Viaţa politică era pe-atunci sterilă. În presă mai apărea când şi când câte o dezvăluire, dar în majoritate, politica era ascunsă de ochii prostimii; pentru ei era de-ajuns să ştie că guvernul a făcut şi a dres aia, că parlamentul a adoptat cutare legi şi că preşedintele a mai primit pe cineva. Ce se petrecea în spatele uşilor închise era trecut sub tăcere, la fel cum nici despre situaţia economică reală a ţării nu se vorbea; de ce s-o fi făcut? Înţelegea „oaia” ceva din indicii economici sau bursieri? Nu, aşa că nu trebuia „deranjat” din moţăiala cvasi-permanenta. „Turmei” i-au dat telenovele de doi bani şi multe promisiuni că va fi mai bine; au omis intenţionat să spună că doar pentru ei va fi mai bine, nu şi pentru „oi”. Partidele activau stereotip, fără vreo mare activitate pe la sedii, fără prezente notabile pe la tele-vizuini sau radio, iar când apăreau utilizau acel discurs sumbru şi găunos, inspirat de „fratele lor de la Răsărit”, acel discurs în care gura vorbitorului nu tace aproape deloc şi cu toate astea nu spune nimic. Partidele despre care spuneam nu erau entităţi juridice independente, cu ideologie şi doctrina proprii, ci sateliţi ai partidului comunist, rebotezat „social-democrat”. Ideea de „pluripartidism în interiorul Frontului” o avusese ilici în primăvara lui `90, cam în aceeaşi perioadă când vorbea despre el însuşi că despre un „dictator luminat”. Anii care au urmat au fost marcaţi de false alternante la guvernare, mult iubite de „părintele spiritual” al comuniştilor; trebuia, nu-asa? (vorba lui Brucan) să lase impresia Occidentului că România a implementat perestroika democraţia. Aşa a apărut Convenţia Democrată, amalgam de mai multe partide de „opoziţie”.
Între partidele care au format nouă putere „de dreapta” se afla şi Partidul Democrat al fostului premier Roman care fusese „scurtat” de gât de ilici când şi-a chemat „batalioanele de asalt” minereşti să-l dea jos; nu peste mult timp, avea să fie „scurtat” şi de cap, şefia partidului fiind luată de Traian Băsescu. Aici se produsese o fisură în „aparatul de partid” pentru că nu fusese planificată de către conducerea superioară de la „centru” înlocuirea; dar aşa au decis membri de partid ai PD-ului, oameni ce nu fuseseră puşi la curent că partidul trebuie să se „alinieze” politicii „despotului luminat”. Băsescu a înţeles repede care sunt jocurile, aşa că a scos partidul de la guvernare, dar şi-a şi atras ura definitivă a greilor psd, în frunte cu... „cârpa kaghebista”. Ura această a devenit, cu trecerea anilor, maladiva şi chiar obsesivă, motiv pentru apariţia unui şuvoi de calomnii, minciuni şi invective grobiene la adresa lui Base.
Prin alegerea ca Preşedinte a lui Traian Băsescu, viaţa politică s-a schimbat radical. El a câştigat alegerile din 2004 sprijinit de Alianţă DA (Dreptate şi Adevăr), adică PD şi „calul troian” din Alianţa, pnl; „Adriane, nici nu ştii/ Cât de mic începi să fii”... Programul său politic a stârnit furia comuniştilor, însă Preşedintele şi-a văzut de drum; anunţase că va condamna oficial regimul comunist. Din acel moment toată „armonia” s-a rupt: psd şi prm au început nişte atacuri mârşave şi calomnioase la adresa lui Traian Băsescu, culminând cu huidielile din Parlament din timpul citirii de către Preşedinte a textului ce incrimina regimurile comuniste, responsabile de moartea şi/sau dispariţia a sute de mii de romani. Pentru prima dată în România, comunismul era definit ca o ideologie criminală, anti-nationala şi subordonată intereselor politice sovietice/ruseşti. Evenimentul a marcat începutul luptei făţişe dintre comuniştii psd şi aliaţii lor, pe de o parte şi Preşedintele care se angajase să modernizeze România, pe de altă parte. Imediat după acest episod, pnl-ul lui Tariceanu „descoperă” că nu poate coabita cu PDL, motiv pentru care îl scoate de la guvernare şi rămâne singur să conducă executivul, desigur, sprijinit în Parlament de către... psd. Putea să pară o stranie colaborare conjuncturală a unui partid declarat de dreapta (deşi la vremea respectivă figura ca un partid de centru-stânga în statutul său) şi celălalt, psd – de stânga cu nuanţe de extremă-stânga. Nu s-a vorbit atunci despre „partidul unic” care era de fapt în spatele uşilor închise; Tariceanu a motivat „interesul naţional” şi „oile” au pus botul la poveste. Tensiunile au culminat cu suspendarea Preşedintelui, cea din 2007. Curtea Constituţională a dat un aviz negativ suspendării, dar avizul fiind consultativ, cei 322 n-au ţinut cont de el. Referendumul organizat cu această ocazie l-a reconfirmat pe Traian Băsescu şi a determinat o ruptură totală a PDL de pnl şi trecerea celui din urmă, aproape oficial, în tabăra comuniştilor revanşarzi de unde îşi şi trăgea originile (să nu uităm că pnl a fost recreat după 1990 cu acceptul(!) lui ilici, lucru confirmat în mai multe rânduri).
Cu toată campania de o murdărie inimaginabilă dusă de comunişti, Băsescu smulge la limită şi cel de-al doilea mandat; „Un fleac, i-am ciuruit”! România începuse să dea semne de redresare, iar înţelegerile cu organismele financiare şi politice internaţionale au propulsat ţară. Cu toate astea, economia României după atâtea guverne care au împiedicat reformarea statului era încă într-un echilibru instabil. Măsurile de austeritate asumate de PDL au fost dure, chiar insuportabile, dar necesare; guvernul Tariceanu lăsase visteria goală şi 500.000 de bugetari angajaţi suplimentar. Presiunea pe economie devenise critică. Indubitabil, fără aceste angajări haotice, nici măsurile de austeritate nu s-ar fi impus, dar asta nu s-a pomenit prea des nici măcar în discursurile PDL. În cel de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu se petrec două lucruri extrem de importante politic: se formează usl că alianţa strict pre-electorala, iar pnl aruncă la coşul de gunoi orice urmă de ideologie de dreapta, devenind un co-partid comunist, alături de psd şi de partiduleţul turnătorului felix. În paralel cu acestea se poate observa lesne că ideologia comunistă dispare din discursurile psd-istilor, locul ei fiind luat de... nici o ideologie. Absenţa totală a identităţii politice nu i-a deranjat prea mult pe „tovarăşi”; ei aveau ca unic scop preluarea puterii pentru ei, nu una în numele unui ideal, fie el şi criminal. În această luptă, „poporul” nu există decât în frazele sforăitoare şi mincinoase ale liderilor. Abjecţia a atins cote maxime când comuniştii au început să se declare... anticomunişti! Au ocupat Piaţa Universităţii motivând că lupta împotriva „dictatorului comunist” Băsescu; vreo dovadă în sprijinul afirmaţiilor lor ticăloase? Nici una, dar „turma” s-a mulţumit să înghită pe nemestecate „gogoaşă”. Fiecare acţiune a guvernelor Boc şi Ungureanu ce se înscriau în programul de modernizare a ţării era primită de comunişti cu ostilitate; reducerii posturilor bugetare comuniştii le opuneau promisiunea că vor angaja ei când vor fi la putere 2-300.000 de oameni, ba chiar un milion, cum plusa o arătare de la pnl incapabilă să înţeleagă că asta ar fi însemnat dublarea posturilor din sistemul bugetar, lucru imposibil de realizat indiferent de regimul politic ce s-ar fi aflat la putere. Faţă de tăierile de salarii, absolut necesare pentru însănătoşirea economiei, comuniştii promiteau creşteri de pensii şi salarii ce te făceau să te gândeşti că va curge laptele şi mierea cu ei la guvernare.
Progresul României era evident pentru toată lumea, FMI lăudând rezultatele ce depăşiseră aşteptările în plan economic. Comuniştii, cum era de aşteptat s-au opus; se vaitau pe toate drumurile că România este îndatorată extern, „uitând” să spună că aveam o datorie suverană printre cele mai mici din Europa; cu 90 de miliarde datorie externă, România era departe de Marea Britanie (7400 miliarde), Germania (cca.4500 miliarde) sau Italia (2200 miliarde), dar asta nu era în avantajul lor să spună. România a progresat până pe 7 mai când Preşedintele l-a desemnat pe Ponta că premier. Din acel moment începea lovitura de stat neo-bolsevica, dar şi declinul economic al ţării. Turnătorul felix apare la tele-vizuina proprie şi comite infracţiunea de a-l soma pe Preşedinte să demisioneze în 30 de zile, în caz contrar urmând să fie suspendat în 60 de zile; nici o vorbă despre motivul suspendării ce ar fi trebuit invocată DUPĂ o „încălcare gravă” a Constituţiei. Calendarul atentatorilor la adresa siguranţei naţionale a fost strict respectat, Traian Băsescu fiind suspendat ilegal şi nelegitim după 59 de zile, pe 6 iulie. Până la acest episod, comuniştii au preluat ilegal toate entităţile statului pe care, sub o formă sau alta şi le-au subordonat. Reacţia populară a fost simbolică: petiţii şi memorii, proteste scrise şi 2-3 zile de mini-demonstratii de protest în stradă. Reacţiile internaţionale au fost dure şi chiar vag ameninţătoare, dar puciştii nu s-au lăsat influenţaţi, ci şi-au dus mai departe planurile ticăloase. După două luni de guvernare, promisiunile lor anterioare s-au transformat în opusul lor, prin tăierile de bilete de tratament pentru pensionari, absenţa creşterilor de salarii şi pensii (ce au durat doar o lună) şi creşterile de preţuri şi taxe, ca să dau doar câteva exemple. Previziunile de creştere economică întâi s-au redus, apoi România a primit calificativul de economie cu perspective negative din partea agenţiilor de rating. Dar lovitura de stat ce implementa dictatura „cartelului roşu” a continuat.
Azi situaţia e tragica: toată lumea se „uită” la referendumul din 29 iulie fără să înţeleagă că acel referendum este un simulacru ce nu va schimba nimic. Comuniştii sunt pregătiţi şi să falsifice voturile, dar şi de o campanie... anti-Basescu(!), ceea ce dacă nu e ilegal, e cel puţin imoral, dat fiind că nicăieri nu se spune că poate există şi un asemenea fel de campanie anterioară referendumului de suspendare. Dacă suspendarea Preşedintelui se va produce, lovitura de stat poate să-şi reclame victoria definitivă. După momentul 29 iulie în România democraţia nu va mai există, ci doar acele componente ale ei ce pot fi controlate şi manipulate de noii stăpâni ai României. Nu, pe ei nu-i interesează poziţia cancelariilor europene şi nici avertismentele americane, cum nici eventualele sancţiuni economice aplicate României nu-i mişca în vreun fel. Deja ei se pregătesc să restrângă sau să limiteze drepturile fundamentale ale cetăţeanului (dreptul de a vota) şi insinuează în rândurile populaţiei că mai bine i-ar fi României în afara Uniunii Europene. Dar o reacţie populară în fata confiscării statului de drept şi a încălcărilor drepturilor democratice esenţiale? Nu, aşa ceva nu avem, iar ceasul democraţiei a început numărătoarea inversă : mai sunt 18 zile şi România va redeveni un stat comunist în plină dictatura. Păcat de ea, că promitea multe; păcat de ea şi vai de cei care azi stau impasibili şi toropiţi de căldură... Înseamnă că au uitat cum arată România izolată internaţional, cea a lui Ceauşescu, dar nu-i nimic, o vor vedea pe cealaltă, deasemenea izolată, a lui Voiculescu...
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu