Un simbol al dictaturii: “botniţa lui Iohannis”

Ieri, 22 aprilie, la televizor apărea o fantomă cu botniţă: era chiar preşul cotrocenian, pregătit să ne anunţe populist şi cabotin, vestea cea „mare”, cu 22 de zile înainte şi anume, că din 15 mai vom putea să ieşim din casă fără declaraţie. Bucuria că şi românii vor ajunge la nivelul ţărilor unde există stare de urgenţă normală, a provocat o euforie uşor de înţeles. Românii au fost singurii europeni care au fost nevoiţi să suporte nişte decizii cretine şi lipsite de logică, hotărâri care au apăsat psihologic întreaga populaţie. Anunţul prezidenţial în avanpremieră, a fost urmat de elemente care ne arată clar că dictatura păcălicilor, odată instalată, nu se va lăsa uşor clintită: dacă românii vor putea să se mişte ceva mai liberi, pentru a nu slăbi presiunea psihologică, dictatura a stabilit că „până la anul”, oamenii sunt obligaţi să poarte măşti, în spaţiile închise şi în transportul în comun.

Bine, dar obligativitatea botniţei, inexistentă în perioada dură a stării de urgenţă, nu poate exista decât în situaţia... continuării stării deurgenţă! Altminteri, obligativitatea nu ar putea fi impusă, decretele de instituire şi de continuare a stării de urgenţă nefiind susţinute de o lege adoptată în Parlament, care să stabilească limitele restrângerii drepturilor fundamentale şi nici componentele tehnice ale stării de urgenţă, cum ar fi putut să fie portul obligatoriu sau nu, al botniţei iohaneziene. Cum ne aflăm în plină dictatură a măscăricilor, preşul cotrocenian nu a prezentat niciun studiu medical, care să prevadă obligativitatea purtării de botniţă, totul rezumându-se la legea bunului plac cotrocenian şi nu doar. Dar, dacă altă lege nu-i susţine obligativitatea, ceva tot s-a întrezărit, dincolo de discursul mieros şi ipocrit: toate restricţiile de până acum, impuse de ordonanţe militare semnate de civilul Vela, se păstrează nemodificate, singura prevedere schimbată fiind „lesa” lăsată liberă pe timpul zilei (noaptea, încă nu ştim dacă se va păstra interdicţia de circulaţie). Cum toate celelalte restricţii se păstrează şi după 15 mai, devine indubitabil că şi starea de urgenţă va continua. Aşadar, primul măscărici al guvernului, vietate cunoscută prin nestăpânirea termenilor, minte cu largheţe, atunci când declară că „starea de urgenţă nu va continua”.

Din discursurile celor doi arlechini ai dictaturii, Plavannis şi Organ, a mai reieşit ceva ce nu poate exista nicăieri în lumea civilizată, ci doar în ţările dominate de dictaturi: „botniţa lui Iohannis”, repet, obligatorie, trebuie cumpărată, nu e gratuită, ca în Austria, bunăoară. Şi banii pe care guvernul de marionete, i-a afectat covidului, pe ce s-au dus? Cum este posibil, ca un guvern să bage mâna în buzunarul cetăţeanului, obligându-l să cumpere ce vrea acel guvern? Suntem în faţa unei dictaturi stupide, aberante, una care nu poartă aparenţa unei dictaturi clasice, dar cu atât mai periculoasă. Spun asta şi din cauza ideilor vehiculate în spaţiul public, de către diverşi reprezentanţi ai dictaturii, de care ea nu s-a dezis decât formal. Printre ei, chiar primul baladist al guvernului, cel care avansează posibilitatea internării în hoteluri (pentru început?) a „asimptomaticilor”covidieni, categorie foarte întinsă, în ea putând fi incluşi, de la cetăţenii răciţi şi până la bolnavii de cancer în faza terminală.

Un subiect deloc atins de actuala dictatura, este cel al suspendării drepturilor omului, ca urmare a derogării declarate de Statul român, de la prevederile art.15 din Convenţia Drepturilor Omului. Pe furiş, dictatura ne-a privat de drepturi fundamentale, atât prin derogarea pomenită, cât şi prin încălcarea Constituţiei, de către preşul cotrocenian, cel care a stipulat în decrete, prevederi generale, care ar fi trebuit strict delimitate într-o lege. Ca urmare, fără a exista  limită a restrângerilor, ele anulează integral acele drepturi şi libertăţi. Cum era de aşteptat, nici în ultimul său discurs, preşul cotrocenian nu a făcut vreo referire la acest subiect de maximă importanţă, cel mai bun semn că dictatura se continuă, în timp ce drepturile omului rămân în aer, „cel puţin până anul viitor”.

Read More

Secrete arzătoare (III)

Elizabeth Bathory 

 Aparent, Didina nu e un om rău ; răul pe care îl produce nu izvorăşte din adâncul fiinţei ei, ci este nefastul rezultat al abrutizării sufleteşti pe care îl produce în mod obişnuit practicarea celei mai vechi meserii din lume, amorul tarifat. Frustrările de care suferă, complexele sale de inferioritate au învins-o, iar Didina e acum o păpuşă sexuală lipsită de trăiri semnificative. Împlineşte, ca un ritual al sexului, orice i se cere, fără trăiri personale, fără să se gândească prea mult nici la urmări şi nici la efectele pe care trecerea timpului în această lume deloc senină, le poate lăsa în subconştientul ei. Încă nu-i pasă, aşa că face abstracţie de vârstă şi căută cu înfrigurare defulările. Nimic nu mai contează… Ea ştie că e o fată pierdută şi cauta să profite maxim de pe urma lumii în care încă reprezintă ceva, chiar dacă acest "ceva" îmbracă de cele mai multe ori forma unei mărfi frumos ambalate şi bine întreţinute. În fond, este tot ce a ales că e capabilă să ofere celor din jur, chiar manifestând meschinărie şi cinism, bătându-şi joc de orice înseamnă pentru alţii valori morale, valori familiale, prietenie, cinste, onestitate, corectitudine sau dragoste. De fapt, în ce măsură valorile societăţii îi pot folosi ? Ştie că peste cinci sau zece ani va fi nevoită să devină, ca mai toate practicantele, fie ele de lux sau nu, o hipermorală, o persoană poate chiar religioasă şi care va vorbi în pilde morale şi sfaturi oneste care să îndemne la o morală sănătoasă pe oricine o va asculta… Dar până atunci mai e, aşa că acum profită din plin de stilul de viaţă lipsit de scrupule pe care singură şi l-a ales, având și un "aliat" important: steriletul.

