Până la capăt alături de Preşedintele meu!

Nu sunt un adept al legitimării loviturii de stat prin participarea la referendum. Ştiu (nu presupun) că naţional-socialiştii vor fura cât vor putea fără să le pese nici de observatori şi nici de ce va spune Europa sau lumea întreagă. Pentru cine n-a înţeles, România este complet izolată şi complet la bunul plac al briganzilor care şi-au subordonat toate instituţiile statului. Această izolare va costa enorm, iar românii nu vor putea suporta asta, dar şi-o fac cu mâna lor dacă îl vor demite pe Traian Băsescu. Mesajul Preşedintelui este limpede şi, chiar dacă nu sunt eu de acord întru totul (dar cine sunt eu ca să conteze acordul meu?!), tot trebuie să recunosc că intenţia lui este un act de mare curaj şi unul profund onest. Nu, nu am nevoie de sacrificiul lui pentru că asta ar însemna şi sacrificarea ţării pe care o eventuală demitere ar lăsa-o la cheremul secăturilor; nu doar eu n-am nevoie, dar nici un om cu suflet nu are nevoie de aşa ceva. Îl iubesc pe Preşedinte şi-i înţeleg poziţia. Nu vrea să câştige „la masa verde”, ci vrea să se lupte până în ultimul moment. Ştie că riscul pe care şi-l asumă e maxim; nu pentru că există posibilitatea de a nu mai fi preşedinte (nu s-a născut şi nici nu va muri în funcţie), ci pentru că ştie prea bine ce presupune demiterea sa...

De la condamnarea publică a regimului comunist, a spus-o şi el, dar şi eu, toate stihiile roşii s-au dezlănţuit. Devenise nu un adversar, nu un inamic politic, ci un duşman de moarte al bolşevicilor drapaţi în social-democraţi. Acum se joacă ultima carte: referendumul. După el vor exista două alternative... Dacă Preşedintele Băsescu va câştiga (Doamne-ajută!), România va merge mai departe pe drumul său, pe calea democraţiei şi a statului de drept sau măcar va avea această şansă. Dacă însă va pierde, atunci tot răul se va abate asupra noastră, a tuturor, dar întâi şi-ntâi asupra lui Traian Băsescu. Ştie şi el foarte bine ca prin referendum îşi riscă viaţa şi libertatea şi ştie clar că dacă pierde va fi primul deţinut politic de după 1989 (primul în sensul stalinist al cuvântului, pentru că şi mineriada din 13-15 iunie a lăsat în urma deţinuţi politici). Cu toate astea este hotărât să lupte până la capăt chiar şi cu riscul vieţii; iată că de-acum asta nu mai e o figură de stil. Mi-e teamă de ce va urma şi mi-e teamă pentru România şi pentru Preşedintele meu, dar sunt obligat să accept calea hotărâtă de el. Voi merge la referendum, chiar dacă eu cred că mai bună ar fi fost boicotarea lui, cu încrederea ca Băse va învinge din nou.

Pe 29 iulie se „joacă” destinul României şi sunt conştient de asta. „Flacăra speranţei” nu poate să se stingă şi nu cred că românii nu vor fi alături de Preşedintele lor. Dacă totuşi vor prefera demiterea sa din cine ştie ce porniri viscerale şi/sau necontrolate, înseamnă că aşa vrea Dumnezeu, ca România să treacă iar prin deşertul bolşevic. Dacă aşa va fi, atunci mulţi îi vor urma Preşedintelui prin temniţele comuniste. Celor care se gândesc că „poate nu e dracul chiar aşa de negru” trebuie să le spun: dracul nu e negru, ci "roşu", iar dacă speră că statul de drept din epoca Băsescu va continua şi în timpul dictaturii juntei recent instalate, atunci se-nseală amarnic. Voi merge să votez NU demiterii Preşedintelui şi voi accepta rezultatul, fie el şi furat; nu am cum să mă opun şi orice plângeri internaţionale le găsesc inutile. I-am promis Preşedintelui meu tot sprijinul pe care i-l pot oferi, chiar dacă acest sprijin este poate insignifiant, dar este ceea ce pot să fac pentru ţara mea şi pentru Traian Băsescu. Chiar şi demis fiind (Doamne fereşte!), pentru mine el va rămâne Preşedintele, pentru că nu sunt suficiente manevrele ilegale ale puciştilor pentru ca el să nu mai fie; va rămâne de jure în funcţie până în 2014, dacă nu va demisiona voluntar. Probabil că va fi arestat şi condamnat, dar şi în acest caz sunt hotărât să fiu alături de Base. Dacă aşa se vor petrece lucrurile voi veni în ţară şi mă voi preda autorităţilor comuniste ilegal instalate; nu mă îndoiesc că nici nu va fi nevoie de asta pentru că e foarte probabil că o vor face încă de pe aeroport. Nu, nu sunt sărit de pe fix, nu îmi doresc să văd puşcăriile patriei pe dinăuntru, dar ştiu prea bine de ce sunt în stare, aşa că orice evitare n-ar însemna decât o întârziere a deznodământului. Prefer să merg eu la ei, să-i sfidez şi să le arăt că nu vor face din mine un uslaş obedient sau un cetăţean indiferent de soarta ţării lui. M-am gândit bine, mi-am amintit vorbele celor care mi-au slujit de modele în viaţă şi nu vreau să mă abat de la învăţătura lor; n-am făcut-o până acum, n-o să fac tocmai acum un început. Fără-ndoială ca mulţi vor spune că sunt un exaltat (dacă nu mai rău), dar asta contează atât de puţin! Petre Ţuţea a făcut puşcărie, iar acolo spunea „ţara ne face cinstea să murim pentru ea”. Nicolae Bălănescu a făcut şi el 20 de ani de lagăr, închisori, Canal, iar la 87 de ani, când se mişca extrem de greu îmi vorbea despre datoria sa, moştenită de la tovarăşii de suferinţă şi prematur dispăruţi.

Mă întreb şi eu: Preşedintele poate să accepte sacrificiul şi noi doar îi facem galerie? Îl vom lăsa să devină un deţinut politic, iar noi ne vom mărgini la a protesta? Eu nu pot să fac asta; mi-aş călca pe suflet şi n-aş putea să fiu împăcat cu mine însumi dacă n-o să merg până la capăt, aşa cum i-am promis. Lupta nu se încheie cu ziua de 29 iulie şi fiecare va alege forma sa de a o pune în practică. În zorii zilei de 22 decembrie 1989 n-am ieşit în stradă de foame; nici mai târziu n-am făcut-o din raţiuni materiale. Am făcut-o cu speranţa că democraţia se va instala în România şi că vinovaţii pentru abuzurile şi crimele comuniste vor fi deferiţi justiţiei. Speranţa a devenit repede doar o flacără de veghe, dar nu s-a stins, iar anii au trecut. Acum câţiva ani, Traian Băsescu a reaprins “flacăra speranţei”, “flacăra democraţiei”. Zilele trecute „flacăra democraţiei” a început să ardă simbolic, parcă mai puternic ca oricând; venise momentul marilor decizii. Dacă ea se va stinge, eu nu voi apuca în viaţa asta reaprinderea ei. De aceea am decis să nu-l părăsesc pe Preşedinte şi este forma mea de a protesta faţă de indolenţa, faţă de comoditatea de gândire şi faţă de complicitatea concetăţenilor mei. O spun încă o dată: D-le Preşedinte, cu „flacăra speranţei” în suflet sunt alături de dv. până la capăt, indiferent unde va fi acel capăt! Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

În încheiere, fragmente din „Jurnalul fericirii”, dialogul dintre N. Steindhardt şi tatăl său.

„După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile (la Securitate s.m.), mi-a vorbit:

— Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.

— E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite - (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. Dealtfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.

.......

Când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit rău. Tata însă — în pijama, mititel, grăsun, voios — e numai zâmbete şi-mi dă sfaturi ultime, că antrenorul înainte de meci; repede, că însoţitorul la gară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului până-n clipa finală:

— Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te căci în pantaloni.

Mă sărută apăsat, mă duce până la uşă, ia poziţia de drepţi şi mă salută milităreşte.

— Du-te, îmi spune.

Cobor treptele în pas normal, fără a privi înapoi. Ies pe poarta blocului. Există ursite, există prevestiri, există telepatie. Pe strada mai întâi cu desăvârşire deşartă, cu toate că nu-i devreme, îşi face brusc apariţia de după colţ o singură persoană: un ofiţer de la M.A.I. Mă înfior”.