Foarte mulţi spun că speranţa moare ultima,
motiv pentru care ei încă speră... Ce speră, încă nu cred că le e limpede nici
lor. O să spun aici că pe 11 decembrie 2016, puţin după ora 21, speranţa şi-a
dat obştescul sfârşit. Fireşte, ea trăgea să moară de mai multă vreme, dar,
reanimată de dorinţa omului de mai bine, încă mai respira. Să vedem de ce, încă
de mai ieri, nimic nu se mai poate spera în România.
Povestea a început încă din 1990, dacă nu cumva
cu ceva zile înainte. Lovitura de stat din decembrie 1989, oricât ar părea de
paradoxal, nu democraţia a adus-o, ci o formă parşivă de neostalinism. Să
rememorăm câteva momente... La televizor apare ilici, cel care îl condamna pe
Ceauşescu pentru că „a întinat nobilele idealuri ale comunismului”. Ceva mai
târziu, după în grabă executarea cuplului Ceauşescu, „dictatorul luminat”, cum
singur s-a numit (apropo de asta, Petre Ţuţea
spunea că nici Ceauşescu n-a avut neruşinarea de a recunoaşte că face dictatură),
dădea aprobări pentru a se înfiinţa partide. Că este aşa e indubitabil... Şi
astfel au apărut... „partidele istorice”, gândite de camarila moscovită ca
fiind opoziţia de mucava, controlabilă, a partidului unic pe stil nou. Şi
pentru ca toate să aibă un nume, noul partid unic s-a numit fsn. Momentul
următor al piesei rusofile este cel în care ilici propune ca toate partidele să
funcţioneze... în fsn, aşa-numitul „pluripartidism în interiorul fsn”.
Protestele vehemente ale străzii (activă, pe atunci, când încă nu era
„recuperată”) l-au făcut pe „dictatorul luminat” să facă un pas înapoi şi să-şi
continue activitatea antinaţională subversiv, aşa cum învăţase el la Moscova.
Nici nu era greu, atât timp cât conspiratorii erau infiltraţi în toate mediile
publice. Într-un video înregistrat în ianuarie 1990, la o şedinţă de partid,
alături de „tătucul” ilici apare şi o creatură pe care atunci n-o cunoştea
nimeni, dar mai târziu el s-a „remarcat” prin prim-ministeriatul Alianţei DA şi
„anticomunistul” alde de azi – Kuki, cum îi spunea Dan Amedeo Lăzărescu.
Momentul următor este „solia” pe care ilici a
trimis-o la Moscova în 9 februarie 1991, pentru ca Gorbaciov să stea liniştit:
„Salvarea URSS, în orice caz: a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta
vedem noi obiectivul nostru”, glăsuia trimisul iliescian în fata consilierului
preşedintelui Gorbaciov, Zagladin. Apoi a urmat „recuperarea” liderilor
partidelor care puteau însemna ceva în politică şi dispariţia „naturală” a
altora. Încet, pnţ-cd şi pnl s-au apropiat din ce în ce mai mult de noul psd,
fost fsn. Discursul liderilor de „opoziţie” a devenit mult mai nuanţat,
Vosganian, ca ministru declara că vine de la Amsterdam, când el venea, de fapt,
de la Sankt Petersburg etc. Încet-încet, conceptul iliescian de „opoziţie
constructivă” prindea contur şi celebra, dar de tristă amintire „avem nevoie de
linişte, oameni buni”, apărută în Adevărul din Duminica Orbului, 20 mai 1990,
începea să fie plimbată pe la televizor şi de către „opozanţii” brusc „civilizaţi”.
Cum la începutul lui 1990, românii aveau
„fumuri” democratice, ei au ieşit în stradă pentru a cere televiziuni libere de
controlul statului. Fireşte, ilici a refuzat continuu, motivând că asta vor
nişte „înfierbântaţi”. După mult timp, ca un răspuns în bătaie de joc, a apărut
SOTI, prezentat ca o mare cucerire revoluţionară: primul post de televiziune
privat. Privat-privat, dar era un experiment. Ulterior au apărut pe rând
televiziunile private de azi, pe vremea când încă speram că ele vor fi alternativă
la televiziunea publică. Apoi am aflat... Că patronul uneia este omul de
încredere al lui ilici sau că patronul alteia este un fost secretar de stat
iliescian şi a primit acceptul de la „stăpânire” să-şi „tragă” televizuina, deşi
el era un rupt în fund sau că, nu în ultimul rând, un altul este agent al
Moscovei, racolat în Cipru etc. Apoi au urmat rambursările de TVA, care au
făcut din nişte televiziuni cu pierderi – televizuini profitabile.
