Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

20 iul. 2012

„O cestiune mai mult caracteristică...” de Mihai Eminescu


O cestiune mai mult caracteristică decît însemnată ocupă de cîteva săptămîni încoace lumea maghiară şi română de peste Carpaţi şi, fiindcă presa cea străină amînduror acestor naţionalităţi, bunăoară cea germană, intervine asemenea în lupta aceasta, fie pentru unul, fie pentru cellalt şi aruncă suspecţiunea chiar dincolo de marginele teritorielor supuse coroanei Sf. Ştefan, simţim că n-ar fi de prisos a pune şi noi cestiunea pe terenul pe care-1 credem adevărat.
Neiubitori de ceartă şi ştiind bine rolul modest pe care poporul românesc din Principatele dunărene e menit a-1 juca în istoria acestei lumi, nu ne-am aruncat niciodată ochii dincolo de graniţe, nici cu speranţa, nici cu dorinţa; ba convinşi că, prin orice mişcare făcută la noi în favorul consîngenilor din monarhia habsburgică, nu le facem acestora decît rău, deşteptînd prevenţiunile şi prepusurile neîntemeiate ale concetăţenilor lor de altă limbă, am evitat cu îngrijire de-a vorbi în bine or în rău despre ei, decît prea arareori, cînd se întîmplau cazuri de-o monstruoasă exageraţiune.
Iată de ce e vorba în momentul de faţa.
Ministrul învăţăturilor publice din Ungaria, d. Trefort, avea de gînd a propune deputaţilor din Pesta un proiect de lege prin care să se impuie în şcoalele confesionale ca obiect obligatoriu limba maghiară. Şcoalele acelea nu sînt plătite de stat, ci de comunităţile religioase.
Proiectul în sine n-ar avea nici o gravitate dacă n-ar reprezenta implicite un scop îndoit, acela de-a maghiariza populaţiunile de altă limbă şi de-a pune totodată la discreţiunea ministrului personalul învăţătoresc al şcoalelor confesionale.
Pentru a preîntîmpina lovirea pe care această lege ar fi adus-o şcoalei confesionale, mai ales celei elementare, o deputaţiune de mireni şi clerici, condusă de Esc. Sa Miron Romanul, mitropolitul românilor greco-răsăriteni din Ungaria şi Transilvania, a mers la Viena să ceară de la Maiestatea Sa Împăratul şi Regele abaterea răului, iar Maiestatea Sa au liniştit deputaţiunea c-un răspuns binevoitor.
De acolo articole peste articole în ziarele maghiare, unele mai nepoliticoase decît altele, în care s-aruncă cele mai grave acuzări asupra deputaţiunii; i se suspectează patriotismul ci, ba s-a găsit chiar un deputat în Camera Ungariei — c-un nume foarte nemaghiar — care nu s-a sfiit a declara toate naţionalităţile de duşmane ale patriei, va să zică de trădătoare, încît, dacă s-ar face substracţiune după teoria emisă de acel deputat, n-ar mai rămîne alţi patrioţi cinstiţi în Ungaria de[cît] Bela Fleckeles, Arpad Mandelbaum sau Ianoş ... Popescu.
Nu criticăm nici proiectul de lege, nici tendenţa lui, căci la urma urmelor critica şi măsurătoarea tuturor tendenţelor politice e succesul pe care au fost în stare a-1 ajunge, iar tendenţa de-a omogeniza populaţia întinsului regat — maghiarii o pot mărturisi —- a fost în toţi timpii minim[ă] si nu compensează defel osteneala patriotică şi sacrificiile materiale la care au dat loc.
Proiectul în cestiune, dacă s-ar fi votat n-ar [fi] ajuns defel la rezultatul scoposit, ci ar fi fost numai un mijloc nou de vexare, o unealtă nouă de nelinişte şi de nemulţumire, spre paguba culturii naţionalităţilor şi fără vrun folos real pentru naţionalitatea egemonă. Cauzele sînt deosebite. Întîi, limba maghiară, fiind radical deosebită de limbile ario-europee, e în privire lexicală, sintactică şi fonologică foarte grea, încît pentru învăţarea ei se cer opt, nouă ani de zile, aşa că în cercul restrîns al şcoalei primare rurale ea ar juca rolul pe care limba germană [îl] joacă în şcoalele rurale din Bucovina. De zeci de ani fii de ţărani români din acea provinţie învaţă a citi şi a scrie limba germană fără nici un folos vădit decît acel îndoielnic de a neglija alte obiecte neapărat trebuitoare vieţii zilnice, de dragul unei limbi a cărei învăţare completă nu e posibilă, iar cea incompletă de prisos, şi pe care n-o ştiu decît cei cari au mijloace destule pentru a vizita şcoale secundare, ba încă nici aceia, pentru că adesea nici profesorii de şcoală secundară n-o vorbesc corect.
Deşi românii îndeosebi au mare talent pentru limbi, din cauza mlădioşiei fonetice a propriei lor limbi, totuşi talentul acesta încetează în faţa unor idiome c-o fonologie opusă şi c-un spirit cu totul străin.
A doua cauză de insucces al tentativelor de maghiarizare e însă deosebirea de rasă şi de religie. Superficială idee de stat şi de oameni [î]şi face acela care crede că prin legi decretate se pot şterge într-o bună dimineaţă rezultate istorice grămădite în curs de veacuri. Chinejii sau negrii din America nu se schimbă printr-un proiect de lege în rasă anglosaxonă chiar dacă ar vorbi englezeasca americană, pe care negrii bunăoară o şi vorbesc; românii din contra element vechi, de nu cel mai vechi pe teritoriul unguresc, într-o mie şi mai bine de ani nu şi-au luat osteneala de a învăţa ungureşte. Comparaţia şchiopătează, ca oricare comparaţie, dar pentru a arăta că deosebirea de rasă e o piedecă de contopire adesea neînvinsă, pe cînd unitatea de rasă o favorizează, vom aminti numai de cumani, cari au descălecat în ţările dunărene sute de ani după maghiari, cari încă în suta a treisprezecea, în vremea lui Bela IV şi a lui Ladislaus IV Chunus, erau păgîni şi sălbatici, pe cînd rasa maghiară era relativ într-un stadiu înalt de civilizaţie. Ei bine, acesti cumani, fiind de viţă finică, s-au contopit repede cu maghiarii, de nu le-au rămas nici urma măcar, pe cînd românii au rămas şi astăzi ceea ce erau pe atunci, cu toate că regii Ungariei încercau cu sabie şi foc să-i convertească la catolicism şi să stabilească omogenitatea statului prin unitatea religiei.
Papii Onorie III, Grigorie IX, Inocenţiu IV, Bonifaciu VIII, Benedict al XII[-lea] trimiteau scrisori peste scrisori regilor ungureşti ca să convertească cu sila pe români la legea catolică şi regii [î]şi dădeau în direcţia aceasta silinţe demne de o cauză mai bună, toate acestea fără de nici un folos.
Lucrul ajunsese atît de departe încît sub Ludovic cel Mare o parte a românilor din Maramureş se lehamitiseră cu totul de vexaţiunle continue şi, conduşi de Dragoş Vodă, ieşiră din ţară şi fondară principatul Moldovei.
E netăgăduit însă că, daca omogeneitatea în limbă, obiceiuri, religie nu s-au putut stabili într-o vreme în care elementul maghiar dispunea de sila deplină, de foc şi sabie, de proscriere şi confiscare de averi, într-o vreme în care a deveni maghiar era un privilegiu şi o fericire, e netăgăduit, zicem, că stabilirea acestei omogeneităţi e şi mai grea într-o vreme în care nimeni nu poate fi silit de-a deveni maghiar daca nu voieşte. Colecţia de documente a lui Theiner — Monumenta historica ad hungariam sacram spectantia — e plină de bulele papale şi de ordinele regilor date în acest sens şi rămase zadarnice. Pergamentul pe cari au fost scrise a fost mai trainic decît ideea ce-o urmăreau şi e tot atît de probabil că hîrtia pe care-i scris proiectul de lege al d-lui Trefort e mai trainică decît suma de încercări zadarnice la cari ar fi dat loc.
Toate cele spuse pînă acuma nu le zicem pentru a apăra pe românii din Ardeal şi Ungaria, căci, una, n-au nevoie de apărarea noastră, al doilea, chiar de-am voi n-am putea. Le zicem acestea în chiar interesul nostru, pentru că statul vecin al Austro-Ungariei ne este razim în grelele împrejurări prin care trecem şi pentru că toate dezbinările între elementele neslavone ale monarhiei vecine nu servesc decît o cauză primejdioasă Europei întregi, cauza Nordului. Tendenţele zădarnice de-a unifica prin limbă rasele din regatul unguresc nu ni se par îndestul de importante pentru ca prin ele să se compromită un alt bun, şi mai mare, liniştita convieţuire a populaţiunilor întinsului regat.

Un cuvînt ciudat invocat în contra românilor transcarpatini este acuzarea că doresc unitatea politică a elementului latin din Orient, aşa numitul dacoromânism, o acuzare agravată încă prin atracţiunea care se pretinde că România ar fi exercitînd-o asupra conaţionalilor din statele învecinate.
Ar fi făţărnicie din parte-ne de-a nega existenţa acestei idei în o seamă de capete. Dar originea ei nu este a se căuta la noi, în principatele dunărene, căci ideea „Daco-României" e o idee politică austriacă, zămislită nu pentru ca România să exercite atracţiune asupra Ardealului, ci viceversa, pentru ca Ardealul să exercite atracţiune asupra Principatelor dunărene. Noi din parte-ne am protestat totdauna contra ideii acesteia. Născută la Blaj, în secolul trecut, pe cînd la noi domneau încă fanarioţii şi nu era umbră de şcoală şi de cultură naţională, literaţi catolici crescuţi în colegiul De propaganda fide, în faţa cetăţii zidite pe şapte pături de ruine, în faţa Romei, au dat-o poporului de dincolo de Carpaţi ca o învăţătură protejată pe atunci de guvernul central, căci avea scopul îndoit, întîi de-a opune o rezistenţă nouă maghiarilor pe atunci în opozitie, al doilea, de-a crea în Principatele noastre o stavilă contra Rusiei prin redeşteptarea conştiinţei naţionale amorţite. Fanatica iubire a anteluptătorilor blajeni şi a poporului lor pentru Casa de Austria e o dovadă în trecut şi în prezent pentru aserţiunea noastră, că Şincai, Petru Maior şi ceilalţi nu şi-au închipuit niciodată „Daco-România" într-alt chip decît ca o unire a tuturor provinciilor române sub sceptrul Casei de Austria. Cum că aceeaşi idee bate cîmpii în o seamă de capete nu e vina noastră, mai cu seamă nu a celora cari au protestat pururea contra esperimentelor periculoase cari s-au încercat pînă acuma cu această idee.
Dar ascuţişul acestei idei care şi-au făcut traiul se poate rupe o dată pentru totdauna îndată ce guvernul din Pesta ar înceta a combate tendenţele legitime ale populaţiunilor, căci deie-ni-se voie a susţine că, precum statul şi naţiunea maghiară au existat sute de ani fără unitatea de religie şi de limbă, mai poate exista şi de acuma înainte sute de ani fără a urmări idealul regnum unius lingnae. Unitatea de limbă e un fapt ce rezultă din deosibite împrejurări etnice şi în urma unor legi istorice, nu însă rezultatul unor legi scrise pe hîrtie şi menite a nu se realiza nicicînd, tocmai pentru c-au fost stabilite.
Nici legi restrictive, însă cele coercitive nu se pot opune pe de-a pururea unor stări de lucruri de o putere elementară. Omul înţelept de stat lasă cursul natural al lucrurilor şi nu opreşte decît abaterile periculoase ale curentului.
Noi credem că nici în Ungaria ideile politice estreme şi exagerate nu sînt ideile naturale ale poporului maghiar. Pretutindeni demagogia, avidă după putere şi după voturile alegătorilor, exagerează toate cestiunile în paguba ţărei lor respective şi, c-o superficialitate vrednică de inferioritatea intelectuală şi fizică a acestui soi de oameni, crede a putea săca mări şi pustii ţări printr-o trăsătură de condei. Rasa maghiară, tolerantă de feliul ei, n-ar trebui să lunece pe acest povîrniş pericolos, căci ura şi dezbinarea înlăuntru, iată ceea ce doresc inamicii regatului unguresc pentru a-şi crea unelte lesne de mînuit în contra existenţei acelui stat: o existenţă la care ţinem şi noi de dincoace de Carpaţi pentru multe şi varii cuvinte.

[24februarie 1879]

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu