„Puie, Monta!”

În acest moment, România e o ţară scăpată de sub control. La guvernare nu e nimeni, în Parlament – la fel, iar Preşedintele este împiedicat să-şi exercite atribuţiile, aşa puţine câte are prin Constituţie. În paralel cu instituţiile de bază ale unei democraţii funcţionează o entitate ce nu poate fi înscrisă în nici un tipar cunoscut. Este vorba despre „cartelul roşu”, adunătură de briganzi ce jefuiesc la drumul mare şi ţara, dar şi populaţia. Abuzurile şi fărădelegile au atins cote inimaginabile, depăşind graniţele naţionale prin câştigarea unei revoltătoare, dar meritate notorietăţi internaţionale.

La Brucsel sau la Bucureşti, Mickey Mao este acelaşi. Minte cu neruşinare în ţară, la fel procedează şi în afară; calcă în picioare democraţia românească, dar nu uita să declare ipocrit ca el o va respecta. Plagiază ordinar, ca un derbedeu ce este, dar promite să demisioneze dacă îl va găsi vinovat psd-ul de asta. Îşi trimite „batalioanele de asalt” asupra oricărei entităţi democratice şi vrea să compromită tot ce nu este în acord cu politica lui abjecta. Viaţa politică din România a ajuns să semene până la identitate cu „Ferma animalelor”, iar viitorul nu sună bine deloc. Clănţăii de partid au cam amuţit pe blogosfera sau, dacă tot mai au un pic de energie găsesc tot felul de „argumente” fanteziste. De exemplu, banditul Năstase este cauţionat cu formula ipocrită „omul Năstase” (scuze pentru paradox) ducând argumentaţia în planul „omeniei”, „milei” etc. Unul nu spune că infractorul Năstase este un condamnat definitiv, că e plin de „bube” ce vor ieşi la iveală în dosarele aflate încă pe rol, că a plagia nu este o „inabilitate”, ci un furt de joasă speţă, iar exemplele pot continua...

Alde Monta nici nu se deranjează să mimeze democraţia, ci doar folosesc până la saturaţie cuvinte pe care ei, comuniştii, le au în dicţionar, dar nu şi în vocabular. Mestecă între fălci cuvinte lipsite de conţinut pentru ei, dar minunate în campania lor de imbecilizare a populaţiei, cum ar fi „democraţie”, „cinste”, „datorie”, „progres” etc. Cinstea acestui guvern pe care Monta îl prezentă ca fiind „cel mai cinstit” este acum de o hilară popularitate. La Educaţie s-au tot schimbat „cinstiţii”, la Cutura – la fel, iar campania de schimbări succesive este în toi. Plagiatul lui Monta, confirmat din zeci de surse tine prima pagină a ziarelor de top ale lumii, iar declaraţiile sale „democratice” îi fac să se tăvălească pe jos de râs până şi pe puţinii dictatori rămaşi pe mapamond. Indubitabil, Monta este azi ceea ce era idolul lui, Che Guevara în urmă cu 50 de ani: un criminal bolşevic. Nu, bolşevismul nu este o rămăşiţă proprie doar fosilelor kaghebiste cum e ilici... Nu, bolşevismul este o atitudine extremă cu care comuniştii combat democraţia şi instaurează fărădelegea, dictatura. Ca şi în Rusia, bolşevismul nu e o politică a majorităţii, ci una a unui grup restrâns de indivizi bine organizaţi ce lupta pentru a impune domnia forţei şi a bunului plac tocmai majorităţii.

În Rusia anului 1918, printre toate curentele politice, bolşevicii erau în mod clar minoritari, majoritatea populaţiei având simpatii socialiste pentru Kerensky. Compromiterea acestuia, cumpărarea de voturi, dar şi organizarea în teritoriu au dus la lovitura de stat din noiembrie (de unde şi vorba că „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie” a avut loc în noiembrie), când bolşevicii au luat puterea. Monta şi ai lui au acelaşi tip de organizare şi acelaşi tip de atentate care să-i conducă spre victoria lor asupra poporului. Metodele lor nu sunt deloc noi, până şi alea sunt plagiate de la guvernele Văcăroiu, Năstase şi Tariceanu (după ce PDL a ieşit de la guvernare). Diferenţa faţă de epocile anterioare este dată de actuala independentă a justiţiei, în rest procedeele sunt aceleaşi. Dacă o persoană, să spunem Dan I. are opinii defavorabile comuniştilor şi îndrăzneşte să le exprime pe facebook în timpul liber, iată, e mutat disciplinar. Explicaţii? Fără. Legalitate? Zero. Apoi vine un clănţau comunist care, că în anii 50 mimează bunăvoinţă faţă de „vinovat” şi-l „sfătuieşte” să se potolească dacă nu vrea să-i fie mai rău. Cum omul nu acceptă şi se gândeşte că opiniile sale îi aparţin exclusiv şi ca nişte oameni au murit pentru că el să şi le poată exprima liber, începe „faza a doua”, discreditarea. Colegii sunt intimidaţi şi asmuţiţi asupra celui care şi-a permis să le sfideze puterea, aşa că el trebuie s-o simtă nemijlocit. Nu, nu-l vor da afară pentru că le e frică, dar îi sugerează „discret” că o demisie i-ar face mult mai bine. Dan nu ştie ceva: dacă va demisiona, serviciu nu va mai găsi cât sunt ei la putere.

Astea sunt condiţiile „democratice” din România, dar reacţia populară încă întârzie. Solidaritatea de care avem nevoie pentru a combate acest flagel mortal pentru naţiune lipseşte cu desăvârşire. Nimeni nu e capabil să organizeze o reacţie fermă care să-i trimită înapoi în negura istoriei pe cei care visează să readucă stalinismul? Atunci zic şi eu, ca şi George Epurescu: „Puie, Monta”!