Un alt pas pe care rusofilii l-au făcut a fost
înfiinţarea universităţilor private, una dintre ele – de către un om al
Moscovei. Sistemul de învăţământ, manageriat de către miniştrii psd sau
obedienţi lui, a fost încet deteriorat, până când am asistat la avalanşa de
doctorate plagiate care ne-a adus o tristă celebritate în lumea civilizată. Aceeaşi
soartă a avut-o şi „noul” sistem sanitar, cel care a făcut ca medicul,
profesiune liberală, să devină bugetar. Pentru că sistemul să nu scape de sub
control, Partidul a permis înfiinţarea de clinici private pentru clienţii săi
politici din domeniu. Astfel, bugetarii deveneau un produs hibrid, cu bani de
la stat, dar şi cu averi acumulate din clinicile private. Ei se constituiau în
masă de manevră, capabilă să calmeze spiritele „înfierbântate” de nemulţumiri,
ivite în rândul medicilor. Pentru ca parastasul să fie complet, s-au înfiinţat
sindicatele fidele partidului unic, cele care au destulă forţă de manipulare,
prin liderii lor, în majoritate cointeresaţi financiar sau cu funcţii politice
înalte. Tăcerea se instala, încă din anii 90, dar cu asupra de măsura după
2000, în tot mai multe domenii...
Apoi a venit ca preşedinte Traian Băsescu... El
nu a respectat înţelegerea cu Partidul şi a încercat să facă tot ce a putut
pentru ca ţara să meargă înainte, dar spre Vest, nu spre Estul moscovit.
Poziţia sa a determinat reacţia vehementă a forţelor ce până atunci păreau a fi
în opoziţie: psd şi pnl s-au aliat şi oficial, sperând să-l înlăture, fie şi
ilegal, pe „nărăvaşul” preşedinte. În acea perioadă, pe când armonia domnea în
proaspăta alianţă usl, un boşorog liberal pe nume Haşoti declara la televizor că
„pe viitor nu vor fi decât două partide care să conteze, psd şi pnl, unul la
putere şi altul în opoziţie”. Ca urmare, cele două aripi ale partidului
comunist au „stricat” alianţa, fără nici un motiv vizibil... Se apropiau
alegerile prezidenţiale din 2014... Deşi în teritoriu erau în continuare
aliate, cele două partide au început un „balet de urşi”, cel al „opozanţilor”.
Fostul „premier Grivco” din perioada luptei usl împotriva lui Băsescu, devine
brusc membru pnl, vicepreşedinte de partid şi... candidat la preşedinţie. El se
„opunea” primului oligofren al psd, cel pe care televizuinile îl prezentau ca
pe un potenţial dictator. Era limpede că Partidul îl alesese ca preşedinte pe
actualul mut de la manutanţa Cotroceniului. Ca actor, mutul e slab, a avut
nevoie de timp să-şi intre în rolul de „opus al psd” şi nici acum nu-şi joacă
bine rolul, pentru că psd e populat majoritar cu înapoiaţi mintal, care nu sunt
în stare să vadă că absenţa protestelor lor, în faţa unor încălcări flagrante
din partea actualului preş, nu fac decât să devoaleze înţelegerea dintre ei.
Pentru că nu pot eluda acţiunile Moscovei,
politrucii actuali şi proprietari de televizuini indică aberant „agentul
Moscovei”, cel responsabil de toate relele: Băsescu. Nu, nu e deloc o surpriză,
ci doar un punct al Direktivei lui Beria (NKVD) din 1947: „Trebuia ca
reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate
mijioacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei
băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare”. Ei
îşi vor continua acţiunile, parşiv, fireşte, oferind prostimii, de-a valma,
creşteri de pensii şi salarii (mai mult mimate, decât reale), reduceri de taxe
şi alte „beneficii”. Proştii se vor bucura, dar ei nu ştiu că toată acestă
„generozitate” nu e decât pretextul... Mai târziu, când deficitul va fi
incontrolabil şi ţara ameninţată de faliment, ei, cu pensionarii în stradă
scoşi tot de ei, vor veni cu ideea „salvatoare”, conturată încă de azi pe la
televizuini: ca să nu oprim plata pensiilor, suntem nevoiţi să luăm bani de
la... Moscova. Dar cum Putin nu are bani de dat, că abia se descurcă local,
China va oferi, prin Rusia, o foarte mică parte din excedentul său de cash, aşa
cum s-a întâmplat şi cu Ungaria. În felul ăsta, toată lumea comunistă va fi
mulţumită: China va produce sau/şi va exporta în România, intrând astfel şi mai
mult pe piaţa europeană, Rusia se va asigura de controlul politic atât de
aşteptat, iar rusofilii români – vor binemerita de la patria sovietică. Şi românii?
Românii vor continua să se uite la televizor, chiar dacă în loc de „la
revedere” vor auzi „da svidanie”.
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu