În toate mediile posibile se dezbate furtunos
problema referendumului şi a participării sau nu la el. Îi voi lăsa deoparte pe
cei care sunt chitiţi să-l demită pe Preşedinte; unii au motivele lor, fără
legătură cu vreo încălcare a Constituţiei, alţii sunt doar mercenari sau
interesaţi. Cei care sunt conştienţi că Traian Băsescu n-a comis nici o faptă
gravă care să aducă atingere Constituţiei sunt împărţiţi în alte două
categorii: cei care vor să participe la referendum şi să pună ştampila de vot
pe NU şi cei care consideră că boicotarea referendumului este cea mai bună
soluţie, deoarece aşa se va ajunge la invalidarea consultării populare. Solomon
ar fi spus că şi unii şi ceilalţi au dreptate, dar eu nu sunt Solomon... Să
luăm pe rând cele două alternative.
Întâi de toate, suspendarea Preşedintelui a fost o
acţiune ilegală, netemeinică şi abuzivă, un adevărat proces stalinist în faţa
Tribunalului Poporului. „Rechizitoriul” a fost o lungă înşiruire de... nimic
ilegal, după cum şi Curtea Constituţională a stabilit. Aşadar, pentru ce a fost
suspendat Preşedintele? Pentru că aşa au vrut briganzii care au dat lovitura de
stat. În această situaţie, orice acuzaţie era la fel de „valabilă”, în
condiţiile în care nimeni nu se simte obligat să demonstrează culpa.
Edificatoare este poziţia Parlamentului Ruşinii Naţionale în faţa deciziei CCR:
parlamentarii roşii s-au micţionat şi pe hotărârea CCR, dar şi pe semnalele
externe evidente ce îndemnau la respectarea legilor şi a Constituţiei. Tehnic
vorbind, parlamentarii sunt aleşi ai poporului, dar şi Preşedintele are exact
aceeaşi calitate, dacă nu cumva chiar mai mult; parlamentari de tipul
Somnorilă, care au ajuns în Parlament cu doar 9100 de voturi populează azi
legislativul român, pe când Băsescu a adunat mai mult de 5 milioane de voturi.
Chiar şi aşa strâmb cum a fost conceput, Parlamentul are dreptul să-l cheme pe
Preşedinte la judecata prin referendum, însă nu în orice condiţii, nu dacă aşa
decid nişte infractori care îşi caută libertatea personală prin aruncarea ţării
în prăpastia dictaturii. În actualele condiţii şi cu motivele pe care puciştii
le-au prezentat, Preşedintele nu trebuia să fie suspendat (repet, a spus-o şi
CCR), iar despre referendum nici nu s-ar fi vorbit, din lipsă de obiect.
Aceasta nu este o interpretare personală, a mea sau a altora, ci realitatea
juridică a unui stat de drept.
România a încetat, însă să mai fie un stat de drept
încă de când puciştii au pus mâna pe putere. Fiecare zi a adus în atenţia opiniei
publice noi şi noi abuzuri, ilegalităţi şi suprimări totale sau parţiale ale
drepturilor elementare. Lovitura de stat a încetat să mai fie o figură de stil,
sintagma fiind azi întâlnită în toată presă mondială şi în discursurile
îngrijorate ale politicienilor occidentali şocaţi de o asemenea situaţie fără
precedent. Componentele loviturii de stat ameninţa cotidian să devină o
caracatiţă ce va cuprinde adânc şi în scurt timp toată ţara, ţară care în mare
măsură e deja înlănţuita de abuzurile incredibile ale celor aflaţi la putere.
Traian Băsescu vrea să participăm la vot în număr
cât mai mare şi să decidă poporul dacă va fi sau nu demis. În acelaşi timp, tot
el recunoaşte că este puţin probabil că majoritatea celor prezenţi la urne să
decidă în favoarea rămânerii sale în funcţia de preşedinte. Pare a fi un cerc
vicios, iar ieşirea nu e deloc limpede. Pe de o parte, Base are dreptate, adică
„să vedem ce vrea poporul” şi poporul să-şi asume responsabilitatea viitorului
ţării. Într-o societate ideală, asta ar fi şi soluţia ideală, dar nu există o
singură democraţie ideală, ci doar democraţii mai apropiate sau mai depărtate
de ideal. Ideea că ar trebui să acţionăm ideal-democratic într-o societate
captiva în mâinile unui cartel care aplica legea bunului plac mi se pare o
uriaşă greşeală. Reamintesc aici ideea pe care a enunţat-o N.Steindhardt în „Jurnalul
fericirii”: „Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii
să folosească acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie.
Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la
folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect. A nu
folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu
este dovadă de superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care
le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi
acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Faţă de omul raţional
se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi Domnul n-a şovăit să pună mâna pe
bici”. Într-o societate în care dictatura face legea, răspunsul oponentului ei
trebuie să fie nu democraţia, cinstea şi adevărul, ci exact arma pe care
dictatura o foloseşte împotriva lui; altfel forţa imposturii va învinge fără
discuţie.
Să presupunem că ne prezentăm toţi la vot. Dacă
alegătorii sunt oameni instruiţi, care ştiu ce presupune votul şi ce va urma
după el, atunci nu sunt probleme şi majoritatea vor vota împotriva demiterii
Preşedintelui. Dar dacă majoritari sunt cei care habar nu au ce presupune
gestul de a vota şi ei doar executa mecanic gestul, fără a se gândi măcar la ce
va urma? Unii vor vota contra pentru că aşa li s-a spus la televizor, alţii
(tot contra) pentru că trăiesc greu, iar alţii – pentru motive care mai de care
mai fanteziste – de asemenea împotrivă. Asta ar însemna că ţara şi poporul sunt
lăsate la mâna/votul unora care habar nu au şi nici nu-i interesează ţara
sau/şi poporul. Aceştia sunt cei care ar putea foarte bine să lase totul pe
mâna unor briganzi la drumul mare, iar viitorul va fi negru, dacă nu cumva
roşu. Pe aceştia şi mizează conspiratorii. La modul practic, dacă vom participa
la vot ne vor covârşi. În plus faţă de asta, participarea lărgită la referendum
va legitimiza acţiunea de forţă prin care Traian Băsescu a fost suspendat.
Deocamdată, puciştii sunt într-o perfectă ilegalitate.
O altă tabără, la fel de îngrijorată, este partizana
boicotării referendumului. Prin boicotare, populaţia îşi va putea manifesta
dezacordul faţă de acţiunea fascistoidă care a dus la suspendarea abuzivă a
Preşedintelui. În plus faţă de asta, prin neparticiparea la un referendum ce se
plasează în continuarea unei decizii ilegale, validarea lui nu s-ar mai putea
produce, iar Preşedintele s-ar întoarce în funcţie. Aici nu este vorba nici despre
Traian Băsescu şi nici despre funcţia ocupată de el, ci vorbim despre viitorul
democratic al ţării şi despre statul de drept la construcţia căruia şi-au adus
contribuţia şi cei care gândesc, dar şi cei cu creierele mult prea odihnite. Îl
înţeleg bine pe Traian Băsescu, e un luptător, un căpitan care vrea cu orice
preţ să scoată nava „România” la liman. Nu-i pasă de funcţia sa şi nici de ceea
ce-l aşteaptă dacă va fi demis şi tocmai asta este dovada irefutabilă a
sublimului sau sacrificiu personal. Punându-mă o secundă în locul său îmi vine
în minte acelaşi lucru care i-a venit şi lui: prioritatea cea mare este Ţara şi
abia apoi altele. Problema unde nu cad de acord cu Base este cea a
responsabilităţii pasate poporului. Ştiu că într-o democraţie poporul este
acela care decide, dar întâi de toate el trebuie să aibă ce decide; deocamdată
vorbim despre... neant, pentru că Preşedintele n-a încălcat Constituţia. În
aceste condiţii, cum să pasezi responsabilitatea înainte de termen? Mai ales în
condiţiile în care în România este deja instalată dictatura, consider că este o
greşeală faţă de ţară ca Traian Băsescu să o lase la bunul plac al celor care
prin vot arată că nu ştiu ce-i aşteaptă. Aici nu avem de-a face nici cu alegeri
libere la termen şi nici măcar despre alegeri libere nu poate fi vorba...
Avea dreptul un preşedinte interimar să se implice
în campania electorală a partidelor reunite în cartel şi să se implice
împotriva Preşedintelui ilegal suspendat? Desigur, nu, o spune limpede
Constituţia. Are dreptul cartelul parlamentar să angajeze persoane care să
violeze legea privind secretul informaţiilor personale şi să telefoneze la
alegători pentru a le spune ce să voteze? Nu! Pe ai cui bani şi cu acceptul cui
se comit asemenea fapte? Au dreptul parlamentarii roşii să schimbe în dispreţul
legii conducerile serviciilor publice de Radio şi Televiziune şi ai celor două
Camere parlamentare? Fireşte că nu. Au ei dreptul să limiteze dreptul la libera
exprimare pe care fiecare român îl are prin Constituţie? Iarăşi nu, dar lor
nici nu le pasă de aceste încălcări grave ale prevederilor statului de drept.
La fel au procedat când s-a pus problema ca incompatibilii cu ocuparea unei
funcţii publice să părăsească Parlamentul: briganzii s-au opus unor hotărâri
judecătoreşti rămase definitive, arătând astfel o dată în plus că ei se
consideră deasupra legii. Paleta încălcărilor grave ale legilor este atât de
vastă, încât ar ocupa prea mult spaţiu şi, în plus, toate sunt extrem de bine
cunoscute atât în ţara cât şi în afara ei. Mai recent, Preşedintelui i-a fost
interzisă apariţia pe posturile publice de televiziune, chiar dacă legea îi
permite, iar TvR este obligată (tot prin lege) să-i asigure spaţiu de campanie
electorală.
În aceste condiţii şi având în vedere că pe 29 iulie
nu vorbim doar despre demiterea ultimului rezistent important în fata
dictaturii ce s-a instalat, ci e vorba despre România ca stat de drept şi
despre viitorul unei naţiuni prea mult încercate nu pot să susţin punctul de
vedere al lui Traian Băsescu. Pentru mine, a merge la vot şi a pune ştampila pe
NU, desigur, ar echivala cu lăsarea ţării pe mâna inconştienţilor,
interesaţilor şi a cartelului parlamentar ce a distrus în câteva zile ceea ce
românii au construit în ani. Poate că Base o să se supere pe mine, dar nu pot
să nu mă gândesc la ţara mea, chiar dacă înţeleg să o fac un pic altfel decât o
face el. Nu mă voi prezenta la referendum pentru că nu vreau să-i iau României
singura punte pe care ea o mai are cu lumea democratică şi sper tot aşa să
procedeze şi ceilalţi conştienţi că de noi toţi depinde viitorul.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu