Întâi
suntem aduşi într-un fel de sală de aşteptare, de anticameră şi, judecând după
faianţa ce acoperă toţi pereţii cam până pe la jumătate, trebuie să fi fost
vasta bucătărie a unei case boiereşti de pe timpuri ori a unei şcoli cu
internat. Ne aşează pe nişte bănci lungi, paralele, câte unul pe bancă şi la
extremitate, s-ar zice că urmează să dăm o teză şi le este frică să nu copiem.
Ni se interzice nu numai să ne vorbim, dar şi să ne uităm unii la alţii. E frig
şi ne e foame. Adăstăm o vreme ce ni se pare apăsător de lungă, apoi gardienii
— sosise, vezi bine, ora gustării — îşi scot din genţi pacheţelele cu mâncare.
Înfulecă vârtos, plescăind şi morfolind cu toţii, mă apucă o foame atroce şi
bănuiesc aceeaşi umilitoare senzaţie şi la ceilalţi căci, fără excepţie, ne
pironim privirile cu jind asupra liniştiţilor consumatori. La ei ne putem uita.
Senzaţie de fiară jigărită, în cuşcă. (Doar că nu putem păşi de la un capăt la
altul al cuştii şi nici a ne apropia de gratii, ca fiara).
Niţel
mai târziu, ofiţerului care intră, Păstorel i se adresează bonom şi glumeţ
pentru a cere creion şi hârtie. Vrea să însemneze versuri pe care le-a compus
la Securitate şi „ar fi păcat pentru cultura românească să se piardă." Ce
fel de versuri? A, nu duşmănoase, lirice, patriotice. Cum le-a compus? A, în
minte. Dar acum ar vrea să le transcrie; cu vârsta, de, s-ar putea să le uite.
Întocmirea
de versuri pe cale mintală este, oricum, o performanţă, poate nu ca băgarea
unui gol sau depăşirea unui record, dar performanţă totuşi e. Se simte o
învăluire de admiraţie. Iar Păstorel zâmbeşte, distant, dar prietenos. (Ce nu
face omul pentru o ţigară? Ce nu face scriitorul pentru un condei?) Deşi
ofiţerul şi subordonaţii lui se ţin tari, se supraveghează între ei şi se
împotrivesc vrăjii, în atmosfera glacială (la propriu şi la figurat) a fostei
bucătării pătrunde brusc o adiere primăvăratecă, un iz patriarhal de Cotnari şi
o pală de voioşie humuleşteană. Uliţa copilăriei nu mai pare a se fi strămutat
pe întinsurile pierdute ale îndepărtatelor galaxii. Frunţile, puţin de tot, se
descreţesc. S-ar zice că sunt şi Medelenii fratelui Ionel pe aici pe undeva, nu
s-o fi pitit Hanu-Ancuţei al tovarăşului preşedinte Sadoveanu pe sub nişte
uriaşe bufete de la capătul încăperii? Tare mă bucur, glăsuieşte Mihai Vodă
Slurdza, că văd chef şi voie bună în ţara Moldovei. Tonului bonom care
îmbracă o cerere de neconceput, ofiţerul nu-i poate răspunde răstit. E destul
de tânăr, ofiţerul, şi-mi vine a crede că încearcă oarecum sentimentul elevului
căruia i se oferă emoţionantul prilej de a sta de vorbă cu unul din autorii
reproduşi în manualele şcolare. Păstorel nu tace, prinde aripi şi plutonierului
vigilent care intervine în discuţie îi trânteşte: „Dumneata să ştii că eu nu
sunt numai scriitor, ci şi căpitan de tunari." Odată cu vorbele acestea
s-ar zice că pereţii înşişi pier şi că din locuri împădurite unde lumina şi
umbra se urmăresc şăgalnic vin în procesiune, printre noi, umbre măreţe şi
umbre duioase — Ştefan al Moldovei, Neculce boierul de ţară, isteţul Creangă,
domnul Ibrăileanu, cneazul Moruzzi, drumeţul Hogaş; ba sosesc nu numai fiinţe,
ci şi clădiri sau obiecte: bojdeuca, teiul de la Copou, restaurantul La
paradis general, biblioteca Academiei într-o dimineaţă de primăvară când
cititorii-s puţini şi legăturile în piele ale cărţilor lucesc atât de blând,
Bucureştii de altă dată cu întreg cortegiul lor de grădiniţe şi grătare, şi Moldova
cealaltă, din strada Icoanei, unde în jurul unei mese răsunaseră bietele
epigrame în temeiul cărora Al. O. Teodoreanu. se află acum aici.
Dar
proiectarea noastră în afara timpului şi spaţiului — şi cât de yoghină, de
honigbergeriană i s-ar fi părut autorului de la Paris a cărui Noapte de
sânziene îşi avea şi ea însemnatul aport în făurirea scenei pe care o jucăm
toţi, a scenariului absurd, a părelniciilor adânc înfipte în mizerie şi spaimă
— nu durează mult. Aura de bonomie şi aburii de Cotnari, de culoarea
strugurilor poleiţi în bătaia soarelui fierbinte al verilor de demult, nu-l
înconjoară decât pe singurul Păstorel. Când, rupând vraja calmului ce se lăsase
din toate părţile, de sus, Dinu Ne. înalţă şi el glas, solicită o ţigară,
ofiţerul se scutură, iese de sub puterea literaturii române şi a tradiţiei
petrecăreţe, păşeşte acru şi dârz pe tărâmul filosofiei contemporane ostile şi
sfâşie brusc vălul: „Dumneata să nu ne crezi atât de proşti, domnule
Noica." Dinu, de o slăbiciune chinuită, ascetică, se încovoaie
călugăreşte, supus — cu priviri îngândurate, împovărate, însingurate.
Sfruntare, gândeşte ofiţerul, şi ne apostrofează în bloc, rece şi solemn, nu
fără o ultimă nuanţă de consideraţie (cum nu auzisem în cursul anchetei şi nici
nu mai aveam să întâlnim prin închisori): „Ştim noi ce reprezentaţi şi nu ne
duceţi cu gesturi bune pentru găinari."'
În
sala de şedinţe, dând impresie de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe
bănci — ca la şcoală, suntem mulţi foşti elevi ai liceului Spiru Haret -, acum
unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc
între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu. Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru
mine necunoscuţi ocupă banca întâi: coautorii complotului înfăţişat judecăţii
şi pe care-i văd astăzi prima oară. Cele patru femei (Anca dr. Ionescu,
Marietta Sadova, Trixi şi Simina Caracas) sunt în fundul boxei.
În
sala goală şi mare vor fi în cursul procesului patru grupuri compacte de fiinţe
omeneşti, despărţite între ele prin spaţii de vid ce reamintesc ameţitoarele
distanţe dintre roiurile de universuri. (Liantul pe care l-ar fi alcătuit
publicul, rudele şi presa nu există).
Primul
grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi cinci la număr,
îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi nu avem voie să ne uităm
altundeva, şi mai ales nu unul la altul), înconjuraţi — asemenea orbitelor electronice
din periferia nucleului atomic — de un cerc de ostaşi în termen, toţi echipaţi
ca de front, cu puşti mitraliere automate pe care le ţin îndreptate asupră-ne,
dându-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţile închise,
totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor — postaţi în poziţie de tragere, ca şi
cum ar păzi banda lui Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea
napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi în inima codrului
ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi,
înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la
Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii,
mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marilor oraşe:
colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari — pare o greşeală de
regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol.
Al
doilea grup îl alcătuiesc, hăt la capătul sălii şi abia întrezăriţi, ofiţerii
de Securitate, anchetatorii, inspectorii (unii în uniformă, alţii în civil),
veniţi să urmărească desfăşurarea procesului, să noteze, să verifice, ca într-o
ciudată reprezentaţie teatrală unde repetiţia de regie, repetiţia generală şi
premiera s-ar confunda într-un singur spectacol kafkaian.
