pregătire istorică, economică şi naţională, nu de alta, dar nu care cumva să se deştepte românul. Nici măcar în liceu nu se vorbeşte apăsat despre activitatea sa jurnalistică, nici un articol nu este popularizat, nimic din ceea ce l-ar putea plasa pe Eminescu în rândul Părinţilor noştri naţionali nu se întâmplă.

Facem catedrale ce sfidează tradiţia noastră strămoşească, ridicăm busturi şi statui unor indivizi ce sunt departe de un asemenea merit, dar pentru Eminescu ne-am hotărât că nu e cazul să mai facem ceva. Are statui destule, nu-i aşa? Busturi – la fel. Aşadar, ce ar mai rămâne de făcut? O marcă de bere îşi face publicitate cu „bem o bere în cinstea lui Eminescu” şi nimeni nu are reacţie. Comuniştii nu mă aştept să organizeze ceva în memoria lui Eminescu decât dacă evenimentul le poate folosi lor politic. Eminescu a ajuns o marfă şi un mijloc de manipulare, în loc să fie preamărit cum se cuvine. Cât de mult ştie romanul despre poetul naţional? Câţi au auzit că a fost un om de dreapta, părinte al conservatorismului modern (fără legătură cu partidul de infractori al lui Felix) şi câţi îi ştiu activitatea jurnalistică? În România nu există o mişcare de dreapta care să omagieze personalitatea celui prematur dispărut, dar fundaţiile culturale ce păzesc? A organizat vreuna o manifestare de popularizare, o acţiune de amploare destinată maselor? Fireşte, nu. ONG-urile culturale îşi trăiesc viaţa lor măruntă şi de multe ori meschină, iar Eminescu se odihneşte trupeşte la Bellu. Dar spiritul lui gigantic e liniştit? Cui să-i pese? Cine foloseşte excepţionala sa mini-monografie despre Basarabia, care ne spune ce teritoriu se numeşte aşa, de unde până unde ţine el şi cât de pur românesc este? Nimeni. Marele nostru poet şi jurnalist moare zilnic din cauza indiferenţei noastre.

Îl privim cu îngăduinţă, ca pe o materie şcolară obligatorie pe tânărul cu pletele în vânt din bustul celebru de acum, cel pe care Titu Maiorescu l-a comandat, dar nu ştim (sau puţini ştiu) că bustul nu-l reprezintă pe Eminescu, ci doar pe un anonim oarecare ce a pozat pentru bust. În vremea aceea, Eminescu era la Viena unde-l trimisese Maiorescu, fără să ştim prea clar de ce; oricum, nu din cauza vreunei boli. Crearea bustului în forma sa arhicunoscută i-a provocat suficientă supărare lui Caragiale care îi reproşa lui Maiorescu într-o scrisoare că n-a folosit măcar o poză a lui Eminovici. E limpede că şi spiritul poate muri, prin indiferenţă. Cel despre care Petre Tutea spunea că e „suma lirică de voevozi” cade pe zi ce trece în uitare şi tinde să se banalizeze prin imbecilizarea populaţiei de către politicieni. Ne amintim de el de două ori pe an, dar şi atunci, spuneam, discret.

Dar genialul şi nefericitul nostru Eminescu nu merită un monument? Nu merită un loc unde el să fie cinstit 365 de zile pe an? Ba da! Avem cu toţii nevoie să ştim de ce a fost omorât lent, dar sigur, ce interese a tulburat el de a fost nevoie să fie eliminat fizic şi avem o dureroasă nevoie de cunoaşterea reală şi completă a lui Eminescu. Nu se vorbeşte deloc despre felul său de a fi, astfel ca toată lumea şi-l imaginează ca pe un tip boem şi rupt de realitate. Nimeni nu bănuieşte ce analize economice complete şi impecabil documentate a făcut în ziarele vremii şi nici ce cronici sociale a făcut el. Eminescu a avut o personalitate complexă, un tip agitat uneori şi liniştit alteori, exaltat de o idee sau de un eveniment, dar şi sfios şi cuminte în alte situaţii. Era un tip direct şi deseori dur, iar asta nu strica deloc imaginea sa de poet cuceritor de inimi. Răbda de foame cu demnitate când nu avea bani, dar era exagerat de risipitor atunci când îi picau în buzunar. Despre Eminescu s-au scris cărţi şi se vor mai scrie altele, dar personalitatea sa le excede. Iată motivul pentru care cred că avem nevoie de Eminescu patru săptămâni pe lună si 12 luni pe an, aşa cum şi el are nevoie de un monument cultural prin care să se adreseze poporului de unde s-a ridicat. Poate astfel acest popor îi va fi recunoscător.