Pervertirea sufletească şi morală îmbracă la Didina şi alte forme… De bunăvoie sau nu, ea se dedă la tot felul de activităţi deloc obişnuite, cum de altfel este şi relaţia ei cu avocăţelul "Horse", porn-obsedatul. Chiar dacă în această privinţă nu sexul este obiectivul, el nu lipseşte din gama de manipulări folosite, revenind aproape obsesiv în discursurile Didinei. Obiectivul nu e mereu foarte limpede, dar el este destul de important uneori, încât Didina să accepte chiar şi situaţii extrem de umilitoare, situaţii generate tot de mentalul ei pervertit. E un om "ferm", Didina… Dacă apucă să spună o vorbă, fireşte, mincinoasă, cu ea rămâne, oricâte evidenţe ar contrazice ea. Pe blondă n-o deranjează deloc contradicţiile, oricât de clare ar fi ele şi oricât de absurde ar reieşi afirmaţiile proprii ; are cinism suficient încât nici să nu-i pese că se plasează astfel într-un teatru absurd. Absurd sau mai puţin, teatrul este viaţa ei, iar Didina joacă permanent un rol principal în piesa vieţii ei, cu toate umilinţele la care un obiect sexual se poate supune voluntar. Uneori lasă impresia unei adevărate voluptăţi a umilinţei asumate, o umilinţă care n-o deranjează, dar care îi dă posibilitatea să-şi arate că totuşi contează. Că ea contează cât o păpuşă gonflabilă, asta nu mai stă să se gândească ; îi ajunge că nu-i lasă indiferenţi pe bărbaţii care o înconjoară. Unii dintre ei sunt chiar mândri şi sfidători, fericiţi să arate lumii, inconştient - chiar propriilor soţii, "trofeul" pe care ei au fost în stare să-l obţină, fie şi pentru câteva zeci de minute. Penibile situaţii, dar pentru Didina şi penibilul a ajuns să îmbrace alte forme şi să aibă alte înţelesuri decât cele normale. Ea e liniştită în viaţa tumultoasă pe care o duce ; nu vede la ea decât partea pe care o doreşte, cea frumos spoită, pentru că restul ea deja şi-a impus să nu conteze.

Încet-încet, viaţa ei a fost ocupată nu de o viaţă adevărată, cu visuri şi orizonturi, cu planuri şi proiecte, ci una în care porn-obsedaţii îşi găsesc eliberarea prin supunerea unei fiinţe umane la acte degradante. Aceste acte au fost cândva degradante… Acum ele fac parte din firescul cvasi-cotidian al Didinei. Trăieşte murind sufleteşte, dar e fericită în felul ei, de "cuceririle" ei temporare. Fiecare escapadă o satisface psihic şi îi dă încredere că măcar aşa ea poate avea o viaţă aparent frumos poleită, chiar dacă în interiorul ei colcăie viermii degradării. Fireşte, Didina nu mai ştie ce sau cine e, nici ce însemnătate mai poate avea pentru ea morala firească a societăţii. Duplicitatea o ajută în această viaţă dublă şi, deseori, chiar şi cei într-un fel sau altul apropiaţi.

Cum este folosită Didina şi prin ce mijloace determinată să devină "borcanul cu miere" sexuală pentru atragerea diverşilor indivizi în situaţii deloc ortodoxe, nu e cazul să insistăm încă. Ea poate avea o "misiune" scurtă, de 24-48 de ore sau rolul ei se poate prelungi o vreme, dar după ce şi-a terminat "treaba", blonda poate redeveni cinica şi zeflemista ce până atunci a stat ascunsă în spatele unei poze înşelătoare. Aparent, Didina este o fiinţă slabă, lipsită de curaj şi docilă, dar în spatele acestei imagini zace "monstrul" care a devenit ea, rece, dispreţuitoare, dură, deseori crudă şi complet lipsită de milă, un adevărat animal de pradă ce aşteaptă liniştit şi încordat ca prada să-i fie la îndemână ; atunci "loveşte" ea, mortal sau nu. Deloc străini de "misiune" sunt şi prietenii săi, fie că vorbim despre parteneri sexuali sau despre prietene cu schelete în dulap sau cu frustrări manifeste de multe ori.

Didina are o viaţă "frumoasă" şi "liniştită"… E frumoasă pentru că are acces la ceea ce mulţi alţii au, adică la mese la restaurant, ieşiri la munte şi la piscină, concedii scurte la Mamaia, Eforie Nord sau Năvodari şi altele asemenea. Desigur, şi asta o ştie toată lumea, această viaţă o au cei mai mulţi oameni, doar că ei nu trebuie să plătească această frumuseţe relativă în natură, nu trebuie să se umilească şi nici să se transforme în jucăria sexuală a cui vrea, doar beneficii să fie. În viaţa asta "frumoasă", Didina e un actor grăbit ce interpretează rolul vieţii ei, fie că e vorba despre recompensă pentru o masă la un local mai răsărit, fie că răsplăteşte un avans la o cazare de vacanţă pe care un alt bărbat l-a plătit în locul ei. În oricare dintre situaţii, Didina are aceeaşi "monedă de schimb" : sexul. Aceasta e maniera prin care ea îşi exhibă feminitatea sexuală şi care a devenit un mod de viaţă.

                                  - va urma -

Secrete arzătoare (IV)

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Read More

Secrete arzătoare (I)

 Viaţa nu e simplă... De multe ori noi suntem cei care o complicăm, deşi deseori simplificările sunt necesare pentru o mai bună înţelegere a ei. M-am hotărât să scriu, nu pentru a căuta gloria personală a scriitorului, ci pentru ca publicul mai avizat decât mine să aibă un prilej de a gusta din frumuseţile sau micimile vieţii. Pentru asta am ales câteva personaje care de multă vreme caută un autor care să le transforme din vietăţi virtuale cu vieţi terestre, în fiinţe reale sau nu (asta nu ştiu, că nu am un descifrator de adevăr), cu frustrările şi complexele lor de inferioritate, cu manifestările lor imoral-amorale şi cu preocupările lor, cu vieţile lor trăite mai mult colectiv şi subteran, decât individual şi în plin soare. Fireşte, publicitatea le place; le aduce clienţi, le condimentează vieţile vegetale şi le face să se simtă „cineva” când planurile lor sunt duse la bun sfârşit. În rest, personajele aflate în căutarea unui autor nu trăiesc, ci doar au impresia. Aparent au vieţi relativ normale, adică se hrănesc, se plimbă, se distrează, fac sex (chiar dacă de multe ori relativ tarifat) şi au preocupări proprii, unele năstruşnice, altele ieşite din sfera normalului, dar cu toatele au un numitor comun: cinismul, lipsa aproape completă a mândriei, plăcerea umilinţei în fata banilor, minciuna şi înşelătoria. Distracţiile lor nu sunt cele ale omului obişnuit, cel care simte bucuria unei raze de soare, a unui curcubeu, a unui peisaj şi nici una din toate astea nu le face să simtă că greşeala e umană, dar repetarea ei aparţine negrei lumi de dincolo, cu toate cazanele ei de smoală.

Şi pentru că toate trebuie să aibă un început, dar şi un sfârşit apoteotic, să luăm personajele pe rând. Am ales câteva personaje principale şi câteva secundare, cele principale – cu vieţile lor distractive pentru ei, în raport cu preocupările, de multe ori stranii, ale lor. Nu, nu sunt nişte personalităţi şi nici măcar nu se poate vorbi despre personalitate în cazul lor; ceea ce poate fi interpretat ca personalitate sau demnitate umană sunt, în fapt, umilinţă şi obedienţă, alternate cu manifestări ale încăpăţânării şi cu orgolii lipsite de orice justificare. Fiecare dintre personaje are un trecut încărcat, unele şi un prezent deloc generator de mândrie, dar şi-au ales ca model de exprimare minciuna, înşelătoria, disimularea şi duplicitatea cea mai josnică. Unele personaje vor să educe, proprii copii sau pe cei din jur, dar nu e deloc limpede dacă reuşesc măcar să înţeleagă propriile acţiuni şi efectele lor; de raţiunea ce stă în spatele acestor acţiuni, nici nu mai pomenesc.

Personajul principal al serialului este Didina, o blondă cu activităţi când stranii şi virtuale, când complet imorale şi foarte pământeşti. Numitorul comun al acţiunilor sale este înşelătoria condimentată cu erotism excesiv, deseori obsesiv şi, fireşte, cu sex; se pare că toate personajele au o obsesie comună faţă de sex sau faţă de natura relaţiilor dintre oameni, de multe ori proiectând asupra celor din jur propriile obsesii, atribuindu-le nejustificat şi deseori mincinos. Didina este o femeie inteligentă nativ, dar preocupările cotidiene i-au modificat structura sufletească şi afectivă. Ea are o viaţă dublă, una la vedere şi normală, iar alta ascunsă şi fără scrupule de vreun fel. Nimic n-o poate împiedica să-şi manifeste frustrările de care fuge în cea mai imundă lume, a sexului fără alegere, fără a ţine cont dacă el e practicat cu bărbaţi însuraţi sau nu, tineri sau în vârstă, soţi ai prietenelor sau cunoştinţe întâmplătoare. Nu are nişte criterii bine determinate de alegere a partenerului (ocazional sau nu), importantă e defularea şi acceptarea ei în medii la care ar putea ajunge şi altminteri, dar nu ştie cum. Detestă singurătatea şi se vrea în centrul atenţiei, cu deosebire în centrul atenţiei bărbaţilor, iar asta cu orice preţ, fie şi al umilinţei de a lua masa în genunchi.

 Didina e aptă şi pentru o viaţă relativ normală, dar aptitudinea respectivă este din ce în ce mai puţin evidentă, chiar și pentru ea. Nu are lipsuri materiale, aşa că nu din necesitate se vinde, când pentru o masă la restaurant sau o ieşire la piscină, când pentru nişte chiloţei de dantelă care să-i „acopere” trupul lucrat la sală şi la masaj; orice efort este firesc pentru a ascunde vârstă, mai ales când concurenţa e acerbă. Nu, Didina n-are probleme de ordin moral... Îşi cauta „victimele” în lumea virtuală şi le atrage ca lumina un fluture de noapte. Dacă ratează o „ţintă”, nu suferă şi altele aşteaptă la rând. Că vorbim despre juni imberbi sau despre maturi, înalţi şi solizi, în general, dar şi cu aspect mai subţiratic, Didina e netulburată. E la fel de capabilă să-l determine pe soţul unei prietene să o facă să se simtă femeie împlinită, tot aşa cum se poate oferi să-i danseze din buric soţului unei altei prietene sau să accepte de la avocăţelul „Horse”, de la „Muscat şi asociaţii” diverse „atenţii” plătite prin prestaţii sexuale fals manifestate; în viaţă, mai face omul şi ceea ce trebuie să-i placă plătitorului pentru ca el să nu bată în retragere, iar Didina să piardă obiectele de lenjerie cu care acesta îşi achită „marfa”. Desigur, Didina nu se dă înapoi de la nimic care să-i asigure o permanenţă a întâlnirilor doar pentru sex, fie el şi retribuit, motiv pentru care se imortalizează în zeci de poze, îmbrăcată în lenjeria respectivă sau în costumul de botez. Apoi trimite creaţiile fotografice celui interesat şi astfel, avocăţelul porn-obsedat şi-a asigurat o „cucerire” cu ora; oră repetată periodic. 

                                         

                                       - va urma -

Secrete arzătoare (II)

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Read More

"Gura lupului" de George Cosbuc

Pe fiul lui Ştefan cel Mare al Moldovei, pe Bogdan, cunoscut în istorie cu porecla Chiorul, pentru că avea un ochi scos îl chema şi Vlad. Acest lucru a încurcat dintru început pe istorici, căci se credea că Bogdan şi Vlad ar fi două persoane, adică doi fii ai lui Ştefan, după cum se părea din uricele marelui Domn. De când însă s'au descoperit urice de-ale lui Ştefan, în care el pomenea pe fiul său Bogdan numindu-l  totodată şi Vlad, s'a stabilit faptul că Vlad şi Bogdan era tot aceeaşi persoană. Astfel tatăl îşi numeşte copilul când Vlad, când Bogdan, când cu amândoua numele. Numele Vlad se vedea că era „cumpărat” şi i-l pusese mamă-sa de frica Duhurilor rele. Intr’adevăr, Bogdan-Voda trebuia să se numească Lupu, nu Vlad.

E cunoscută credinţa, că mamele ca să’şi mântuiască fiul de vreo boală grea, îi schimbă numele de obicei în Lupu ; ori îl „vindea” pe fereastră unei cerşetoare, unui străin, şi apoi ori îl cumpără de la cerşetoare, ori ia de suflet. Se vede, că şi Bogdan fiul lui Ştefan cel Mare, a păţit tot aşa, a fost vândut şi apoi cumpărat de mama sa ca un copil străin pe care-l cheamă Vlad.

Istoria noastră e plină de „Lupi”, în cronice întâlnim mereu pe Lupu paharnicul, Lupu vistiernicul, Lupu hatmanul, Lupu parcălabul, ba avem şi un domn în Moldova pe Vasile-Vodă Lupu. Aşa că numele Lupu e tot aşa de frecuent ca Ion ori ca Alexandru. De unde vine, că numele Lupu la noi Românii a fost şi este şi astăzi, aşa de des ? E adevărat că în calendarul ortodox se află un sfânt numit Lupu, martir, al căruia nume se prăsnueşte la 23 August, dar ce năzuesc Românii aşa de mult tocmai la numele acesta, câtă vreme peste două sute de nume de sfinţi din calendar nu le întrebuinţează niciodată ?

Pe lângă forma Lupu, Românii întrebuinţează şi alte forme născute din aceasta, ca Lupaşcu, Lupan, Lupeiu, Lupuşor, ori înjumătăţite ca Paşcu, Paşcan. Apoi de aici nume de familii. Nume de sfânt Ursu nu avem în calendar, şi cu toate astea în popor numele acesta e în multe locuri. Prin unele părţi li se dau copiilor nume de Grozavu, Rău, Crâncenu, care ţin locul altui nume mai obicinuit. E obicei al bisericii, ca omului care se călugăreşte să i se schimbe numele de botez cu altul călugăresc care se începe cu aceeaşi literă. Un Ion se face Ioil, un Petru se face Paisie. Explicarea, după cât ştiu eu, este că acel om a încetat de a mai fi pentru lume cutare Ion şi cutare Petru, deci a murit, şi s'a renăscut pentru altă viaţă cu numele Ioil ori Paisie.

În fond tot acelaş lucru este şi cu schimbarea numelui în popor, numai că forma este alta ; la călugări predomneşte o idee simbolică, în popor una superstiţioasă. Poporul schimbă numele copilului, crezând că amăgeşte duhurile necurate cu asta. Duhul rău ştie că a luat în primire să chinuiască ori să ucidă pe un copil numit Niculae, bunăoară. Părinţii că să’l scape îi schimbă numele în Lupu, şi duhurile rele rămân cu gura căscată şi trase pe sfoară. Pe copilul ştiut de ele, pe Niculae, nu-l mai află, când îl caută ; în locul lui, găsesc pe unul Lupu, străin, şi cu Lupu n'au nimic. E de admirat naivitatea aceasta a poporului, când crede că poate înşela aşa de uşor pe şiretul-şireţilor, pe duhul cel necurat. Dar e frumoasă credinţa şi e bine s'o păstrăm, căci e nevinovată.

Nu ştiu dacă toţi cititorii mei cunosc obiceiurile schimbărei numelui, de aceea voiesc să le descriu pe scurt. Când unei mame îi mor copiii pe rând, ori când unul i se îmbolnăveşte de boală lungă, mama poate să înşele duhul necurat care îi omoară copiii ori care aduce boală, prin schimbarea numelui copilului. Îndată ce i-a schimbat numele, duhul necurat a pierdut urma copilului, s'a încurcat cu catastihul ce-l poartă şi astfel pierde din vedere pe acel copil, nu-l mai poate recunoaşte şi nu-l mai poate regăsi să-l ucidă ori să-l chinuiască cu boala. Schimbarea numelui se face cu anumite ceremonialuri, toate astfel chibzuite ca să „deruteze” pe duhul necurat. Mama, de exemplu, îşi duce copilul în stradă şi-l lasă acolo, ca şi când l-ar lepăda.

În casă mama plânge, c-a murit copilul. Duhul necurat, care e în casă, aude plânsetul, vede şi crede, ca într’adevăr copilul a murit. Ce să mai stea el în casă ? Dar iată, când vrea să plece, o femeie cu care s'a înţeles mama vine cu copilul la fereastră şi vrea să-l vândă. Mama din casă, căreia şi aşa i-a murit copilul, vrea să-l cumpere. „Ce să-ţi dau pe el ?” „Atât şi atât”. „Nu aşa de mult că e urât, şi al meu era frumos”. În urmă se înţeleg la preţ. „Şi cum îl cheamă ?” „Lupu”. „Aoleo, grozav nume. Dă-mi-l încoace!” Şi femeia i-l dă pe fereastră. Duhul necurat a ascultat, a văzut târgul, e convins că acest copil e altul, şi pleacă speriat de numele Lupu şi ne având ce mai cauta în casa asta.

Se poate face însă şi altfel „cumpărarea” unui copil străin, după cum poate inventa mama. Principalul lucru este, ca fiul vândut ori cumpărat să fie scos şi băgat în casă pe fereastră (sau şi pe o spărtură în zid), nu pe drumul cel firesc, pe uşă ca să zăpăcescă şi mai rău pe duhul necurat. Bune toate, dar de ce numele cel mai obicinuit ce se dă acestor copii e Lupu ? Ca să se sperie duhurile rele, crezând că într’adevăr au în faţa lor un lup care le poate mânca. De aceea se mai dă şi numele Ursu, de aceea se dă numele Crâncenu, Grozavu, ca să ştie duhurile că au de-a face cu un om mai tare decât ele, cu unul grozav şi crâncen, cu care nu e bine să-şi facă de lucru. Aceste nume însă, ca şi Ursu, sunt numai analogii. Adevăratul nume ar fi să fie numai Lupu. Nu însă fiindcă lupul e cea mai cumplită fiara pe care o cunoaşte Românul, şi deci cea mai de spaimă chiar şi pentru duhurile rele, ci pentru alt cuvânt mitologic. Lupul, ca şi câinele, în mitologia popoarelor ariene este personificarea vântului care urlă cutreierând văzduhul şi risipeşte norii aducători de întuneric şi de spaimă, aşa cum risipeşte el şi oile când intră între ele. Vântul e spaima norilor, iar lupul e spaima duhurilor rele, ale întunericului, care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi zmei şi câte arătări de spaimă.

Obiceiul vechi de tot, la toate popoarele, de a linişti copiii cu „lupul, lupul” când plâng, e întemeiat tot pe acest motiv mitologic. Nu copilului i se pomeneşte lupul, după cum cred mulţi dintre cei ce aud această ameninţare la ţărani, nu copilului, căci el habar n'are ce e lupul. Vorbele „vine lupul” le pomeneşte mama, pentru duhurile rele care neliniştesc copilul. Aceste duhuri ale nopţii şi ale norilor n'au duşman mai rău decât lupul (adică vântul) şi când, stând lângă leagăn ori lângă copilul care plânge la vatră, aud că vine lupul, se sperie şi o rup la fugă, lăsând copilul în pace. Asta a fost credinţa dintru început, şi asta e într’adevăr temeiul credinţei de astăzi în venirea lupului, dar în conştiinţa noastră s'au întunecat lucrurile, încât explicarea o căutam într'altă parte. Numele Lupu se întâlneşte des chiar şi printre oameni de condiţie socială mai bună, şi tot pe calea pe care am spus-o a ajuns să fie dat copiilor. Mamele sunt tot mame, tot mai cred în superstiţii, când e vorba de sănătatea şi de fericirea copiilor lor.

Read More

"Făt-Frumos al nostru şi pasărea Fenix" de George Cosbuc

 În basmele noastre, eroul Făt-Frumos sau orice nume ar avea el are ca nota esenţială reînvierea. El se lupta cu puterile supranaturale ale zmeilor şi balaurilor şi altor monştri, cade în lupta cu ei, este ucis, apoi învie prin ajutorul apei-vii aduse de vreun tovarăş. E cu neputinţă ca un basm să se isprăvească cu moartea eroului. Reînvierea este o condiţiune fără de care nu poate exista erou în basme.

Ideia reînvierii eroului este un simbol al reînvierii fisice a naturii în fiecare primăvară, a soarelui vecinic care iarna scapată spre Sud, pierde puterea căldurii, iar primăvara se întoarce spre Nord cu putere şi căldură. Dar e totodată şi ideea reînvierii psihice, a sufletului care trăind şi după moartea omului într’o lume vecinică, reintră iarăşi într’un om. Dintre popoarele vechi pe câte le cunoaştem din istorie afară de Egipteni, nici unul nu credea în nemurirea sufletului şi nici în reînvierea oamenilor. Grecii şi Romanii credeau că este un loc numit Hades ori Orcus unde se duc morţii, ca umbre, şi trăiesc vecinic, cei buni cu cei răi la un loc. Dar aceste umbre nu erau suflete, ci „fantome” cu chip de om, fără trup, nemateriale, năluci. Mai târziu, către creştinism încoace, au început să creadă şi Romanii şi Grecii într’un Rai şi Iad, cu resplatiri şi pedepse.

Iudeii n'au crezut niciodată că sufletul trăieşte după moarte, niciodată n'au crezut în Învierea oamenilor. N-au avut, prin urmare, nici Rai, nici Iad. După concepţia Iudeilor omul când moare e de-a pururi mort, şi sufletul lui piere deodată cu trupul. În felul acesta Iudeii au avut cea mai tristă concepţie despre viaţă şi lume : un Iehova vecinic, răsbunator şi mânios mereu, iar oamenii nişte jucării în mâna lui cari trăiesc puţin pe lume şi pier ca să fie pieriţi pentru vecii vecilor. Testamentul vechi nu pomeneşte nimic nici de răsplătire pe altă lume, dacă eşti bun, nici de o pedepsă dacă eşti rău - oricum ai fi, oricum ai trăi, eşti acelaşi în faţa veciniciei. De aceea nimeni şi nimic nu te silesce să fii bun şi drept în viaţă ; nimeni şi nimic nu te înspăimântă dacă eşti rău şi cu păcate. O concepţie mare e şi aceasta, dar înfiorătoare. Cât de deosebită e concepţia creştinismului despre viaţă şi lume şi despre faptele omului : creştinul crede că are să dea seama de faptele lui, pe altă lume, şi va purta consecinţele lor, după cum, au fost bune ori rele.

Egiptenii credeau şi în nemurirea sufletului şi în reînvierea vieţilor. De aceea aveau aşa de mare grijă de morţii lor, îi îmbălsămau şi le făceau morminte trainice, ca pentru vecinicie. Moise care a luat o mulţime de învăţături de la Egipteni, n'a voit să ia şi credinţa în nemurirea sufletului. Fără îndoială o fi ştiut el de ce nu i s'a potrivit în sistemul său religios această credinţă şi a cunoscut bine pe Iudei. Egiptenii, simbolizând reînvierea, credeau că este undeva departe în Arabia o pasăre, cât un vultur, cu pene de aur, care vine tot la cinci sute de ani în templu, dimpreună cu tată-său pe care îl culcă pe un aşternut de smirnă şi apoi îi dă foc. Iar pasărea cea bătrână după ce se preface cenuşă, reînvie „mai tânără şi mai frumoasă” şi sboară cu fiul său îndărăt. Această legendă a găsit-o istoricul grec Herodot la Egipteni şi a scris-o în istoria lui. Iudeii au împrumutat legenda de la Egipteni, şi spuneau că este o pasăre mare numită Hol care trăieşte vecinic.

Când a mâncat Adam şi Eva din fructul oprit, toate animalele din Paradis au mâncat şi ele, şi toate au devenit muritoare. Singură pasărea Hol n'a mâncat şi de-aceea trăieşte apururi. După legenda iudaică, deci, nemuritori în lume sunt numai doi : Iehova şi pasărea Hol. Iudeii însă necrezând în reînvierea morţilor, au lepădat din legenda egipteană tocmai partea cea mai frumoasă : moartea şi apoi învierea.

Pasărea în legenda egipteană se numeşte Fenix. Fiindcă David psalmistul şi profeţii vorbesc de ea, şi fiindcă în greceşte foinix însemnează şi pasărea aceasta şi palmierul, traducătorii din greceşte au făcut zapacelă. Aşa, în psalmul 92, vers 13, se zice : „Cel drept va întineri ca finicul”. Ca cine anume ? ca pasărea Fenix, care învie din cenuşa ei, ori ca arborele Fenix (palmierul), care în fiecare lună îşi leapădă câte o frunză şi în locul ei creşte alta tânără ?

Pasărea Fenix a fost primită de creştini ca simbol al Mântuitorului nostru Hristos. Precum ea singură se jertfeşte, ca să reînvie mai tânără, aşa Hristos s'a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în păcate. Pe mormintele vechi creştine se văd adeseori palmieri şi păsări Fenix în loc de îngeri ori alte simboluri ce avem noi astăzi ca representări ale vieţii viitoare. În loc de păsări Fenix se puneau pe morminte şi chipuri de pelican. Despre această pasăre se credea un lucru curios. Anume : că mama îşi omoară puiul cu desmierdările ei, apoi vine tata puiului şi atâta îşi sfâşie pieptul cu ciocul până iese sânge, iar cu sângele inimii sale stropeşte puiul mort şi-l învie. Sângele pelicanului se numea apa vie a morţii.

În mitologia noastră, precum am spus, avem ideea reînvierii fisice şi psihice în basme. Făt-Frumos e o pasăre Fenix, care învie „mai frumos de cum a fost”, tocmai cum credeau Egiptenii de pasărea lor. Şi, iarăşi, el învie stropit fiind cu apă-vie, tocmai cum se credea despre pelican că-şi învie puiul. Se înţelege, nu poţi apropia pe Făt-Frumos de pasărea Fenix, decât intru atât că şi el şi ea învie. Încolo sunt două concepte cu totul felurite.

Read More

"Două bâlciuri" de George Cosbuc

 Două bâlciuri tradiţionale, întemeiate pe acelaşi obicei, după cum se vede, şi având un caracter deosebit cu totul de alte bâlciuri. Prin originalitatea lor, amândouă sunt nişte curiositati etnografice; nici popoarele străine de prin prejurul nostru n'au vr'un obicei asemuitor cu acesta, şi nici Românii ceilalalţi nu cunosc nici o tradiţie care să le aducă aminte că ar fi existat oarecând şi la ei asemenea bâlciuri.

Unul e bâlciul fetelor, celălalt al nevestelor. Unul se ţine cam pe la echinocţiul de primăvară în ziua Sân-Toderului, altul cam pe la solstiţiul verii, după Sân-Petru. Bâlciul fetelor se face dincoace de munţii ce despart Ardealul de Ungaria, iar al nevestelor dincolo de aceşti munţi, intr'un colţ de ţară care e oarecum închis între isvoarele a şase râuri ale celor două Someşe (cel cald şi cel rece), ale celor trei Crişuri (cel repede, cel negru şi cel alb) şi al râului de aur Arieşul. Pe partea de dincoace a munţilor, Munţii Apuseni cu vestitele mine de aur, trăiesc Moţii cei aşa de iubitori ai libertăţii şi singurii Români cari în dialectul dunărean al limbei noastre au rotacismul, iar de ceealaltă parte trăiesc Crişenii.

Muntele, numit Găina, se înalţă aproape de hotar cu două creştete ale sale, cam atâta cât Ceahlăul din Moldova. Între cele două creştete, se întinde un platou întins, şi aici se face târgul fetelor. În ajunul Sân-Toderului, pe amândouă coastele muntelui, Crişenii de către Apus şi Moţii de către Răsărit, se adună pe platou. Călări, şi bărbaţii şi femeile, pe mititeii cai de munte, curg cât e ziua pe strâmtele plaiuri, şi de cântec de fluere şi de viori sună pădurile de brazi. Pe câte doi cai alăturaţi şi prinşi unul de altul se văd lăzi uriaşe încărcate cu tot ce poate face zestrea unei fete, pe alţi doi cai butoiaşe cu vin, iar în urma cailor, bărbaţi şi femei pe jos, copii şi bătrâni şi câini puternici, şi negustori cu marfă ţărănească. Flăcăi împodobiţi cu şerpare late, pe care îngrămădesc aur şi argint, fetele în cele mai frumoase haine de sărbătoare; şi e nesfârşit şiragul de oameni şi chiotul de guri.

Înainte de a se fi adunat, ies la munte doi delegaţi ai Moţilor şi doi ai Crişenilor şi trag o linie de hotar pe platoul verde, linia de despărţire până unde au să se întinză şi unii şi alţii cu corturile. Tot aceiaşi patru hotărăsc un fel de program al serbării, tot ei sunt judecători fără apel pe tot timpul bâlciului în neînţelegerile ce s'ar ivi. Dar nu se întâmplă neînţelegeri mai niciodată, decât atunci când s'amestecă între ţărani poliţia oficială a Ungurilor.

Care familie, cum soseşte îşi întinde cortul. În ziua bâlciului platoul într’adevar pare cuprins de un popor în exod, de un neam care părăsind vetrele străbune îşi caută locuinţa într’alt pământ. Părinţii cari au fete, întind împrejurul cortului velinţe, scoarţe şi pânzeturi, tot ce a ţesut fata însăşi, ori tot ce are ca zestre în haine şi salbe. Niciodată nu poţi avea o exposiţie mai complectă de lucru manual al femeei române, ca aici în creerii munţilor. Tot ce au lucrat femeile ani de zile, adună aci. Până pe la zece ceasuri, ţăranii îşi cumpără de-ale lor, coase, sape, fiare de plug, seceri; iar femeile se îmbracă în corturi, aranjează lucrurile ce au să fie expuse. Apoi începe peţirea.

Grupuri-grupuri umblă cei ce au să peţească şi cei ce vin ca simpli privitori de la cort la cort şi privesc şi admiră. În faţa cortului, unde e fata mare, stau în haine de sărbătoare toţi membrii familiei, părinţi şi unchi şi nepoţi şi veri - trebuie să arate şi asta, că sunt neam mare de oameni - şi primesc musafiri. Se înţelege, tot aşa umblă şi flăcăii de însurat, cu familia toată după ei.

Flăcăii se logodesc cu fetele acolo, pe platou, în faţa întregii mulţimi, schimbând nu două inele, ci două năfrămi. Iar cei patru bătrâni delegaţi au oarecum oficiul de mari preoţi. Logodnele însă nu se fac la întâmplare, adică aşa că un flăcău îşi găseşte o fată de care nici n'a visat şi plăcându-i, o cere, sau că fata s'ar fi logodit cu un flăcău necunoscut. Nu. Totul e numai o formalitate. Toţi ştiu înainte care cu cine se va logodi, căci toate sunt aranjate din sat, iar aici vin numai fiindcă e tradiţia aşa şi se crede, că o căsătorie va fi fără noroc dacă logodna nu se face pe platoul Găinei. Apoi, sfârşite fiind logodnele, începe cheful, cu vin şi cu lăutari, un chef original acolo în vârful muntelui, pe iarba verde şi în tabăra aceia de corturi cu mii de suflete.

Cei logodiţi n'au voie să se cunune decât în anul viitor, după Crăciun, din causa bâlciului celuialalt, al nevestelor. Acesta se ţine de cealaltă parte a muntelui, la Hălmagiu, un târguleţ între munţi. Aci târgul geme de nevestele cari s'au măritat anul trecut, numai cele ce s'au măritat ca fete, nu şi văduvele căsătorite din nou, toate îmbrăcate în haine de sărbătoare cu familia întreagă după ele. Nevestele, având ulcioare cu rachiu, cutreeră târgul, duse de mână de bărbaţii lor (niciodată singure) şi oriunde văd oameni cunoscuţi ori rude, îi opresc în drum şi îi sărută. Ca să fie gluma deplină, cunoscuţii se fac că fug, nevasta alerga după ei, şi-i sărută. Nevestele intră prin cârciume, şi de întâlnesc cunoscuţi, îi sărută. Iar după sărutare, ea-i toarnă în pahar să bea din rachiul din ulcior. În schimb toţi cei sărutaţi au să cinstească pe nevastă cu parale, care cât poate şi după cum e de fudul. A refuza să te sărute o nevastă, este o insultă mare pentru ea, şi familia ei nu ţi-o iartă niciodată. De aceia şi nevestele se opresc să sărute numai pe acei de care ştiu cu siguranţă că nu-i vor refuza. Aşa numai să oprească în faţa oricărui om, asta n'o fac. Şi chiar pe cei din satul lor, dacă sunt săraci ori sdrenţuroşi, îi ocolesc. Totul se reduce la o formalitate: este ceea ce am numi noi la oraş o vizită după cununie pe la cunoscuţi, se înţelege, făcută într'un mod cu totul original.

Read More

"Cronică sentimentală" de I.L.Caragiale

Cosbuc si Caragiale 

În una din livezile 'nverzite ale Africei necunoscute de miazăzi, prin care curge liniştită apa Zanzibarului, se rădica un cătun de bordeie locuit d'o populaţiune barbară cât se poate de ciudată.

Veţi crede că voi să vă servesc un capitol de Geografia populară sau că încerc a vă da introducţiunea topografică a unui roman de călătorii şi aventuri. Nicidecum! Voi să vă fac cunoştinţă pur şi simplu cu o specie de oameni cari, mă prind, nu-şi pot găsi semeni în niciunul din cele patru unghiuri ale pământului. Liniştiţi, pacifici şi muncitori, ei cultivă pământul pe ţărmul Zanzibarului. Nu au făcut nimănui niciun rău şi cu toate astea sunt în o stare... ca vai de capul lor.              

Bieţii mei Africani, necunoscând până mai anii trecuţi invenţiunea salutară a pălăriilor şi şezând la muncă toată ziua cu capul gol, espus la razele fierbinţi ale soarelui de miazăzi, şi-au prăjit creierii până 'ntr' atâta, încât toţi călătorii cari s'au aventurat prin aceste ţinuturi barbare, văzând pe Africanii mei, cu drept cuvânt, i-au numit Tâmpiţi.

Imaginaţi-vă un Beduin - ştiţi că vorba Beduin, în Africa este sinonimă cu tâlhar, sălbatic, mâncăcios, nesăţios, cu toate instinctele rele, ingrat, rău, scelerat şi câteodată chiar antropofag, stând pe un tron de nuiele de răchită în mijlocul cătunului, sub un umbrar de frunze de palmier: este capul atotputinte al bieţilor Tâmpiţi. În jurul lui, alţi câţiva Beduini, armaţi cu câte o lancia'n mâna, un arc şi o tolbă cu săgeţi la spinare şi un cuţit enorm la brâu, purtând câteva pene de struţ înfipte'n părul lor lung şi creţ, compun curtea şi se numesc favoriţii consiliari. Aceasta este toată organizaţiunea socială a Tâmpiţilor. Acum, sunteţi curioşi să vă fac un tabel pitoresc de moravurile publice ale acestui trib barbar? Ascultaţi.

Curtea este strânsă în jurul tronului de răchită. Beduinul suprem chiama pe primul consiliar, îi spune ceva la urechia, şi apoi, cu un semn, congedieaza pe toţi. Curtea se răsipeşte. Şapte Beduini, mai marii celor mari, se răped pe cai, ia cuţitele'n dinţi, inpumnă lăncile şi dau goana cailor prin cătun, sbierând ca nişte posedaţi. Vai de Tâmpitul care se va găsi'n calea lor! Îl trag în lancia ca p'un iepure'n frigare. Bieţii Tâmpiţi aud de departe sbieretele Beduinilor şi dau năvală în bordeie; cei ce nu au avut pas să intre, se trântesc cu facia la pământ, ating ţărâna cu fruntea şi, aducând mâinile pe deasupra capului, fac semnul penitinţii. Beduinii, în goana lor, dau foc bordeielor, jefuesc ţarinele şi averile Tâmpiţilor, trag în lănci câţiva şi se'ntorc, tot prin cătun, cu caii obosiţi şi'nspumaţi la pas. Toată populaţiunea d'astădată le iese'nainte cu daruri şi li se 'nchină până la pământ. Cam în toate zilele se repetă această scenă... Este un remediu beduinesc    pentru  menţinerea liniştei şi ordinei în spiritele bieţilor mei Africani. Sărmani Tâmpiţi! Beduin vă trebuia vouă?

 Am călătorit odată prin acel minunat ţinut şi-l voi pomeni şi morţilor. Am admirat moravurile bizare ale acestor nefericiţi. Am văzut de nenumărate ori repetându-se din ce în ce mai cu furoare scena de mai sus. Aproape să mă tâmpesc şi eu de prea multă admiraţiune, am atras într'o zi la o parte pe câţiva Tâmpiţi mai de căpetenie.

- Bine,  nefericiţilor, le zisei, cum nu vă vine odată ideea să vă sculaţi cu toţii'ntr’o dimineaţă, să puneţi mâna pe toţi Beduinii şi să-i atârnaţi în rând la bătaia vântului de crăcile palmierilor voştri? Ce dracu’! nu mai aveţi nici instinct? Până când o să vă numiţi Tâmpiţi? Căscară toţi gura, deschiseră ochii mari, rădicară din umeri şi începură să cam surâză. Nu'nţeleseseră ce le spusesem. Adevărat Tâmpiţi, de trei ori tâmpiţi, zisei în mine, sunteţi demni de admirat!

Mă'ntorsesem de mult din călătoria ce făcusem la tribul Tâmpiţilor; vă jur însă că nu mai cugetam decât la dânşii. Îmi rămăsese adânc săpată în memorie  suvenirea nefericirii şi mizeriei lor. Nu-i puteam uita.

Mai zilele trecute, întâlnesc un amic care necontenit călătoreşte. Se'ntorcea din Africa. Îl întreb cum a petrecut.

Am văzut minuni, îmi zise. Ai auzit tu vreodată de Tâmpiţi? Tâmpiţii? strigai. O! îi cunosc! Am petrecut mult în mijlocul lor, sărmanii! Ei, cum o mai duc dânşii cu Beduinii?

- Din ce în ce mai rău!

- Bieţii Tâmpiţi, sunt de plâns.

- Pre legea mea, îmi zise amicul, tu-i crezi de plâns, permite-mi să-i crez de râs...

- Bieţii Tâmpiţi, repetam...

(1874)

Read More