Mai
e un al treilea roi, la stânga noastră: avocaţii apărării, superiori ca număr
acuzaţilor, fiindcă sunt prezenţi şi câte doi-trei pentru un client, iar unii
din ei însoţiţi de secretari. Sunt, din toată sala, cei mai stingheri, mai
nefericiţi şi — bănuiesc, apoi aflu precis — şi cei mai temători, îmbrăcaţi
impecabil, la marele fix şi la şpiţ, ca de nuntă, arată foarte şucari şi nu le
lipseşte decât floarea la butonieră ori jobenul şi mănuşile călăului la
execuţiile capitale; altminteri sunt spilcuiţi fără greş: haine de culoare
închisă, dintr-un material mătăsos cu sclipiri metalice, colţuri de batistă
albă ieşind din fiecare buzunar de sus al surtucului, obraji bărbieriţi
proaspăt şi atent, freze linse de limbile a zeci de pisici. În ţinuta lor de paradă
sunt, în comparaţie cu securiştii care-şi fac meseria lor înfiorătoare
(meşterul la lucru se cunoaşte; meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere;
meşterul strică şi drege de frică), cu noi care n-aveam încotro (doar n-am
mâncat bureţi) şi cu membrii tribunalului, militari detaşaţi în serviciu şi
dânşii (păsările fripte nu se găsesc în parii gardului) cei mai ridicoli:
pentru că au de jucat roluri duble (şi-s distribuiţi în rolul cel mai penibil:
al copilului cuminte, al băieţelului mămiţichii) şi au venit, dacă-i vorba aşa,
de bună voie.
Pe
fotoliile de judecată, cinci militari impasibili, plictisiţi: la mijloc Adrian
Dimitriu (acesta nu plictisit, ci îngrijorat, căci e responsabilul: fost avocat
şi domnia sa, în rol şi costum de colonel). De îndată ce mă văd aşezat pe
bancă, săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui
Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia
care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu
trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a
terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici
unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune. Dumnezeu îmi este
binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura
manii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta. Cu
Vladimir Streinu schimb doar priviri pe furiş şi câte un mic zâmbet; ne vom da
însă adeseori coate în timpul procesului şi vom râde chiar de-a binelea când
procurorul, dezlănţuindu-se, va face, împotriva intelectualilor reacţionari din
boxă, elogiul unui Eminescu, unui Tolstoi, unui Ghiote.
Bieţilor
avocaţi le vine greu de tot. Se ştiu cei mai supravegheaţi, nici măcar n-au siguranţa
osândirii cum au cei din boxă; asudă, îşi şterg discret frunţile, unii cu
batistele de mătase albă din buzunarul de sus al hainei, alţii cu batiste mai
mari, gospodăreşti, colorate, scoase de prin buzunarele pantalonilor,
bătrâneşte. În pauză, fiecărui învinuit i se acordă dreptul să stea cinci
minute de vorbă cu apărătorul său; întrevederea are loc pe una din băncile din
fundul sălii şi în prezenţa respectivului anchetator. Din milă faţă de avocat —
omul tremură să nu i se încredinţeze cine ştie ce mesaje, să nu trebuiască să
audă cine ştie ce imprecaţii duşmănoase — mă limitez la vorbele cele mai
oarecare şi indic argumente şi motivări imbecile. Mi se răspunde cu o căutătură
recunoscătoare.
Domnul
Bondi, care-l reprezintă pe Vladimir Streinu, îşi caracterizează clientul ca
fiind din totdeauna, din tinereţe, neîncetat, cu neobosită perseverenţă, un
vajnic, un convins, un aprig duşman al comunismului... vreau să spun al
legionarismului. Un fel de râs înfundat înfrânge solemnitatea înţepată a şedinţei.
Streinu, alături de mine, tresare, apoi surâde şi el.
Un
alt apărător care o păţeşte destul de urât e Mădârjac al lui Păstorel. (La ultimul
cuvânt autorul Hronicului va izbuti să işte iarăşi o boare de omenie
spunând că el face epigrame cum face găina ouă.) Mădârjac, întrerupt de
preşedinte spre a fi întrebat tăios dacă împărtăşeşte cumva părerile celor din
boxă, răspunde pripit: ferească Dumnezeu... Preşedintele ia act de această
mărturisire de credinţă mistică, de acest mod de exprimare vădind, şi nu întâmplător,
o anumită mentalitate şi-l pofteşte în mod grav să-şi cântărească vorbele. Nu
trec multe clipe şi, vrând să arate că Teodoreanu prin glumele sale n-a urmărit
la restaurantul Moldova să răstoarne regimul, Mădârjac, din nou cuprins
de avântul prieteniei, îşi întăreşte spusa cu echivalentul bisericesc al lui parol
monşer — la care poate se gândea şi pe care, mânat de un subconştient
imbold către respect, absolut firesc în ceea ce, totuşi, era pretoriul unei
instanţe judecătoreşti, îl înlocuieşte — şi anume cu „să ferească
Dumnezeu". De data aceasta Adrian Dimitriu se supără foc şi-l ameninţă pe
avocat de pe înălţimi izvoditoare de gheaţă şi pline de subînţelesuri.
Poldi
Filderman, spre a-l apăra pe doctorul Răileanu, raţionează coram populo24: dacă
aş şti că e legionar, eu, care am fost schingiuit de legionari, pentru nimic în
lume nu mi-aş fi dat asentimentul să-i fiu avocat. Cum nu poate totuşi susţine
că întreaga acuzare e neîntemeiată, găseşte de cuviinţă să-i califice pe toţi
ceilalţi din boxă drept filosofi ai sângelui şi morţii, gardişti de fier
inveteraţi şi descendenţi spirituali direcţi ai Căpitanului. Apoi, spre a
dovedi prima aserţiune, îşi scoate haina, schiţează gestul de a-şi desface şi
cămaşa, iar pentru că afirmă că a fost bătut şi la picioare „unde poartă urmele
bestialităţii legionare", dă să se descalţe. Un semn discret — plictisit
al preşedintelui sau poate graba (deoarece fiecărui avocat i s-au concedat
numai patru minute) sau poate considerarea gestului început drept un simbol
îndeajuns de grăitor, îl determină să se oprească şi să renunţe la
exemplificarea pe viu.
Dintre
cei vreo douăzeci de martori ai acuzării (la ceilalţi procurorul şi apărarea au
renunţat de comun acord) se remarcă ziaristul Radu Popescu, printr-o declaraţie
de neaşteptată virulenţă şi lungime; este şi el deopotrivă de sclivisit
înveşmântat ca şi avocaţii; se mişcă, în timp ce vorbeşte, ca un profesor la
catedră, cu gesturi ample şi studiate cum se zice că erau ale lui Maiorescu, îl
beşteleşte pe Noica întocmai ca cel mai straşnic gradat pe cel mai netrebnic
recrut, îşi recită fără oprire tirada întreagă. La sfârşit se şterge şi el cu o
băsmăluţă scoasă din buzunarul de la spate al pantalonilor: pe frunte, pe faţă,
pe mâini.
Apare
la un moment dat o bătrânică în negru, cu o pelerină — aduce cu Barbara
Ulbrich ori mai degrabă cu directoarea pensionului din Crima lui
Sylvestre Bonnard, aceea care s-a transfigurat aflând că modestul ei
vizitator e membru al Institutului Franţei. Bătrânica răspunde la numele de
Popescu-Voineşti, e văduva geografului, e pensionară şi execută lucrări de
dactilografie. Ea a bătut Aşteptând ceasul de apoi, romanul cu subiect
legionar al lui Pillat. Somată să se explice pentru care motiv, văzând despre
ce e vorba, nu a sesizat autorităţile, menţionează cu voce calmă şi joasă
următoarele: mai întâi, când bate la maşină, atenţia i se îndreaptă numai
asupra cuvintelor, nu asupra frazelor, şi cu atât mai puţin asupra sensului
lucrării; în al doilea rând, a înţeles şi ea că este vorba de legionari, dar i
s-a părut că lucrarea-i net antilegionară, fiindcă pe tinerii care aparţineau
mişcării autorul îi înfăţişa sub o lumină defavorabilă. Defavorabilă? Da,
desigur, de vreme ce arăta că lipseau de la cursuri, că nu-şi dădeau regulat
examenele, că veneau acasă seara târziu, că-şi supărau bieţii părinţi care se
speteau să le plătească taxele şi să le cumpere cărţi.
Încântător
e un prieten al lui Păstorel; tuciuriu, scund şi îndesat. Se numără şi el
printre comesenii de la restaurantul din Icoană. Retrăgându-şi declaraţia dată
la anchetă, nu vrea să recunoască aspectul duşmănos al rostirilor acuzatului.
Preşedintele stăruie mult, în sală se produce (în fund) un fel de vagă rumoare,
însoţită de o nespusă uimire. S-ar zice că în derularea filmului s-a produs o
pană; nu că ar avea vreo importanţă, dar nu şade frumos. Martorul, cred, e
macedonean, îl cheamă Arsenie Taşcu-Dumba, şi trebuie că aparţine acelor
familii de Aromâni care prin Ragusa, Viena şi Ardeal au ajuns în regat.
(Altele, ca Şaguna, Stârcea, Capri, Hurmuzachi, Grigorcea, Flondor se vor fi
oprit în cadrul statului habsburgic tot pe pământ românesc.) Există o ramură
Dumba înnobilată de împărat, trăită la Curte, rămasă fidelă dinastiei şi
oraşului imperial al valsului. (Iosif Roth a descris în Radetzky Marsch cazul
— ciudat — al acestor exponenţi ai „naţiunilor conlocuitoare" care au fost
şi au rămas până la urmă slujitori devotaţi ai împărăţiei. La ei s-a referit şi
Rebreanu cu David Popp din Catastrofa).
Mai
târziu, în puşcărie, aveam să aflu cât de sigure sunt prieteniile stabilite de
macedoneni, cât de credincioşi, de statornici pot fi — deşi cu mare greu se
dăruiesc. Ameninţările preşedintelui, din ce în ce mai enervate, dau greş.
Preşedintele propune organului procuraturii să ceară în instanţă arestarea
martorului vădit mincinos. (Scena riscă să ia un caracter cu totul ionescian:
dacă Păstorel, întrebat de preşedinte, îşi menţine declaraţia de vinovăţie de
la anchetă — şi cum să n-o menţie? — înseamnă că martorul, susţinându-i nevinovăţia,
minte şi urmează să fie trimis în boxă ca sperjur în temeiul cuvintelor celui
pe care a vrut să-l apere.) Procurorul reflectează, dar nu cere arestarea. I se
acordă martorului două minute de gândire. Martorul se face feţe-feţe, se
încruntă, o roşeaţă difuză îi acoperă negreala obrajilor, îşi încordează trupul
mărunţel. După trecerea celor două minute martorul declară că acuzatul nu a
vorbit duşmănos. Preşedintele, procurorul şi judecătorii dau a înţelege cu
umerii, capetele şi mâinile că martorul e un idiot — şi-l trimit la loc cu
mocoşite ameninţări. A învins!
Din
rechizitoriul procurorului mă interesează îndeosebi acea lungă parte unde face
analiza pledoariilor apărării. Le declara, în general, sănătoase. Distribuie
note, calificative, menţiuni şi observaţii critice. Avocaţii-elevi stau cuminţi
cu mâinile pe bancă. La sfârşit — Mădârjac a fost citat negativ numai în
treacăt — se vede că răsuflă uşuraţi. Le-a fost cald. Când ni s-a spus că vom
avea dreptul să rostim un cuvânt final de apărare ni s-a atras atenţia că putem
numai să ne recunoaştem vinovăţia şi să cerem indulgenţa tribunalului. Bolile
pot fi invocate? Pot. În numele lui Păstorel se depune un certificat de
neoplasm pulmonar.
Cei
mai mulţi se mărginesc, pe scurt, a recunoaşte şi a aştepta verdictul. Pillat,
cel dintâi, începuse: „Deşi n-am fost niciodată un anticomunist, totuşi
datorită faptului că am socotit întotdeauna inadmisibilă o doctrină
materialistă a violenţei, n-am putut să nu..." Preşedintele a intrat în
stare de frenezie; Dinu e întrerupt cu brutalitate, puştile automate par
îndreptate dramatic asupră-i. Alecu, emoţionat, face o mea culpa generală,
arată că vede în marxism singura soluţie şi-mi pare că lăcrămează; boierul
generos de la paşopt, care sălăşluieşte în fundul sufletului său, a preluat
conducerea conştiinţei. Altfel decât Alecu, dr. A. VI. îşi cere iertare cu
vorbe ticluite şi lozinci şi-şi şterge ochii cu emfază. Simina vorbeşte spontan
şi iute, ca de pe motocicletă, se cunoaşte că în vinele ei zvâcneşte sângele
unui fost membru al Legiunii străine din Africa, unui boier aventurier, unui
muşchetar, unui paladin care — te miri din ce pricină sau pentru a veni în
ajutor celui slab şi pipernicit sau a sfida pe cel tare — nu-şi cruţă nici
vorbele, nici pumnii, nici sabia. Noica, demn şi palid, nu se recunoaşte
vinovat faţă de codul tribunalului, dar se consideră adânc vinovat faţă de
prietenii pe care i-a târât aici după el şi cărora le cere să-l absolve.
Marietta Sadova e jalnică, plânge, tuşeşte, se îneacă, evocă cele şaizeci de
piese sovietice pe care le-a montat, invocă faptul că n-a avut niciodată moşii
ori ranguri.
Dar
eu? Eu mi-am pregătit cu grijă, din celulă, eventualul cuvânt final şi-l recit
fără oprire: „Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul,
că nu am avut intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul
lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpretat ca un
atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi
asociat la răspândirea lui, deoarece am avut, am şi voi avea întotdeauna faţă
de poporul român numai simţăminte de adânc respect şi neţărmurită
dragoste." Cuvinte destul de îndemânatice şi care — Dumnezeu ştie de ce,
fiindcă n-or fi mai grozave decât ale celorlalţi — sunt ascultate de câteşi
patru grupe ale sălii în tăcere. Dr.-ul Al. G. mi-a spus apoi, la camera 18, că
l-am emoţionat.
Când
tribunalul se retrage, rămânem sub pază în boxă. Destinderea e generală.
Avocaţii zâmbesc asemenea elevilor după examen. Ofiţerii şi anchetatorii
răsuflă ca după inspecţie. Ostaşii îşi dezmorţesc picioarele. Şeful gărzii, un
plutonier ţigan care-i şi bărbierul Securităţii, foloseşte prilejul ca să se
suie pe platformă şi să se aşeze pe scaunul grefierului. De acolo ne priveşte
covârşit de fericire, aidoma călătorului care s-ar odihni pe tronul regesc în
timpul vizitării unui palat ori s-ar urca, în clădirea unui parlament, la o
tribună ilustră.
Excursionistului
i se pare, din vidul anevoie atins al muntelui, că priveliştea care se
desfăşoară în vale e pentru el anume. Cât de bucuros e vremelnicul grefier! Îşi
arată toţi dinţii. Poate că e, cel puţin acum, singurul cu adevărat fericit din
toţi câţi sunt aici, toţi robi, toţi actori în diferite roluri, într-o nevoită
şi obositoare piesă. Oare nu cumva întreaga mascaradă îşi află punctul de
congruenţă în această cum nu se poate mai trecătoare şi tâmpă fericire a
buzatului printre strămoşii căruia nu-i cu putinţă să nu se fi numărat şi un
gâde?
Tribunalul
reintră: sentinţa se va pronunţa după trei zile.
Suntem
scoşi la repezeală. Între uşa de ieşire şi dubă desluşim un cer plumburiu, o
seară de lapoviţă, împunsături de aer curat.
fragment din "Jurnalul fericirii" de N. Steindhardt
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu