"Câmpia libertăţii" de George Cosbuc

 Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria Românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor patruzeci de mii” pe câmpia Blajului, numită de atuncea Câmpia Libertăţii. E frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune Românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pământul strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpâni în ţara cea largă a Ardealului.

Ei s'au adunat în sfântul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţiuni mari şi cu speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât entusiasm şi câtă iubire de limba şi de legea românească umplea amărâtele inimi ale ţăranilor care venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au scoborât de prin munţi şi au călătorit câte o săptămână şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, până în mijlocul ţării, pe câmpia destinată să vadă toţi bărbaţii neamului român din Ardeal. Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii”, pe câmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea vârstei, dar amânându-se adunarea din porunca guvernului unguresc, mai mult de jumătate din cei adunaţi, neputând să aştepte mai mult de douăzeci de zile - cât era până la ziua hotărâtă pentru adunare - au plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta! A fost !  La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într'aceeaşi zi, într’acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului : peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă - era primăvară - şi au alergat sute de chilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într’un gând să-şi ceară dreptul.

Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul, că Românii s'au adunat aşa de mulţi şi aşa de iute. S'au concentrat, ca trupele la o comandă. Au rămas, într'adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării ; numai femeile, numai copiii şi bătrânii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dintâi zile, pe câmpia Blajului erau într’adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată, şi să înalţe steagul mântuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moise. Îmi vine să zic ca Biblia : „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.

Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituindu-se într’un stat declarat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul, că ei pierd Ardealul, că Ungurii vor să-i puie într’un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se resvrătiră Maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit Ungurii să se dea pe partea lor. Asta n'au voit s'o facă, şi au trebuit să apuce armele contra Ungurilor. Dar Românii n'aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi ; singura poesie resboinică „Destepta-te Române” a fost scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de sânge.

Ce era să facă Românii ? De unde s'o înceapă ? Ce voiau să ceară ? Să se împace cu Ungurii, ori să li se opuie ? Şi cum şi cu ce să li se opuie ? Conducătorii Românilor, de groaza unui resboiu civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu Ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii : nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în puterea sdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăjduiau să le ajute măcar norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tânăr advocat, fost mai târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion Bărnuţ, a avut curagiul să spuie pe faţă într'o proclamaţiune cătră popor, ce vreau Românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţiunea lui, tipărită în mii de exemplare, s'a împrăştiat pretutindeni  deodată tuturor Românilor, zăpăciţi până acum de atâtea încurcături, li s'a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă ; ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.

Cel dintâiu lucru cerut de Bărnuţ era ca guvernul să dea voie Românilor să se adune cu toţii într’un congres în care să ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie Românilor să se adune. Dar, aduna-se-vor Românii ? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare ? Gândul era frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţ însă, cu ai săi, nici n'a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi – duminica Tomei - în care să se adune Românii. N'au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă Ungurii ; chemarea s'a făcut numai prin scrisori şi vorbă.

Şi stai acum şi te miri de lucru ce s'a întâmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui lucru, îţi trebuie vreme multă. Lozinca „dumineca Tomei” trebuia să străbată prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe la stâni, pretutindeni pe unde trăia vr'o suflare românească. Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Omenii lui Bărnuţ au trimes scrisori în câteva puncte ale ţării, vestind pe preoţi de „dumineca Tomei” şi rugându-i ca numaidecât să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea, şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din apropiere ducând vestea. Iar dintr'aceste sate plecau alţii spre alte puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n'aveau oameni la îndemână, se aruncau pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decât să rămâie din întâmplare nevestit.

Şi aşa s'a făcut că vestea despre dumineca Tomei a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atâta de repede a cutreierat aceasta lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a străbătut până în creerii munţilor. Loc de adunare s'a ales Blajul, pentru că acolo aveau Românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal. Şi s'a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici ; peste râurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar Românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept, mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.

Episcopii amândoi şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor. Guvernul însă a trimes poruncă episcopilor, că va da voie să se ţie adunarea, nu însă acum în dumineca Tomei, ci mai târziu într’o zi pe care pot s'o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe Români, bine ştiind că a doua oară n'au să mai vie. Românii cereau să se ţie adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj, se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 Maiu. Dumineca Tomei căzuse la 30 Aprilie. Intr'adevăr mulţi ţărani s'au întors îndărăt, dar tot n'au biruit Ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani s'au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 Maiu.

Eu n'am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s'a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au luat Românii, că n'am loc pentru aceasta. Urmările ei n'au fost fericite : Ungurii n'au voit să stea de vorbă cu Românii şi au trimes oşti asupra lor. În urmă, Românii s'au organisat şi ei ca oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor Apuseni, Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al lui Iancu şi al aspiraţiunilor româneşti a fost tragic. Adunarea din Blaj rămâne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a Românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria noastră rămâne ca un exemplu de entusiasm naţional şi de conştiinţă naţională, şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor, sunt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată, aşa ca'n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.

Read More

Despre virşli în gastronomia internaţională

Schimbând un pic registrul, propun să vorbim despre un subiect puţin cunoscut cu adevărat. În bucătăria românească avem multe produse de top. Printre ele, VIRŞLI, acei cârnaţi subţiri, condimentaţi sau nu, cu umplutură fină ca o rochie de mătase. Tradiţional sunt de la Brad şi-mi amintesc de acei virşli care se vindeau odată lângă autogara din Brad. Foarte mulţi romani nici n-au auzit de virşli, cu atât mai puţin străinii. Cu toate astea, un tip de virşli este cunoscut mondial: se numesc merguez şi-i putem găsi uşor în hipermarket-uri. Compoziţia e aceeaşi, carne de oaie şi de vită în amestec. Diferenţa e dată de frecvenţă produselor pe piaţă. În timp ce merguez-ul (de cele mai multe ori e doar numele de el, că produsul seamănă cu orice altceva) poate fi găsit în toate super şi hipermarket-urile, virşli există doar în câteva magazine, de obicei foarte scumpe şi cu produse discutabile din punct de vedere al originii şi al respectului faţă de produsul pe care se vrea să-l reprezinte.

Virşli sunt pe cale de dispariţie în exteriorul spaţiului hunedorean, iar originalul este cu adevărat la Brad. Din ce ştiu, nimeni nu e dispus să întreprindă ceva pentru ca produsul să fie omologat sau măcar promovat. Demersurile mele s-au soldat oarecum post factum cu organizarea unui festival al virşlilor la Castelul Huniazilor, deşi propusesem cu totul altceva, un festival de gen fiind doar o modalitate de promovare a produsului, nu acţiunea de bază. Esenţial mi se părea (asta i-am şi propus doamnei ministru) să facem din virşli un produs similar ca importanţa cârnaţilor de Pleşcoi şi nu să facem ceva de dragul de a arăta că avem produse de top, fără ca noi să facem ceva notabil pentru a le impune. Evident, un festival al virşlilor a fost binevenit, dar nu suficient. Schimbarea guvernelor a dus la căderea în derizoriu a ideii, iar virşli mor ca produs, la fel cum Bradul moare ca oraş, deşi e deţinătorul unei „averi” inexistente în lume: Muzeul Aurului. Cu un primar idiot (sper să nu se supere, dar nu e mai isteţ decât era pe vremea adolescenţei mele), Bradul şi tot ceea ce înseamnă el în cultura romană şi în bucătăria românească autentică va muri şi odată cu el şi virşli sau Muzeul Aurului. Oraşul e condamnat să fie sărac, deşi e plasat într-o zonă superbă, intersecţie de cai turistice, istorice, culturale şi culinare. Toată zona suferă, accentul interesat cade mereu pe exploatarea aurului (deşi beneficiile locuitorilor din zonă sunt minime in caz de exploatare aurifera), dar de virşli, de Muzeu sau de turism nu vrea nimeni să se ocupe. Primarul Bradului e un bou (să mă ierte boii, că sunt animale folositoare la jug), dar nici restul autorităţilor nu sunt mai breze.  Tariceanu, pe vremea guvernului sau a dat o hotărâre care îi dădea dreptul unui neica-nimeni să cumpere Muzeul la preţ de garsonieră, deşi exponatele sale sunt de o valoare cu adevărat inestimabilă. Virşli? Ei pot să dispară sau să fie făcuţi după reţete ce n-au legătură cu produsul, că nimeni nu e interesat, nici pe plan local şi nici la nivel naţional.

Va veni cineva, educat şi pretenţios şi va spune că sunt doar subproduse ale unei bucătarii „provinciale”. Poate... Dar să ne gândim că nici „prosciuto crudo” nu a fost vreodată altceva decât un produs ţărănesc italian pe care marketingul l-a făcut celebru. Ce este „pizza”, decât o „pâinica” întinsă şi garnisită cu diverse, un produs al imaginaţiei şi un extras al imaginaţiei culinare ţărăneşti italiene? Dar „tortilla”? Este celebră în lume, dar puţini ştiu că ea este doar un produs de subzistenţă, un fel de mâncare pentru săracii Spaniei, cei care plecau dimineaţa devreme şi se întorceau cu animalele seara târziu. E „de bon ton” să mânaci tortilla fără a ştii precis ce e, dar virsli... e „ţărăneşte” şi „provincial” să declari că au vreo contribuţie la arta culinară românească. Fireşte, „puriştii” vor spune că nu există vreun produs autentic românesc, iar eu voi fi de acord cu ei. Dar există un singur produs cu adevărat italienesc (produs, nu fel de mâncare), franţuzesc său german? Să nu ne referim acum la bucătarii speciale, cum ar fi cele din China, Japonia sau Vietnam, ci să rămânem la Europa. Cârnaţii germani, salamul italienesc (oricare ar fi el) sau şliboviţa sârbească sunt produse unice sau sunt doar mai repede omologate decât au putut s-o facă romanii? Le găsim sau nu şi la noi? Sunt ele sau nu produsul unei culturi culinare comune preexistente? Pe cine interesează?

Noi ne-am învăţat să spunem că sarmalele nu sunt româneşti pentru că „involtini” fac şi italienii, dar şi turcii sau arabii. Cu toate astea, sarmalele româneşti nu seamănă deloc cu involtini, iar gustul lor şochează şi face prozeliţi. Mămăliga noastră nu e deloc un produs născut în jurul Carpaţilor, polenta născându-se tocmai în patria porumbului, Mexicul. Cu toate astea, arta culinară de la noi şi spiritul mereu viu al ţăranului român au fuzionat în „balmoş”-ul de Orăştie sau în „bulz”-ul de Bran. Vorbesc unii despre sărăcia bucătăriei româneşti, dar habar n-au că ea e sinteza unei bucătarii mediteraneene din vremea lui Constantin Brancoveanu cu urme de bucătărie turcească şi fanariota. Nu, arta culinară românească nu are egal nici în fabricarea produselor şi nici în răbdarea pe care trebuie s-o ai pentru a scoate un fel de mâncare cu adevărat rafinat.

În ceea ce priveşte „rafinamentul”, regulă o fac mereu cei care au creat conceptul. Aici, bătălia se duce de multă vreme între francezi şi italieni. Ei „decid” formal ce este rafinat şi ce nu, dar cel care este cu adevărat decidentul rămâne gustul. Din această perspectivă, bucătăria românească, în general şi virşli, în particular reprezintă elemente definitorii pentru tot ceea ce înseamnă cultură a gustului rafinat.

Read More

Moroiul sovietic şi urmaşul lui trădător

În anarhia pe care bolşevicii le-o oferă romanilor găsim două personaje care implementează diferit, în aparenţă, tacticile de preluare forţată a puterii. Fiecare dintre ele este strâns legat, direct sau prin interpuşi, de „firul călăuzitor” prin care vine „lumina de la Răsărit”. cei doi „komisari ai poporului” sunt „cârpa kaghebista”, ilici şi plagiatorul halucinat – Ponta. Dacă primul este un moroi politic, o rămăşiţă nefericită a unui sistem violent, opresiv şi detestabil, al doilea nu părea să poată evidenţia apucături similare cu ale primului. Se pare că la bolşevici vârsta nu înseamnă mare lucru atunci când e vorba despre accesul la putere. Aşa cum se ştie prea bine, ilici a dat lovitura de stat din decembrie 1989 cu ajutorul şi în beneficiul „marelui prieten de la Răsărit”. După ce s-a folosit de serviciile „turiştilor” sovietici, ilici a trecut la faza a doua – implementarea structurilor care să-i asigure trecerea României de la statutul de ţară independenta şi nu foarte iubitoare de ruşi, la cel de ţară subordonata intereselor majore ale URSS. Presa a semnalat la vremea respectivă derapajele din discursurile rostite cu limbă de lemn ale noului „dictator luminat”, aşa cum îi plăcea să se considere. Pentru ilici n-a contat nici o secundă ideea vehiculată de unii, „jos comunismul”; doar nu era nebun să calce în picioare „nobilele idealuri ale socialismului”. Ca individul este un trădător de ţară, acum nu mai e un secret decât pentru copiii de grădiniţă, iar că este şi un criminal încă în libertate – pentru ăsta stau mărturie dosarele nesoluţionate pe care familiile dispăruţilor la Revoluţie şi mineriade le-au înaintat justiţiei. Ca un adevărat bolşevic, în 1991 ilici era preocupat cu precădere de „binele URSS”, tel din care făcuse „principala preocupare”, aşa cum reiese limpede din mesajul pe care l-a transmis lui Gorbaciov prin intermediul lui Ioan Mircea Pascu. Reproduc aproape integral informarea pe care i-a făcut-o lui Gorbaciov consilierul acestuia V. Zagladin:

La 9 februarie m-am întâlnit, la cererea lui, cu consilierul preşedintelui României, Ioan Mircea Pascu (venit pentru a înmâna mesajul lui I. Iliescu lui M.S. Gorbaciov).
1. În cursul discuţiei, care s-a desfăşurat într-o atmosferă foarte caldă, de încredere, I.M. Pascu ne-a informat mai întâi de toate despre motivele care l-au determinat pe preşedintele României să trimită mesajul lui M.S. Gorbaciov. După prezentarea mesajului, el a făcut o caracterizare succintă a situaţiei interne din ţara sa, evidenţiind două momente esenţiale.
Pe de o parte, în plan economic, situaţia rămâne extrem de complicată, în special din cauza insuficienţei resurselor energetice. O parte considerabilă a întreprinderilor îşi întrerup activitatea (total sau parţial), ceea ce provoacă încordarea relaţiilor cu clasă muncitoare. Muncitorii înţeleg că guvernul actual, spre deosebire de regimul Ceauşescu, preferă să reducă alimentarea cu energie a întreprinderilor decât să nu încălzească locuinţele, şcolile, grădiniţele, şi acest lucru este întâmpinat cu aprobare. Cu toate acestea, întreruperea producţiei, conjugată cu pierderile salariale etc., nu pot să nu genereze nemulţumiri. Dacă nu se îndreaptă situaţia, măcar parţial, va fi o explozie.
Pe de altă parte, începerea războiului din Golf a slăbit întrucâtva împotrivirea opoziţiei. În fond, s-a ajuns la un fel de armistiţiu. E clar, Frontul (Salvării Naţionale - n.n.) încearcă acum să profite de situaţia creată şi să-şi întărească propriile rânduri. Se pregăteşte congresul Frontului, care va adopta, după exprimarea interlocutorului, „o orientare social-democrată“. Bineînţeles că, dacă acum ar avea loc alegerile, Frontul nu ar mai obţine atâtea voturi ca anul trecut. Dar în ansamblu poziţia lui nu arată rău. El nu va suferi pierderi mari, dacă, bineînţeles, va putea să-şi întărească rândurile. Aceasta depinde însă de îmbunătăţirea situaţiei din economie.
Opoziţia, fireşte, vede tot ce se întâmplă, dar deocamdată nu se hotărăşte să încalce „armistiţiul“, deşi forţele externe, în primul rând englezii, fac presiuni foarte active asupra ei (în special asupra Partidului Ţărănesc), o cheamă să manifeste „mai multă activitate“, să emită cereri noi către conducerea ţării.
Date fiind toate cele spuse, rugămintea de livrare către România în cursul lunii proxime a unei cantităţi suplimentare de gaz este dictată nu doar de raţiuni economice, ci şi politice. Livrarea unei cantităţi suplimentare de gaz ar fi, înainte de toate, un ajutor acordat clasei muncitoare, dar şi conducerii ţării în confruntarea ei cu forţele duşmănoase interne şi externe.
Din partea mea mi-am exprimat convingerea că cererea lui I. Iliescu va fi atent analizată; tot ce se poate va fi făcut, dar ţinând cont de situaţia noastră proprie complicată.
2. Desigur, au fost abordate problemele relaţiilor sovieto-române. I.M. Pascu a vorbit despre faptul că preşedintele I. Iliescu este în general mulţumit de dezvoltarea lor. Totodată, după părerea lui, posibilităţile de aprofundare a lor nu s-au epuizat nici pe departe, atât în plan politic, cât şi în plan economic.
După părerea lui I.M. Pascu, în plan politic nu este pusă încă la punct o „interacţiune autentică“ cu Uniunea Sovietică. Vechiul sistem de legături nu mai funcţionează, iar unul nou nu a fost încă stabilit. Potrivit impresiei interlocutorului, ansamblul relaţiilor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene se dezvoltă extensiv şi, în mare parte, fără planificare. Acum nu trebuie întârziată înfiinţarea unei noi structuri de interacţiune, pe cât posibil organică. Este nevoie de aceasta şi din punct de vedere al construcţiei europene, şi din punct de vedere al influenţei asupra evenimentelor interne într-o ţară sau alta.
Antisovieticii acţionează peste tot, ajutaţi de anumite forţe din Vest (deşi, a spus Pascu, nici pe departe de toate: în decembrie şi în ianuarie li s-au dat sfaturi românilor de la Pariş, Roma şi, de asemenea, de la Bonn să nu facă nimic ce ar fi putut să-i dăuneze lui Gorbaciov. Pascu ştie că sfaturi asemănătoare au primit polonezii şi ungurii). Inerţia conceptuală a părţii sovietice, care se ocupă deocamdată numai de probleme curente, conjuncturale, îi ajută pe adversarii Uniunii Sovietice.
I.M. Pascu a spus că declaraţia conducerii române privind necesitatea rezolvării rapide a problemei Tratatului de la Varşovia nu trebuie privită nicidecum că o schimbare a poziţiei, ca o tentativă de a slăbi legăturile cu URSS. Pur şi simplu, a spus el, noi nu am dorit să trecem sub tăcere o problemă care a devenit evidentă. Dar, după spusele lui Pascu, la Bucureşti se aşteaptă ca lichidarea OTV (Organizaţia Tratatului de la Varşovia – n.n.) să fie însoţită de „noi iniţiative cu caracter strategic“ din părea sovietică.
Răspunzând la întrebarea la ce fel de iniţiative se gândeşte el personal, Pascu a spus: trebuie, mai întâi, o reînnoire rapidă a sistemului tratatelor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene, aici întârzierea este evidentă; în al doilea rând, sunt necesare unele înţelegeri cu privire la colaborarea neformalizată (în orice caz, în prima perioadă), care atinge probleme general europene şi în special est-europene. Problemele acestea sunt similare pentru toate ţările regiunii, numai că deocamdată fiecare le rezolvă singur. Chiar şi schimbul de experienţă ar oferi multe lucruri utile. Sau, poate, s-ar reuşi stabilirea unor mecanisme temporare de ajutor reciproc pentru rezolvarea problemelor urgente, inclusiv cele economice. Şi, desigur, trebuie luate în calcul şi dificultăţile interne, suficiente în fiecare ţară, inclusiv în România, şi dificultăţile în rezolvarea problemelor naţionale.
Desigur, a încheiat această temă I.M. Pascu, în ultimă instanţă, rolul decisiv în evoluţia evenimentelor din Europa Răsăriteană şi pe întregul continent îl au procesele care se desfăşoară în Uniunea Sovietică. Din păcate, după greutăţile justificate şi inevitabile chiar şi în URSS, nemaivorbind de ţările din afara graniţelor ei, nu sunt remarcate acele mutaţii adânci care acolo deja s-au produs sau se produc şi care au cu adevărat o însemnătate revoluţionară pentru noi toţi. Este oare posibil ca, dacă M.S. Gorbaciov va veni la şedinţa OTV, să „clarifice situaţia pentru toţi“?
3. Profitând de ocazie, l-am rugat pe I.M. Pascu să-mi spună care este poziţia conducerii ţării (România – n.n.,) faţă de procesele care se desfăşoară în Moldova.
I.M. Pascu a spus că în conducere, la preşedintele I. Iliescu s-au discutat de mai multe ori aceste probleme. Părerea generală şi singură: nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M.S. Gorbaciov. Desigur, moldovenii sunt fraţii noştri, a spus Pascu. Dar nimeni nu ne împiedică să dezvoltăm relaţiile frăţeşti, dacă ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie. „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament.“ Salvarea Uniunii RSS, în orice caz: a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta vedem noi obiectivul nostru.
Apropo, Pascu a spus că acele dificultăţi care au apărut în Moldova, inclusiv în urma acţiunilor conducerii acestei republici, împiedică în esenţă dezvoltarea unei relaţii normale a României şi cu Moldova, şi cu URSS în general. Aşa încât, de pe aceste poziţii, România nu este interesată nicidecum în adâncirea acestor dificultăţi. Având în vedere acest lucru, a spus interlocutorul, într-un discurs recent, rostit din însărcinarea preşedintelui I. Iliescu la Timişoara, am spus că problema Basarabiei este pentru URSS la fel ca problema Transilvaniei pentru România. Şi, dacă nu dorim să ne facem rău nouă, atunci nu trebuie să creăm probleme Uniunii.
Desigur, nu putem să nu recunoaştem că în România sunt forţe care se străduiesc să aprindă „problema moldovenească“. Dar marea majoritate a acestor forţe se manifestă împotriva Frontului, împotriva actualei conduceri a ţării. „Se distinge“ în acest plan Partidul Ţărănesc, în spatele căruia se află englezii.
Conducerea ţării are în vedere continuarea muncii cu aceste forţe, străduindu-se să nu permită apariţia unor probleme suplimentare pentru Uniune.
Prezent la discuţie, ambasadorul României, V. Şandru, a adăugat că el, din însărcinarea conducerii, s-a întâlnit cu conducătorii Moldovei şi le-a adus la cunoştinţă punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I.M. Pascu".  (V. Zagladin) Februarie 1991 Arhiv Gorbacev-Fonda, fond N. 3 (Materialî V.V. Zagladina (1985-1992), opisi 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Pascu (Rumânia, sovietnik prezidenta), data 09.02.0991, listov 6." (Revista "22")


Iată că şi urmaşul lui ilici are „fapte de arme” similare cu ale tovarăşului său, în sensul că admite şi se angajează fata de responsabilii ruşi cu care a intrat în contact ca „din luna iulie să înceapă un proces de „purificare”, cum a fost stabilit, și dânsul, ca și altă dată, contează pe ajutorul nostru (al ruşilor n.n.). Și că, din momentul începerii „curățeniei” totale, investițiile noastre locale vor fi valorificate” (Evgheni Egorov, consilier la Ambasada Rusiei la Bucureşti). De o gravitate extremă pentru România, asemenea înţelegeri pe care trădătorul Ponta le încheie din poziţia sa de premier nu pot rămâne fără urmări penale excepţionale. Să consimţi la aplicarea metodelor de lucru ale NKVD într-o ţară europeană şi membră a Uniunii Europene înseamnă să faci parte dintr-o caducă structura ce urmărea şi urmăreşte extinderea pe orice cai a influenţei nefaste a Moscovei în România. Aşa cum aflăm din directivele elaborate de Beria în 1947 şi distribuite partidelor comuniste subordonate Moscovei, cunoscute sub numele de "Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicaţia NK/003/47", „Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijioacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stimă populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite "întâmplări neprevăzute" sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de "înaltă trădare". Coroborând directivele sovietice cu ultimele înţelegeri dintre ruşi şi „cartelul roşu” de la Bucureşti, viitorul imediat nu sună deloc bine. Anarhia sădită şi împrăştiată peste tot de către pucişti, răstălmăcirea şi falsificarea datelor, indiferent care ar fi ele arăta ca ultimele spasme ale moroiului roşu încă nu s-au manifestat. Este uşor de presupus, aşa cum atrăgeam atenţia ca după epuizarea tuturor formelor de manipulare, comuniştii bolşevici să treacă la acţiuni violente de tipul rebeliunii legionare din 1941. Pentru că aşa ceva să fie împiedicat, este absolut urgent ca Parchetul General să întreprindă toate măsurile necesare pentru că autorii loviturii de stat să fie arestaţi şi deferiţi justiţiei. Mă aştept totuşi ca şi SRI să-şi facă datoria faţă de ţară, nu faţă de psd şi să acţioneze împotriva celor care ar încerca o asemenea acţiune iresponsabilă şi extrem de periculoasă pentru România.

Read More

Organul hidoasei pocituri... de Mihai Eminescu

Organul hidoasei pocituri şi al stârpiturilor Fanarului ajunge să implore guvernul rusesc prin următoarele cuvinte din n-rul său de marţi 26 septemvrie:

Suntem încredinţaţi — zice — că însuşi guvernul rusesc, mişcat de un simţământ de delicateţă, va fi fericit a cruţa României, Domnului şi guvernului său o formalitate pe atât de penibilă, pe cât şi de cu totul de prisos pentru un imperiu aşa de puternic faţă cu un mic stat care nu poate decât să se supuie deciziunilor colective ale Europei. Acest simţământ de delicateţă îndeamnă negreşit pe guvernul rusesc să dorească a face României cât se poate mai puţin amară despărţirea ei de fraţii de peste Prut. Această procedere n-ar contribui puţin a alina durerile şi a face ca cele mai bune raporturi să se restabilească între România şi puternica ei vecină, căci marile interese ale României reclamă să stea în cele mai amicale relaţiuni cu toţi vecinii ei.

Într-adevăr, principe Gorciacof, îndură-te de acele nenorocite instrumente ale Altesei tale, nu-i face cu totul imposibili în această ţară. Nu vezi că ei bucuros cedează în toate celea, ei uşor îşi alină durerile şi vor să restabilească cele mai bune raporturi, numai milostiveşte-te de-i cruţă.

Adu-ţi aminte că aşa îmblau bizantinii cu turcii, adu-ţi aminte că aşa îmblă popoarele în decadenţă şi dezbărbătate de corupţiune şi că insulta azi, linguşirea mânii, linguşirea până la pământ cu restabilirea celor mai bune raporturi sunt semnele de putrejune internă, semne că mărul e copt, putred de copt pentru a vă cădea în poale, puternici vecini!

De aceea, aveţi îndurare de spuma Fanarului, de cucuvaia pripăşit[ă] de ieri alaltăieri în această ţară, şi ce deriziune!! şef al partidului zis naţional, care v-a făcut atât de bine trebile şi nu-l siliţi să se sinuciză. Uşuraţi-i slujba ca să mai poată trăi şi mâni, căci şi mâni o s-aveţi trebuinţă de el, poate mai multă decât azi; şi mâni o s-aveţi trebuinţă de acest fanariot care să amăgească poporul românesc ca să vă primească cu pâne şi cu sare, cu buchete de flori pentru vestita voastră sfinţenie întru ţinerea tratatelor.

Şi oare de ce România să beie acest păhar ? De ce ea, biruitoare, ea să fie umilită de moarte, când cel umilit trebuie să fie cel care şi-a călcat cuvântul, juruit prin tratat în formă, cu iscăliturile încă umede ? Cine-a dat dreptul acestui guvern de-a ceda părţi din ţară, acestei Camere de-a încuviinţa prin încheieri asemeni cesiuni ? De ce nu lasă domnii din Dealul Mitropoliei ca Rusia să bea până la drojdie păharul călcării sale de tratat, să ia un pământ pe care-a pretextat că voieşte să-l mântuie de sub aşa-numitul jug turcesc ? De ce nu se lasă a se dezvăli pân-la ultima consecuenţă neadevărul acelor umanitare şi creştineşti protestaţiuni cu cari s-a-nceput războiul contra turcilor ?

Noi cei insultaţi în sentimentele noastre cele mai sfinte, noi cei prădaţi de averea noastră străveche, noi să fim aciia cari să primim şi umilirea de-a încuviinţa răpirea teritoriului nostru. Căci este o răpire strigătoare la cer, pe faţă, nemaiauzită, care nu se poate consuma decât călcând un tratat pozitiv şi astăzi încă în vigoare.

De ce ? Pentru că există în ţară noastră oameni ca d. C. A. Rosetti, pentru că legiuitorii noştri se recrutează din oameni fără de nici o meserie, pentru cari statul şi resursele sale sunt singurele mijloace de trai şi cari, pentru a se mănţine, îşi alină lesne durerile şi vor să restabilească cu orice preţ cele mai bune raporturi.

Şi cine oare se găseşte ca să susţie chiar cu declamări dreptul actualelor Camere de-a primi sau de-a respinge dispoziţiunile Tratatului de la Berlin ? Dar cine oare decât chiar deputatul colegiului al III-lea de Ismail ? Cine altul decât Pseudo-Ureche ? El se-nchină necesităţii celor mai bune raporturi, având încă cinismul de-a zice că n-o face ca alţii, o face protestând. Ba încă voieşte a dovedi din vorbirile d-lor Lateş şi Pascal, cu ocazia votării Constituţiei, cumcă într-adevăr Camerele au dreptul de-a rectifica graniţele cu trei ţinuturi în minus.

Se-nţelege. D-sa a rectificat numele vornicului Ureche, ca şi C. A. Rosetti Basarabia, a rectificat scrierile lui Lope de Vega ş-ale lui Ascoli în partea sa, ce minune daca se-nvoieşte a rectifica acum graniţa României, recunoscând necesitatea de-a ceda ruşilor un ţinut care l-au ales. Similis simili gaudet. De ce Pseudo-Ureche s-ar înfricoşa de-o procedură din partea ruşilor pe care d-sa a practicat-o toată viaţa cu mult succes, plagiindu-şi numele, plagiindu-şi scrierile şi fiind însuşi — după mutră — vrun plagiat din ţara căzăcească.

Iată dar, popor românesc, răsplata grozavă pentru că au permis să se calce legea ta fundamentală, ai permis ca prin alegeri făcute de comitete de salut public să ţi se falsifice voinţa ta. Iată pedeapsa că nu te-ai pus din răsputeri a mănţinea tocmai elementele acelea cari n-au nevoie de resursele statului pentru a trăi şi cari sunt în stare a rezista şi la ploaia de decoraţii ruseşti şi la alte ademeniri.

Apelăm la voi, români, fie în Senat fie în Cameră, ca să nu consfinţiţi nici prin vorbă, nici prin scris atacul ce se face drepturilor noastre. Apelăm — nu la diurnaşii şi tremurătorii după arenzi fără bani (ca d. Fleva cu moşia Văcăreşti ş.a.) — ci la toate elementele acelea din Cameră cari, contrare nouă în politică internă, au cu toate acestea vederi identice cu noi când e vorba de atitudinea noastră în afară. D.Vernescu îşi oferea odinioară toată starea pentru a mântui Basarabia. Nu e nevoie de aceasta.  Să mântuie cu glasul său cel puţin onoarea naţiei româneşti. Să nu lase ca să fim umiliţi, ca pentru restabilirea celor mai bune raporturi noi înşine să consfinţim ruşinea şi umilirea noastră.

Apelăm în fine chiar la persoana Măriei Sale Domnul, pe care cu tot respectul am privit-o precum ni se prescrie de Constituţiune, şi-i aducem art. 96 din acea Constituţie, conform căruia nu are alte puteri decât cele ce se dau prin ea, precum şi art. 87 conform căruia la urcarea sa pe tron, pe care cu mâna sa pe sfânta cruce au jurat a păzi Constituţiunea şi legile poporului, de-a mănţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului nostru. Şi de acest jurământ nu-l poate dezlega decât numai naţia, de va voi; şi nu va voi poate.

Retragă-se toate elementele curate şi neatârnate dimprejurul bufniţei, ca să rămâie singur între creaturile sale, să rămîie între Flevi, Fundeşti, Pătărlăgeni, Serurie, Pseudo-Ureche şi între toţi cei afurisiţi de-a nu avea odihnă nici în mormânt ca să îndeplinească slujba sacrilegiului.

Nu răsturnarea lor de la guvern voim. Din contra. În faţa lui Dumnezeu, a ţării, a Domnitorului declarăm solemn că nu se va găsi un singur membru al partidului conservator, unul singur, care să-şi deie mâna de ajutor pentru a consfinţi silnicia Tratatului de la Berlin, nici unul care ar primi a-l reprezenta, nici care şi-ar mânji viaţa şi sufletul, vârându-se între aceşti oameni şi primind o parte cât de mică din neagra lor răspundere. Când s-a luat Bucovina, Domnul a protestat şi şi-a pierdut capul; când la 1812 s-a luat Basarabia, un fanariot a vândut-o; dar nici în cazul întâi, nici într-al doilea nu s-a găsit un singur român care să fie trădător, care să nu proteste contra acelei nedreptăţi.

Daţi-vă dar înlături dimprejurul jucătorilor vechi şi deprinşi în viaţa lor a juca de multe ori va banque până la inelul de căsătorie de pe deget. Daţi-vă dar înlături dimprejurul ciumaţilor, ca să-i vază lumea şi să cunoască pe cei cari prin uneltiri criminale contra interesel[or] naţionale ale acestei ţări care-i hrăneşte, contra tratatelor ce ne asigurau existenţa, au trimis brava noastră armată în foc, în frig şi în foamete, ca să se lupte pentru interese străine, şi cari acum vor pecetlui uneltirile lor cu pierderea iubitei  Basarabia. Daţi-vă-n laturi, pentru ca, prin golul cumplit dimprejurul lor, să se vază bine ce negri sunt, ce străini sunt, ce fără de lege sunt.

Read More

Capcana referendumului

Ştim cu toţii prea bine care au fost paşii urmaţi de pucişti pentru a prelua puterea şi pentru a instaura dictatura de cartel pe care o planificaseră împreună cu tavarasci-i lor. Cunoaşteţi, desigur şi reacţia cancelariilor europene şi internaţionale. Plagiatorul nemasterat Ponta şi-a luat nişte angajamente la Brucsel, dar nu în nume propriu, ci în numele României. Cum era de aşteptat, angajamentele de a readuce democraţia şi statul de drept, ca şi de a respecta Constituţia şi deciziile CCR au durat mai puţin de 24 de ore. Pentru a nu face notă discordantă cu şefii ei, incompatibila Abramburica a decis că dacă Universitatea Bucureşti va aprecia că hoţul de Ponta şi-a plagiat lucrarea de dottorat, atunci ea îi va retrage instituţiei dreptul de a mai organiza doctorate. Nu-i pasă ei că e vorba aici de una dintre cele mai prestigioase universităţi pe plan internaţional, ea ştie că trebuie să-l scoată pe hoţ – cinstit.

Mâine aşteptam reacţia UE la nerespectarea angajamentelor luate de Ponta şi, deşi se confruntă pentru prima dată cu o asemenea atitudine făţiş anti-europeana a unei ţări membre, cred că atitudinea Comisiei, Parlamentului şi Consiliului European va fi una lipsită de orice interpretare. Vor spune scurt şi net că România şi-a pierdut dreptul de vot, iar fondurile europene sunt oprite sine die. De pretutindeni vin zilnic semnale ce amintesc de epoca stalinistă, de la „colectivizarea” forţată (cine nu intra în usl îşi pierde locul de muncă), la „procese” publice în presa „aliniată”, "proces" de care se pare că nu va scăpa nici... Barroso! Nu mai putem avea vreo îndoială că puciştii ar avea de gând să se oprească, iar referendumul de pe 29 iulie ameninţa să devină o glumă sinistră a istoriei noastre moderne. National-socialistii aflaţi la putere încă nu s-au decis dacă măcar în acest caz vor respecta hotărârea Curţii Constituţionale sau vor aplica ordonanţa anticonstituţionala pe care au dat-o, dar în ambele situaţii sunt pregătiţi să întoarcă lucrurile în aşa fel încât demiterea să se producă.

Spuneam că singura soluţie pentru a scăpa de aceşti indivizi care medelinizeaza ţară este să ieşim în stradă şi să ne cerem înapoi drepturile furate. Reacţia populară a fost simbolică, iar puciştii au făcut mereu paşi înainte. Se pare că nimic nu ne îngrijorează... Nici dispariţia democraţiei, nici procesele politice în care nu doar Preşedintele Băsescu va fi victima, ci şi mare parte din cei care citiţi aceste rânduri (eu, cel care le scriu aş fi cap de listă, dar măcar am şansa de a nu fi în ţară). N-ar trebui să vă îndoiţi, pentru că însuşi Ponta a confirmat ceea ce până ieri era doar o bănuială a mea. Ştiu, vă gândiţi că veţi ieşi apoi, atunci când nemulţumirea populară va atinge apogeul, dar nu e deloc aşa... Întâi că nemulţumirea populaţiei atinge greu apogeul, cât timp e vorba despre democraţie şi stat de drept; dacă va fi afectat „matul gros”, atunci vă puteţi gândi la nemulţumire, dar nu şi la o reacţie în stradă.

Viteza cu care lucrează conspiratorii la demolarea statului şi la instaurarea dictaturii este remarcabilă. De „invidiat” este şi suprimarea libertăţilor ce abia a început şi nimeni nu ştie unde se va termina. Nu, nu vom putea demonstra liber doar pentru că asta e un drept fundamental. V-aţi fi putut gândi să vă exprimaţi acest drept pe vremea lui Ceauşescu? V-aţi gândit câţi ani de temniţă grea v-ar fi aşteptat dacă aşa ceva aţi fi făcut după 1948, în plină epoca stalinistă? Nu cred că până acum m-am înşelat (din nefericire) vorbind despre pericolele care ne pândesc dacă vin comuniştii la putere sau m-am înşelat doar pentru că nu mi-am imaginat ce dimensiune cumplită va căpăta regimul instaurat de acest cartel. Vă spun acum: nu va veni luna octombrie şi tot ceea ce azi încă aveţi – veţi pierde. Veţi fi informaţi de la antene, ele vor fi tele-vizuinile „bune”, oficiale, nu veţi putea demonstra decât dacă susţineţi dictatura, în străinătate nu veţi mai pleca pentru că România va fi sub sancţiuni, iar Rusia va aduce toate „învăţăturile” KGB pentru liniştea/liniştirea voastră.

Iată că pasivitatea romanilor şi dezinteresul lor nu pentru politică, ci faţă de democraţie şi faţă de statul de drept vor duce la subjugarea ţării sub cizma rusească. Dacă i se pare cuiva o exagerare, voi spune că toate acţiunile acestor secături care au încălecat ţară sunt îndreptate în mod vădit spre scoaterea ţării din UE şi supunerea ei Rusiei. Deja legăturile conspiratorilor cu Moscova au depăşit sfera speculaţiilor şi sunt confirmate aproape oficial. Vedem că nici azi nu ştim ce fel de referendum vor accepta puciştii să pună în practică, dar ştim că ei ţin neapărat că el să aibă loc. Referendumul este singura cale pentru a legitima lovitura de stat abia dată. Ştim că suspendarea Preşedintelui a fost o înscenare fără baza juridică, dar drapată în noţiuni de drept ce o pot face să treacă, în ochii proştilor, drept act legitim. Acum au nevoie ca de aer de participarea în număr cât mai mare a fraierilor. În acest fel ei se vor putea acoperi cu cifrele electorale, iar lovitura de stat şi implicit demiterea lui Traian Băsescu vor apărea ca legale. Impunerea prezenţei de 50%+1 decisă de CCR nu le convine deloc, aşa că acum vor ca votul să se desfăşoare în 2,3,4 sau 7 zile, până când legitimarea se va produce; dacă e nevoie şi în mai multe zile, deşi ei ştiu foarte bine că noaptea... e un „sfetnic” bun... Cred că nu ne-a mai rămas decât rezistenta muta. Dacă tot este un referendum controlat de ei, măcar să le arătăm că nu toată populaţia cooperează cu ei dându-le girul pentru distrugerea democraţiei în România.

Nu voi participa la referendum (aşa cred eu azi c-ar fi mai bine), dar vă invit să dezbatem acest subiect: să participăm sau nu la acest simulacru de consultare populară?

Read More

Dracu’ ne-a luat, dar încă n-a aprins cazanul

Este esenţial să înveţi din greşeli; altfel le vei repeta. Puciştii de azi au învăţat de la precedentul referendum ceva esenţial: interesele poporului stau în calea intereselor lor. Ca urmare, în vederea suspendării Preşedintelui au decis să nu mai lase poporul de capul lui şi să se trezească ăla că votează altfel de cum au planificat ei. Dacă nu au putut să dea o lege care să ciuntească voinţa populară, au elaborat o OUG care s-o înlocuiască. Fără dubiu, amândouă sunt neconstituţionale, dar şmecheria cu Monitorul Oficial (publicarea post factum a neconstituţionalităţii) le serveşte aplicării unui paradox juridic: ordonanţa este neconstituţională, dar ea produce efecte doar după publicarea în M.Of. a hotărârii de neconstituţionalitate. Până la publicare produce efecte doar cea respinsă de CCR. Din jocul publicării şi al nepublicarii unor decizii ale Curţii Constituţionale vor câştiga ei, amânând publicarea până ce evenimentele vizate se vor fi consumat. Apoi le pot publica relaxaţi. Aceasta poate să pară, tehnic vorbind, legal, dar nu e deloc aşa. Prin jocul ăsta nelegitim, puciştii nu pot să spună că nu au luat act de conţinutul deciziilor CCR, chiar dacă ele n-au fost publicate; doar la ei vin deciziile respective şi tot ei decid când să le publice. Aşadar, avem de-a face cu o încălcare (de fapt mai multe) cu premeditare a unei/unor decizii pe care ar trebui să o/le respecte. Cazul este penal... 

Sigur, hotărârile formulate ieri de către CCR au fost, sunt şi vor fi manipulate şi prezentate drept argumente irefutabile ale justeţei acţiunilor lor. Dar asta nu e decât o campanie de imagine bună pentru proşti... Realitatea însă nu poate fi manipulată de nimeni, deci nici de ei; altfel spus, este momentul să facem ceva dacă vrem să ne păstrăm libertatea greu cucerită şi cu spasme protejată. Cancelariile occidentale nu pot fi păcălite de nişte acţiuni cu aparentă legală, iar situaţia de azi a României nu e prin nimic diferită de cea de săptămâna trecută. Dar nici Merkel, nici Obama, Martens sau Barroso nu pot să facă nimic dacă noi acceptăm ilegalităţile printr-o tăcere complice. Demonstraţiile nu se fac pe facebook, protestele nu se ţin pe bloguri, ci în stradă. Acolo este locul celor care nu vor să accepte dictatura şi lovitura de stat. Acolo trebuie să fie orice roman conştient că dacă statul de drept este înmormântat, România încetează să mai existe; rămân doar nişte graniţe trasate pe o hartă, căci în interiorul lor va fi vai şi-amar.

De prea multă vreme spun că nu există soluţii „diplomatice” şi ca nişte trădători şi atentatori la viaţa naţiunii nu pot fi determinaţi să renunţe la crimele lor cu vorbă bună şi prin forţa argumentelor. Puciştii nu sunt cu nimic diferiţi de violatori sau criminali în serie. Pe ăştia nu cu vorbă bună îi aduci pe calea cea bună, ci prin forţa coercitiva a legii. Diferenţa e dată de Justiţie: criminalii şi violatorii sunt supuşi legilor, pe când puciştii deja s-au plasat deasupra lor. Ce aşteptăm? Ieşim în stradă toţi cei responsabili sau aşteptam ca ei să-şi pună la punct sistemul de supraveghere prin delaţiune? Apoi vom dori să fi ieşit anterior, poate vom mai dori, dar sistemul lor ne va împiedica decisiv. Pentru cine a uitat, puciştii pun în practică metodele fostului KGB de control al populaţiei şi nimic nu va fi pierdut din vedere sau lăsat la voia întâmplării. Atunci, cu ţara în prăpastia economică, politica şi socială, vom ajunge la concluzia că „dracu’ ne-a luat”... Aşteptam sau acţionăm?

Read More

Cultul tinereţii de Octavian Goga

 Serbările recente în amintirea lui Avram Iancu, reînviind o pagină strălucită din trecut, au fost în acelas timp şi un omagiu pe care posteritatea l-a adus tineretului ca factor hotărâtor la o răspântie a istoriei noastre. În adevăr, mişcarea de la patruzeci şi opt, cu tot sbuciumul ei glorios, e o operă tinerească. Cu cât o priveşti mai de-aproape şi pătrunzi în tainele ei, cu atât ţi se lămureşte mai limpede acest caracter distinct al epocii. Alipirea românismului la curentul de desrobire care revoluţiona Continentul s-a făcut la noi printr-un mănunchi de tineri intelectuali, abia ieşiţi de pe băncile scoalei. În prima jumătate a veacului trecut, o amorţire generală părea că luase în stăpânire amândouă laturile Carpaţilor noştri. În cele două Principate, cari tânjeau subt domnia turcească, se ducea o viaţă minusculă, fără orizonturi, cu o clasă diriguitoare atinsă de toate stigmatele importului fanariot. Aici în Ardeal, toropeala era şi mai evidentă, poporul trăind orfan de orice conducere, apăsarea ungurească devenise mai conştientă că oricând, şi la curtea episcopească din Blaj, unde fusese singurul nostru adăpost pe vremuri, se furişase un spirit morbid de renunţare definitivă.


În acest ansamblu de oboseală şi părăginire a izbucnit deodată flacăra revelatoare şi dincoace şi dincolo de munţi. În amândouă părţile procesul de purificare sguduitoare l-a pornit tineretul. Vârsta avea o specială semnificare în împrejurările cu totul particulare ale vieţii noastre de atunci. Elementele aşa zise mature erau rezultanta trecutului întunecat cu care căzuseră la învoială, pe când tinereţea reprezenta un focar pentru o ideologie nouă. Societatea, cu toate resursele ei sufleteşti, nefiind plămădită printr-o evoluţie normală, pusă în mod brusc în faţa unor lozince diametral opuse concepţiilor tradiţionale, s-a împărţit între tineri şi bătrâni, ca în două tabere potrivnice. O adevărată prăpastie intelectuală şi morală se săpase între cele două mentalităţi. Vechii boieri, işlicari de la Iaşi şi Bucureşti, priveau cu duşmănie şi desgust svârcolirile bonjuriştilor imberbi, în vreme ce episcopul Lemeni, cu canonicii săi alunecaţi pe panta maghiarismului, alunga pe tânărul Bărnuţiu din Blaj şi elimina pe studenţii de la institutul de teologie de subt ocrotirea lui. E un fenomen destul de interesant această luptă paralelă între cele două generaţii cari îşi concepeau cu totul deosebit datoria lor către neam.


Triumful a fost al tinerilor şi deoparte de alta. În Muntenia şi Moldova, pe ruinile unui marasm secular, civilizaţia Occidentului şi-a introdus formulele salvatoare prin filiera acestor visători generoşi. Ei au inaugurat perioada de redeşteptare cu planurile lor romantice, ei au adus mişcare şi nervi într-un corp desvlăguit. Cercul lor a captat, fără ezitare, sufletul revoluţionar al vremii şi când a sunat ceasul, fără nici un ecou pe seama boierimii moldo-valahe, dincolo de inerţia ei, tinerii cărturari s-au constituit în oameni de acţiune. A fost o admirabilă revărsare de energii în această agitaţie călăuzită de ideal. După înfrângerea lor de-acasă, rasvrătiţii dărâmători ai trecutului, emigranţi prin toate centrele din Apus, au încercat pretutindeni să-şi puie de acord opera lor cu frământarea largă din străinătate. Tinereţea lor venea ca o dublă garanţie. Le da mai intaiu putinţă să înţeleagă marile transformări de peste hotare şi-i investea totodată cu puterea de sacrificiu pe care o cerea izbânda.


Bălcescu, cu cei douăzeci şi opt de ani ai lui, înfrigurat de problemele unei extraordinare precocităţi, e cel mai splendid prototip al pleiadei. În creierul lui de poet vizionar s-au concentrat credinţele mântuitoare şi au ţâşnit într-un neastâmpăr clocotitor. Fie că conspira la Bucureşti, la Budapesta sau în munţii Abrudului, fie că trata chestiuni diplomatice la Paris sau Londra, ori scria cu sânge epopeea lui Mihai într-o mansardă la Palermo, acest suflet era în permanenţă posedat de ideea pe care o slujea cu patimă şi fanatism. Personalitatea lui încadrată într-o aureolă de tinereţe şi optimism e cea mai simpatică expresie a mişcării de peste munţi. Şcoala lui Bălcescu e a tuturor ideologilor de la patruzeci şi opt, cari, printr-o încordare plină de avânt, au creat România modernă.


Povestea e la fel şi în Ardeal. Aici opresiunea iobăgiei a fost strivită de revolta tinerească. În mijlocul desorientării unanime, când masele nu aveau altă călăuza decât instinctul lor, un val de tinereţe a fecundat spiritul public, a scuturat organismul din letargie, a înjghebat o doctrină politică şi a pregătit mijloace pentru realizarea ei. E în adevăr sugestivă această singură pagină luminoasă din trecutul nostru, cu sănătatea şi pitorescul ei. Un întreg popor, cu toată soarta lui, la un punct determinant al istoriei, e lăsat pe mâna unor îndrumători improvizaţi din rândurile tineretului. Ei devin centrul de acţiune al redeşteptării, ei fac Adunarea de la Blaj peste capul bătrânilor circumspecţi, ei se transformă în prefecţi şi tribuni şi comanda armate victorioase de ţărani, după ce ieri alaltăieri abia descifraseră dreptul canonic la teologia din Blaj.

Avram Iancu la douăzeci patru de ani e în comitetul de pacificare naţională omul cel mai temut, şi greutatea lui personală înclina balanţa războiului. Mai târziu, în zilele de vifor, pe câmpul de bătaie, silueta tânărului advocat domina mulţimea şi împrejurul lui se agita la posturi de comandă băieţandri cu profilul indrăsneţ, care şi-au întrerupt cartea ca să alerge la examenul morţii. Fără de dânşii turburarea de la patruzeci şi opt s-ar fi sugrumat într-o răsvrătire ţărănească lipsită de un obiectiv politic precis şi fără consecinţe imediate. Şi într-un loc şi într-altul, la patruzeci şi opt, tinerii de douăzeci de ani au făcut istoria neamului.

De-atunci, fireşte, aspectul lucrurilor s-a schimbat. În faza nouă în care ne găsim astăzi, forţele s-au multiplicat, câmpul e mai larg şi viaţa mult mai complexă. Rolul tineretului persistă însă şi acum ca o energie purificatoare. Mai ales acum. Pe urma războiului, ca după orice cataclism cotropitor, e atâta ruină şi putregai împrejur... O undă de renunţare salcie stăruie pretutindeni şi viciază atmosfera. Negustori mari şi mici au umplut arena cu bâlciul lor. În afară de această pervertire morală, generaţia veche îşi afişează greşurile de judecata la tot pasul, ca pe nişte haine vechi ieşite la soare şi pline de pete. E disarmonie şi orbecăială, sunt ghiulelele grele ale trecutului posomorât care ne trag de picioare...


Iată de ce, acolo la Ţebea, în aerul proaspăt al brazilor, la mormântul Iancului, sufletul meu, bătut de atâtea vânturi, amestecând amintirile de ieri cu îndemnurile de azi, dornic de lumină şi de puritate, s-a închinat la cultul tinereţii...

Read More

Să tâmpim poporul cu televizorul

Fără dubiu, televiziunea în România nu este deloc acelaşi fenomen care are loc în lumea civilizată. N-o să iau un exemplu acum pentru a face o comparaţie, dar cred că fiecare poate alege la întâmplare între televiziunile din Italia, Spania, Germania sau Marea Britanie; de America nu mai zic, ca să nu închei articolul înainte de a-l începe. Nu ridic statuie nici unui sistem aplicat în străinătate (şi acolo se manipulează la greu), ci doar semnalez diferenţele de aplicare a libertăţii de exprimare.
De zile întregi urlă tele-vizuinile despre „jubileul de diamant” al Reginei Marii Britanii, o imbecilitate de denumire aplicată unei festivităţi cu amploare naţională în Marea Britanie. Aşa cum se ştie, „jubileul” are loc odată cu împlinirea a 50 de ani de la ceva, iar noţiuni fanteziste, cum ar fi unul „de diamant” nu s-au pomenit, cu atât mai puţin la împlinirea a 60 de ani de la înscăunarea Elizabetei a II-a (cum spun agramaţii de le iRealitatea). Sigur, televiziunile lor prezintă mai mult sau mai puţin ceremoniile ocazionate de această sărbătoare, dar tele-vizuinile noastre ce motiv au? În realitate, ele prezintă unui popor deloc cunoscător al acestei forme de guvernământ, avantajele şi fastul pe care le-ar putea prezenta ele, dacă şi în România ar fi o monarhie ca în Marea Britanie. Că românii ar trăi la fel de prost dacă nu renunţă la mâna întinsă către guvern, asta evita să mai spună. În subconştientul telespectatorului cu reflexe de copil ce n-a trecut cu lecturile de poveştile cu prinţese, zmei şi feţi-frumoşi se formează o imagine tocmai bună de exploatat de către Felix-varanul, mare „iubitor” de monarhie şi de regi ce pot fi controlaţi. În mod clar, „cartelul roşu” face paşi mici, dar siguri spre lovitura de stat pe care o pun la cale de ceva vreme. Ei aşteaptă doar să vină momentul în care preşedintele ţării, care va fi el, dar controlat de varan, îşi va da demisia, nu înainte de a promulga legile privind schimbarea formei de guvernământ în România. După demisie, o „emulaţie naţională” va aduce în fruntea statului un rege, de preferat Mihai, că e ramolit şi obedient; dacă el va muri, pe „ţeava” fostei Securităţi aşteaptă dosnicul prince Dudu, foarte amator de a juca profesionist rolul vieţii sale, cel de rege (chiar, cum i s-ar spune? Fireşte, „Duda Întâiul” şi va fi din start campion la număratul de ouă dacă va fi... "prins" de către Adi).
Românii foarte iubitori de pomeni electorale şi, în general, iubitori de tot ce se poate PRIMI fără muncă, invadaţi din toate părţile de recomandări care mai de care mai frumos ambalate vor reacţiona aşa cum spera şi Felix, dar şi „monarhistul” ilici. Însă până la reacţia previzibilă a populaţiei, puciştii au nevoie de altele şi sunt foarte încurcaţi de cu totul altele decât primele... Le trebuie o majoritate confortabilă în Parlament, una care să decidă schimbarea formei de guvernământ fără consultarea populaţiei şi trebuie să scape de un „bagaj” de ei creat, dar care acum îi încurca peste poate: Curtea Constituţională. Orice modificare adusă Constituţiei trebuie să treacă şi pe la Curte, iar judecătorii ce o compun nu pot să aprobe o asemenea modificare ce contravine art. 152 (1) – „Dispoziţiile prezenţei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii”. Articolul respectiv este limpede şi orice jurist ştie ce înseamnă virgulă într-un text juridic: TOATE acele caracteristici esenţiale pentru o constituţie sunt simultan şi indivizibil protejate de revizuire. Altfel spus, dacă se schimbă o singură caracteristică  dintre cele enumerate în articolul din Constituţie, toate celelalte se vor anula. Nu poate să dispară de acolo formă de guvernământ republicana, fără ca asta să nu atragă după sine dispariţia juridică a independenţei sau a indivizibilităţii statului, ca să dau doar două exemple.
Desigur, dispariţia Curţii Constituţionale le-ar folosi de minune derbedeilor politici, iar ăsta este şi motivul pentru care liderii comunişti susţineau într-o vreme că este un organism care şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Nici măcar o eventuală cumpărare a tuturor judecătorilor nu le-ar folosi... Odată ce ei ar declara constituţionale modificările şi având în vedere că articolul este clar, orice aprobare dată de ei ar fi lovită de nulitate în faţa oricărui tribunal internaţional. Pentru a anula prevederile articolului „buclucaş” pe care ilici l-a cerut în mod expres pe vremea când era însetat de mandate, puciştii ar trebui să schimbe întreaga Constituţie, cu o alta, „monarhista”, o constituţie ce ar bate în cuie „monarhia parlamentară” şi în care Felix poate deveni şeful statului, de facto. Asta este cea mai proastă variantă pe care o pot avea în vedere derbedeii... Pentru a face o altă constituţie, ei ar fi obligaţi să o supună unui referendum naţional, ceea ce ar implica voinţa populară, iar asta deloc nu le convine; dacă doar aduc modificări de esenţa legii fundamentale, nimic nu-i poate obliga la o consultare a voinţei românilor. Şi uite-aşa, se culcă românii republicani şi se trezesc monarhişti... Dacă se „trezesc”, desigur...; unii nu s-au trezit nici după atâtea guverne comuniste, altfel nu s-ar pregăti să-i voteze iar...

Read More

„ESTE ADMISIBIL ÎNTR-O TARĂ ...?” de Mihai Eminescu

Este admisibil într-o ţară constituţională ca o criză de cabinet să se perpetueze în infinit? E prea adevărat că toţi oamenii noştri de stat sînt geniali, că aceleaşi ilustre personaje pot trece din resort în resort aducînd aceleaşi mari servicii patriei; e incontestabil de ex. că d. Câmpineanu uneşte gravitatea omului de finanţe cu fineţa şi vastitatea diplomaţilor europeni; nu e tăgăduit asemenea că d. I. Brătianu se pricepe şi la ale războiului şi la ale administraţiei politice, financiare, juridice, agricole ş.a.m.d., încît într-adevăr nu e ramura de ştiinţă omenească, începînd de la astronomie şi sfîrşind cu cultura viţei, pe care prezidentul Consiliului nostru de Miniştri să n-o priceapă din fir în păr, cu toate acestea umilita noastră părere e că aceste ilustre personaje sînt prea exigente faţă cu inteligenţa lor înaltă şi cu vasta lor putere de muncă, că prea se-ncarcă cu activităţi diverse, încît uneori ne e teamă ca nu cumva să-i pierdem prin prea marea osteneală ce şi-o dau în afacerile statului. Şi, oricine ne-o va concede, ar fi păcat de asemenea odoare!

Închipuiască-şi cineva de ex. că România ar fi lipsită de posibilitatea de-a se fi înzestrat cu Strousberg, că ea ar fi fost lipsită de fericirea de-a fi administrată de mucenicul Simeon, că epizootia şi foametea n-ar fi bîntuit ţara, că nu se făcea vestita rectificare de graniţă în minus, atît de apărată de „Românul”, că nu se încetăţeneau evreii, că nu se făcea aşa cum s-a făcut banca serurio-naţională, în fine mai gîndească-şi cineva şi adînca nenorocire de-a nu avea gardă naţională şi lipsa de ocazie pentru cocoşaţi şi strîmbi de-a parada în public în calitate de generali sau coloneli ai gardei, şi tabloul nenorocirii României e gata. Cîteşişapte marile fericiri ale Egipetului din vremea lui Moisi ne-ar fi lipsit cu totul daca Dumnezeu, în adînca sa prevedere, nu ne dăruia, pentru faptele noastre bune şi pentru virtuţile noastre, pe-un d. Brătianu sau item pe un d. Câmpineanu. Culmea nenorocirilor ar fi fost însă daca însuşi El, reversibilul, ar fi aflat o altă întrebuinţare în economia naturii decît aceea de-a deveni conducător al României. Acea altă întrebuinţare pe care natura ar fi putut-o face de aceşti onorabili domni e o temă demnă de discutat pentru istoriograf, iar, cînd nuanţa roşie se adînceşte în purpura Mihălescu-Chiriţopol-Simulescu, tema devine interesantă chiar pentru jurisconsulţi, mai ales dacă acestia nu vor fi cumva din şcoala preageneroasă a italianului Beccaria şi n-ar avea o aversiune prea pronunţată în contra culturii cînepei.

Drepţi precum sîntem, nu putem aşadar uita cît de multe fericiri ar fi lipsit României dacă epoca noastră nu era înzestrată cu roşii în genere, cu d-nii Rosetti-Brătianu îndeosebi, şi un sentiment de compătimire faţă cu martiriul — îndealtmintrelea lucrativ — al acestei serii de oameni providenţiali ne face să găsim că prea se-ncarcă cu multe afaceri, că cumulul este chiar un principiu de viaţă al lor. Această încărcare nu se poate însă întîmpla decît în detrimentul altor activităţi ştiinţifice şi economice, cărora li se dedă teoretic si practic onorabilul Carada bunăoară.

De ce d. Brătianu nu-şi complectează odată cabinetul?

Îi lipsesc oameni? Noi ştim că d-nii Chiţu, Giani, Fleva ş.a. atîta aşteaptă, ca să intre în posesiunea unor portofolii cari li se cuvin de drept. Faimosul Serdaru, care şi-a complectat studiile de economie politică în Rusciuc, n-ar refuza, după cum se zice, într-un mod absolut portofoliul finanţelor, mai cu seamă în vederea celor opt milioane ale Rusiei, căror din pămînt, din iarbă verde ar şti să le dea de urmă şi să le facă pe fel.

Oare partidul roşu să nu fie capabil a guverna singur ţara? Cum? Domnia virtuţii şi a moralităţii nu a pătruns încă atît de adînc în, păturile societăţii româneşti încît un guvern pur roşu să fie posibil? Pîn-acum ştiam că, din cauza gingăşiei de distincţie pe care o făcea reacţiunea între om şi om, înconjurînd de ex. Academia Văcăreştilor cu o deosebită gardă de onoare, cabinetele erau mai greu de compus; dar de cînd Senatul s-a însărcinat a spăla afaceri scabroase, de cînd garda de onoare a devenit de prisos, de vreme ce se şterg acele distincţii gingaşe de reacţionară memorie, credem că nu va mai exista pentru d. Brătianu nici o greutate întru compunerea cabinetelor sale. N-are decît a despopula Academia sus-amintită şi pe loc se completează şi administraţia drumurilor de fier, şi directoriul Băncii Naţionale, şi numărul de şapte al consiliarilor întru cele bune.

Auzim că d. Brătianu e aşteptat în Moldova ca să pescuiască miniştri. Noi îi dorim izbîndă deplină, căci, pe cît Moldova dispune de personalităţi potrivite cu misiunea ce voieşte a le-o încredinţa d. Brătianu, ea sărmana e desigur gata de-a se dispensa de ele. E drept că pe acolo Mihăleştii nu prea cresc pe toate cărările. Trebuie un ochi deprins, ca al d-lui Brătianu, ca să-i descopere într-o lume în care Chiriţopulo e un mit şi Simulescu o legendă din veacul de aur al fanarioţilor; dar ce nu poate buna-voinţă şi iubirea de patrie? Ceea ce pentru noi ar fi greu pentru d. Brătianu va fi uşor.

D. Brătianu nu e în poziţia delicată a lui Diogen cu vestita sa lampă. D-sa nu caută oameni, deci să sperăm că va reuşi în căutarea sa.

[26 iunie 1880]

Read More