Mişcarea Populară

 Pentru prima dată în ultimii 23 de ani, în România apare un curent deosebit de toate cele existente. Este o mişcare ivită dintre oameni, cu oamenii şi pentru ei. Nu este un partid aprobat, nu este unul apărut pentru interesele aceluiaşi psd, ci este o construcţie cu adevărat populară.

Pentru a înţelege mai bine diferenţa uriaşă dintre Mişcarea Populară şi restul partidelor, să spunem câteva cuvinte despre istoria recentă a politicii româneşti. După ceea ce azi numim Revoluţie, scena politică s-a umplut de partide şi partiduleţe. Unele se năşteau din nevoia oamenilor de a se implica în luarea deciziilor la nivel naţional şi au dispărut în scurt timp, altele se constituiau cu aprobare(!) de la ilici. Bătrânul vânzător de ţară, din capul lui sau al Moscovei ştia că trebuie SĂ-ŞI construiască o opoziţie. Ca urmare, după ce i-a primit pe Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu (ei ştiu ce-au vorbit), „cârpa kaghebistă” a aprobat apariţia partidelor „istorice” ce urmau să facă „opoziţie constructivă” partidului comunist, indiferent cum s-ar fi numit el într-un moment sau altul.

După o perioadă tulbure, în care partidele „istorice” şi-au căutat independenţa faţă de noul „tătuc” moscovit, primul dintre ele care a cedat complet a fost cel al lui Sergiu Cunescu, Partidul Social Democrat. A urmat fuziunea lui cu pdsr-ul iliescian şi aşa s-a născut psd-ul de azi. PNŢ-CD s-a fracturat, iar bucăţile rezultate au dus un fel de politică personală, dar amândouă au „pupat” pe rând mana roşie comunistă. Partidul lui Câmpeanu, pnl a făcut o frumoasă figuraţie pe scena politică, încercând să mimeze o politică de dreapta, dar fără să ţină cont că liberalii au fost mereu de stânga şi fără să ia seamă la funcţiile deţinute de liderii lor în partidul comunist ce abia „murise”. Azi, iată, pnl este ceea ce mereu a fost – o aripă mai „exotică” a psd, PSDR e chiar în psd, iar PNŢ-CD are o jumătate aliată tot cu psd şi cealaltă care negociază cu pnl. Asta este scena politică de azi, în liniile sale generale, ca partide: psd, psd şi... psd.

Reticenţa românilor de a ieşi la vot este de înţeles. Sigur, nu e bun deloc refuzul mut de a se implica în politică, la care a apelat din ce în ce mai mult electoratul, dar scârba resimţită de el faţă de această politică de operetă este absolut  justificată. Oamenii au văzut că psd este o ciumă politică, una care a adus ţării uriaşe pierderi politice şi economice, dar către cine să se îndrepte pentru ca această clică politică să devină istorie? Au încercat cu PDL, o vreme au şi reuşit, să scoată de la putere banda de comunişti. Dar PDL n-a fost niciodată un partid omogen. El a avut în permanenţă în interiorul fibrei sale, două curente opuse: unul care milita pentru modernizarea sa şi a României, altul care îşi dorea apropierea de stânga fascist-comunistă, acesta din urmă câştigând, iată, sigla, sediile şi frâiele puterii în partid. Şi oamenii...?

Pe acest fond a apărut Fundaţia Mişcarea Populară, un curent de dreapta care e mult deosebit de tot ceea ce ilici şi compania au făcut timp de două decenii. Ea este diferită şi pentru că nu este un partid, dar şi pentru că promovează valorile individuale ale dreptei. Această parte, dreaptă, a eşichierului politic este azi neocupată. Liberalii vor s-o confişte în beneficiul lor şi al psd, iar insignifiantul PDL are şi el accente timide şi doar declarative de apartenenţă la dreapta. Fireşte, cu toţii vor claca mai devreme sau mai târziu şi vor rămâne „strâns uniţi” în jurul „nobilelor idealuri ale socialismului”, cum a spus din primul moment ilici.

Mişcarea Populară trebuie să fie o şcoală politică, una care se naşte de la individ şi care tot pe el îl va cultiva politic. Ea va atrage toate energiile care simt şi gândesc în termenii naţiunii, ai poporului şi ai credinţei strămoşeşti. Mişcarea va fi liantul şi locul de manifestare al tuturor celor care înţeleg că România nu poate exista fără ei, că ţara nu este moşia personală a clicii căţărate prin fraudă la putere şi că derbedeii care azi îi tratează dispreţuitor pe români trebuie să iasă din politica anti-naţională pe care o duc.

Nu, Mişcarea Populară nu este un partid, în sensul clasic al cuvântului şi nici nu trebuie să devină. Ea este acea ocazie pe care românii o au de a-şi lua ţara înapoi din mâinile înroşite de sânge ale comuniştilor şi şansa ca fiecare om care-şi poate aduce o contribuţie la binele naţional, să o poată face. Mişcarea este acel curent ce sper că va lua amploare naţională, care va trebui să-i înveţe pe români ce înseamnă cu adevărat datoria individului faţă de ţara şi faţă de valorile sale fundamentale, o construcţie care să pună acele valori pe o scară internaţional acceptată; „valorile” promovate până azi de psd nu reprezintă fiinţă naţională, ci dimpotrivă.

Încet-încet, doctrina şi ideologia de dreapta îşi vor face reapariţia în viaţa românilor, iar ei se vor folosi de ele pentru binele fiecăruia şi al ţării. Suntem un popor de dreapta; naţionalişti moderaţi, deloc şovini sau antisemiţi, individualişti în esenţă, românii muncitori se regăsesc mereu în dreapta şi acolo evoluează natural. Construcţia ce abia a început va canaliza energiile individuale spre un bine colectiv, dar nu colectivitatea este ţinta, ci omul, altfel spus, suma binelui individual va da naştere binelui colectiv. Cu credinţă în Dumnezeu şi cu suflet românesc, aceasta trebuie să fie Mişcarea Populară! Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Read More

"Câmpia libertăţii" de George Cosbuc

 Un episod frumos, poate cel mai frumos din întreagă istoria Românilor de peste munţi, a fost fără îndoială adunarea „celor patruzeci de mii” pe câmpia Blajului, numită de atuncea Câmpia Libertăţii. E frumos numele acesta! O câmpie unde aveau să se adune Românii ca robi clăcaşi, ca neam suferit numai de milă pe pământul strămoşilor săi, şi de unde aveau să se întoarcă liberi şi stăpâni în ţara cea largă a Ardealului.

Ei s'au adunat în sfântul nume al libertăţii, cu dorinţe drepte, cu aspiraţiuni mari şi cu speranţe vrednice să fi fost împlinite de Dumnezeul celor asupriţi. Cât entusiasm şi câtă iubire de limba şi de legea românească umplea amărâtele inimi ale ţăranilor care venind pe jos cu traista cu merinde în spate, au scoborât de prin munţi şi au călătorit câte o săptămână şi mai bine, de prin îndepărtatele ţinuturi, până în mijlocul ţării, pe câmpia destinată să vadă toţi bărbaţii neamului român din Ardeal. Aproape pe toţi, căci deşi adunarea se numeşte „a celor patruzeci de mii”, pe câmpia Blajului se adunaseră peste o sută de mii de bărbaţi, toţi cei în puterea vârstei, dar amânându-se adunarea din porunca guvernului unguresc, mai mult de jumătate din cei adunaţi, neputând să aştepte mai mult de douăzeci de zile - cât era până la ziua hotărâtă pentru adunare - au plecat îndărăt. Dar a fost minunea aceasta! A fost !  La un semn dat, la o singură chemare, vorba a mers din sat în sat, din munte în munte, şi într'aceeaşi zi, într’acelaşi loc, au curs de pretutindeni bărbaţii neamului : peste o sută de mii de bărbaţi ! Şi erau mai toţi ţărani, care şi-au lăsat sapa şi plugul în brazdă - era primăvară - şi au alergat sute de chilometri, ca să se înţeleagă asupra stării lor politice şi cu toţii într’un gând să-şi ceară dreptul.

Oricare au fost urmările acestei adunări, lucru de căpetenie pentru noi este faptul, că Românii s'au adunat aşa de mulţi şi aşa de iute. S'au concentrat, ca trupele la o comandă. Au rămas, într'adevăr, satele aproape goale de bărbaţi, în tot cuprinsul ţării ; numai femeile, numai copiii şi bătrânii, numai cei bolnavi şi cei neputincioşi au rămas prin sate. Şi aşa, în cele dintâi zile, pe câmpia Blajului erau într’adevăr toţi bărbaţii români ai Ardealului, câţi erau în stare să poarte arme, toţi cei ce puteau să formeze batalioane, ca naţiune înarmată, şi să înalţe steagul mântuirii. Iată, îmi vine în minte numărătoarea de bărbaţi pe care o face cartea lui Moise. Îmi vine să zic ca Biblia : „Şi i-au numărat pe ei, toţi purtătorii de arme ai neamului şi au găsit că numărul lor era de douăsprezece ori câte zece mii”.

Era în anul 1848. Ungurii se revoltaseră, constituindu-se într’un stat declarat independent de Austria şi voiau să alipească de Ungaria Ardealul, care pe atunci era principat cu Domnul său, cu dieta sa, cu drepturile sale. Ungurii se sprijineau pe cetăţi puternice, aveau oştiri multe, bani din de-ajuns, arme destule, apoi aveau oameni politici mari, oratori buni, poeţi care înflăcărau poporul. Românii simţeau pericolul, că ei pierd Ardealul, că Ungurii vor să-i puie într’un jug nou. Ei ţineau cu împăratul Austriei, împotriva căruia se resvrătiră Maghiarii. Românii ar fi stat pe loc, dacă nu i-ar fi silit Ungurii să se dea pe partea lor. Asta n'au voit s'o facă, şi au trebuit să apuce armele contra Ungurilor. Dar Românii n'aveau nici cetăţi, nici oşti, nici arme, nici bani, nici oameni politici şi nici poeţi ; singura poesie resboinică „Destepta-te Române” a fost scrisă mai târziu, după ce au început vărsările de sânge.

Ce era să facă Românii ? De unde s'o înceapă ? Ce voiau să ceară ? Să se împace cu Ungurii, ori să li se opuie ? Şi cum şi cu ce să li se opuie ? Conducătorii Românilor, de groaza unui resboiu civil, începură să înveţe poporul român să se împace cu Ungurii. Poporul însă nu voia să ştie nimic de o împăcare. Aveau dreptate şi conducătorii : nu se încredeau în bărbăţia poporului, nici în puterea sdruncinată a împărăţiei austriace, nici nu nădăjduiau să le ajute măcar norocul. Şi era o zăpăceală în suflete. Atunci un tânăr advocat, fost mai târziu profesor şi la Universitatea din Iaşi, Simion Bărnuţ, a avut curagiul să spuie pe faţă într'o proclamaţiune cătră popor, ce vreau Românii, de unde să înceapă şi cum. Proclamaţiunea lui, tipărită în mii de exemplare, s'a împrăştiat pretutindeni  deodată tuturor Românilor, zăpăciţi până acum de atâtea încurcături, li s'a luat vălul de pe ochi. Acum ştiau ce să ceară şi ce să facă ; ideile lui Bărnuţ deveniră idei fixe pentru toţi ardelenii şi nimeni şi nimic nu i-a mai putut abate.

Cel dintâiu lucru cerut de Bărnuţ era ca guvernul să dea voie Românilor să se adune cu toţii într’un congres în care să ia hotărâri. Dar dintru începutul începutului, conducătorii români nu credeau că guvernul unguresc le va da voie Românilor să se adune. Dar, aduna-se-vor Românii ? Veni-vor ei cu drag şi cu curaj la adunare ? Gândul era frumos, dar greu de îndeplinit. Bărnuţ însă, cu ai săi, nici n'a aşteptat permisiunea guvernului, ci singur a fixat o zi – duminica Tomei - în care să se adune Românii. N'au tipărit chemarea la adunare, ca să nu o vadă Ungurii ; chemarea s'a făcut numai prin scrisori şi vorbă.

Şi stai acum şi te miri de lucru ce s'a întâmplat. Ca să pui o ţară întreagă în cunoştinţa unui lucru, îţi trebuie vreme multă. Lozinca „dumineca Tomei” trebuia să străbată prin toate cătunele, prin cele mai înfundate văi ale Ardealului, prin munţi, pe la stâni, pretutindeni pe unde trăia vr'o suflare românească. Atunci a început un fel de poştă vrednică de admirare. Omenii lui Bărnuţ au trimes scrisori în câteva puncte ale ţării, vestind pe preoţi de „dumineca Tomei” şi rugându-i ca numaidecât să scrie altor preoţi, iar aceştia altora şi aşa mai departe. Îndată ce sosea scrisoarea în sat, adusă de un ţăran în fuga calului, preotul o citea, şi numaidecât zece ţărani, care pe jos, care călare, plecau spre zece sate din apropiere ducând vestea. Iar dintr'aceste sate plecau alţii spre alte puncte. Înşişi preoţii vestiţi odată, dacă n'aveau oameni la îndemână, se aruncau pe cal şi în goana calului duceau vestea în satele vecine. Şi era o mişcare de furnici. Se întâmpla ca un preot să fie vestit din cinci – şase părţi deodată, cum se încrucişau veştile, dar tot mai bine să vesteşti pe om de şase ori decât să rămâie din întâmplare nevestit.

Şi aşa s'a făcut că vestea despre dumineca Tomei a fost a treia zi cunoscută de întreaga suflare românească. Atâta de repede a cutreierat aceasta lozincă toate satele din largul cuprins al ţării şi a străbătut până în creerii munţilor. Loc de adunare s'a ales Blajul, pentru că acolo aveau Românii un episcop, seminar teologic şi singurul liceu românesc pe atunci în Ardeal. Şi s'a adunat poporul. Ungurii ne-au pus piedici ; peste râurile cele mari, peste Olt, Mureş şi Someş, ei au stricat toate podurile, dar Românii au trecut cum au putut, mai prin apă până la piept, mai cu luntrea. Mai de departe porniră numai bărbaţii, dar mai din apropiere se ridicară sate întregi. Era un fel de călătorie a neamului întreg spre un centru.

Episcopii amândoi şi cel din Blaj şi cel din Sibiu, erau în fruntea preoţilor, în mijlocul ţăranilor. Guvernul însă a trimes poruncă episcopilor, că va da voie să se ţie adunarea, nu însă acum în dumineca Tomei, ci mai târziu într’o zi pe care pot s'o fixeze episcopii. Era o apucătură a guvernului, să împrăştie acum pe Români, bine ştiind că a doua oară n'au să mai vie. Românii cereau să se ţie adunarea acum, dar armata ungurească trimisă la Blaj, se opunea. Episcopii au fixat deci ziua de 15 Maiu. Dumineca Tomei căzuse la 30 Aprilie. Intr'adevăr mulţi ţărani s'au întors îndărăt, dar tot n'au biruit Ungurii, pentru că vreo patruzeci de mii de ţărani s'au împrăştiat prin satele vecine şi au aşteptat în linişte ziua de 15 Maiu.

Eu n'am de gând să vă povestesc cum a fost adunarea alcătuită şi ce s'a întâmplat atunci la Blaj, nici ce hotărâri au luat Românii, că n'am loc pentru aceasta. Urmările ei n'au fost fericite : Ungurii n'au voit să stea de vorbă cu Românii şi au trimes oşti asupra lor. În urmă, Românii s'au organisat şi ei ca oaste şi au început sângeroasa tragedie pe care a condus-o în sudul şi în mijlocul Ardealului iubitul erou popular al Munţilor Apuseni, Avram Iancu, numit până astăzi Regele Munţilor. Sfârşitul, şi al lui Iancu şi al aspiraţiunilor româneşti a fost tragic. Adunarea din Blaj rămâne totuşi un mare eveniment în istoria neamului românesc, căci negreşit a fost cea mai puternică manifestare de viaţă naţională a Românilor de peste munţi. Pentru întreagă istoria noastră rămâne ca un exemplu de entusiasm naţional şi de conştiinţă naţională, şi o dovadă că şi românii când e vorba de dreptul lor, sunt iuţi şi tenaci şi că, la o vreme de mare pericol, şi noi ne putem scula ca o naţiune înarmată, aşa ca'n câteva zile poporul întreg să fie sub steaguri.

Read More

"Gura lupului" de George Cosbuc

Pe fiul lui Ştefan cel Mare al Moldovei, pe Bogdan, cunoscut în istorie cu porecla Chiorul, pentru că avea un ochi scos îl chema şi Vlad. Acest lucru a încurcat dintru început pe istorici, căci se credea că Bogdan şi Vlad ar fi două persoane, adică doi fii ai lui Ştefan, după cum se părea din uricele marelui Domn. De când însă s'au descoperit urice de-ale lui Ştefan, în care el pomenea pe fiul său Bogdan numindu-l  totodată şi Vlad, s'a stabilit faptul că Vlad şi Bogdan era tot aceeaşi persoană. Astfel tatăl îşi numeşte copilul când Vlad, când Bogdan, când cu amândoua numele. Numele Vlad se vedea că era „cumpărat” şi i-l pusese mamă-sa de frica Duhurilor rele. Intr’adevăr, Bogdan-Voda trebuia să se numească Lupu, nu Vlad.

E cunoscută credinţa, că mamele ca să’şi mântuiască fiul de vreo boală grea, îi schimbă numele de obicei în Lupu ; ori îl „vindea” pe fereastră unei cerşetoare, unui străin, şi apoi ori îl cumpără de la cerşetoare, ori ia de suflet. Se vede, că şi Bogdan fiul lui Ştefan cel Mare, a păţit tot aşa, a fost vândut şi apoi cumpărat de mama sa ca un copil străin pe care-l cheamă Vlad.

Istoria noastră e plină de „Lupi”, în cronice întâlnim mereu pe Lupu paharnicul, Lupu vistiernicul, Lupu hatmanul, Lupu parcălabul, ba avem şi un domn în Moldova pe Vasile-Vodă Lupu. Aşa că numele Lupu e tot aşa de frecuent ca Ion ori ca Alexandru. De unde vine, că numele Lupu la noi Românii a fost şi este şi astăzi, aşa de des ? E adevărat că în calendarul ortodox se află un sfânt numit Lupu, martir, al căruia nume se prăsnueşte la 23 August, dar ce năzuesc Românii aşa de mult tocmai la numele acesta, câtă vreme peste două sute de nume de sfinţi din calendar nu le întrebuinţează niciodată ?

Pe lângă forma Lupu, Românii întrebuinţează şi alte forme născute din aceasta, ca Lupaşcu, Lupan, Lupeiu, Lupuşor, ori înjumătăţite ca Paşcu, Paşcan. Apoi de aici nume de familii. Nume de sfânt Ursu nu avem în calendar, şi cu toate astea în popor numele acesta e în multe locuri. Prin unele părţi li se dau copiilor nume de Grozavu, Rău, Crâncenu, care ţin locul altui nume mai obicinuit. E obicei al bisericii, ca omului care se călugăreşte să i se schimbe numele de botez cu altul călugăresc care se începe cu aceeaşi literă. Un Ion se face Ioil, un Petru se face Paisie. Explicarea, după cât ştiu eu, este că acel om a încetat de a mai fi pentru lume cutare Ion şi cutare Petru, deci a murit, şi s'a renăscut pentru altă viaţă cu numele Ioil ori Paisie.

În fond tot acelaş lucru este şi cu schimbarea numelui în popor, numai că forma este alta ; la călugări predomneşte o idee simbolică, în popor una superstiţioasă. Poporul schimbă numele copilului, crezând că amăgeşte duhurile necurate cu asta. Duhul rău ştie că a luat în primire să chinuiască ori să ucidă pe un copil numit Niculae, bunăoară. Părinţii că să’l scape îi schimbă numele în Lupu, şi duhurile rele rămân cu gura căscată şi trase pe sfoară. Pe copilul ştiut de ele, pe Niculae, nu-l mai află, când îl caută ; în locul lui, găsesc pe unul Lupu, străin, şi cu Lupu n'au nimic. E de admirat naivitatea aceasta a poporului, când crede că poate înşela aşa de uşor pe şiretul-şireţilor, pe duhul cel necurat. Dar e frumoasă credinţa şi e bine s'o păstrăm, căci e nevinovată.

Nu ştiu dacă toţi cititorii mei cunosc obiceiurile schimbărei numelui, de aceea voiesc să le descriu pe scurt. Când unei mame îi mor copiii pe rând, ori când unul i se îmbolnăveşte de boală lungă, mama poate să înşele duhul necurat care îi omoară copiii ori care aduce boală, prin schimbarea numelui copilului. Îndată ce i-a schimbat numele, duhul necurat a pierdut urma copilului, s'a încurcat cu catastihul ce-l poartă şi astfel pierde din vedere pe acel copil, nu-l mai poate recunoaşte şi nu-l mai poate regăsi să-l ucidă ori să-l chinuiască cu boala. Schimbarea numelui se face cu anumite ceremonialuri, toate astfel chibzuite ca să „deruteze” pe duhul necurat. Mama, de exemplu, îşi duce copilul în stradă şi-l lasă acolo, ca şi când l-ar lepăda.

În casă mama plânge, c-a murit copilul. Duhul necurat, care e în casă, aude plânsetul, vede şi crede, ca într’adevăr copilul a murit. Ce să mai stea el în casă ? Dar iată, când vrea să plece, o femeie cu care s'a înţeles mama vine cu copilul la fereastră şi vrea să-l vândă. Mama din casă, căreia şi aşa i-a murit copilul, vrea să-l cumpere. „Ce să-ţi dau pe el ?” „Atât şi atât”. „Nu aşa de mult că e urât, şi al meu era frumos”. În urmă se înţeleg la preţ. „Şi cum îl cheamă ?” „Lupu”. „Aoleo, grozav nume. Dă-mi-l încoace!” Şi femeia i-l dă pe fereastră. Duhul necurat a ascultat, a văzut târgul, e convins că acest copil e altul, şi pleacă speriat de numele Lupu şi ne având ce mai cauta în casa asta.

Se poate face însă şi altfel „cumpărarea” unui copil străin, după cum poate inventa mama. Principalul lucru este, ca fiul vândut ori cumpărat să fie scos şi băgat în casă pe fereastră (sau şi pe o spărtură în zid), nu pe drumul cel firesc, pe uşă ca să zăpăcescă şi mai rău pe duhul necurat. Bune toate, dar de ce numele cel mai obicinuit ce se dă acestor copii e Lupu ? Ca să se sperie duhurile rele, crezând că într’adevăr au în faţa lor un lup care le poate mânca. De aceea se mai dă şi numele Ursu, de aceea se dă numele Crâncenu, Grozavu, ca să ştie duhurile că au de-a face cu un om mai tare decât ele, cu unul grozav şi crâncen, cu care nu e bine să-şi facă de lucru. Aceste nume însă, ca şi Ursu, sunt numai analogii. Adevăratul nume ar fi să fie numai Lupu. Nu însă fiindcă lupul e cea mai cumplită fiara pe care o cunoaşte Românul, şi deci cea mai de spaimă chiar şi pentru duhurile rele, ci pentru alt cuvânt mitologic. Lupul, ca şi câinele, în mitologia popoarelor ariene este personificarea vântului care urlă cutreierând văzduhul şi risipeşte norii aducători de întuneric şi de spaimă, aşa cum risipeşte el şi oile când intră între ele. Vântul e spaima norilor, iar lupul e spaima duhurilor rele, ale întunericului, care umblă prin lume ca nori întunecoşi cu forme fantastice de stafii şi zmei şi câte arătări de spaimă.

Obiceiul vechi de tot, la toate popoarele, de a linişti copiii cu „lupul, lupul” când plâng, e întemeiat tot pe acest motiv mitologic. Nu copilului i se pomeneşte lupul, după cum cred mulţi dintre cei ce aud această ameninţare la ţărani, nu copilului, căci el habar n'are ce e lupul. Vorbele „vine lupul” le pomeneşte mama, pentru duhurile rele care neliniştesc copilul. Aceste duhuri ale nopţii şi ale norilor n'au duşman mai rău decât lupul (adică vântul) şi când, stând lângă leagăn ori lângă copilul care plânge la vatră, aud că vine lupul, se sperie şi o rup la fugă, lăsând copilul în pace. Asta a fost credinţa dintru început, şi asta e într’adevăr temeiul credinţei de astăzi în venirea lupului, dar în conştiinţa noastră s'au întunecat lucrurile, încât explicarea o căutam într'altă parte. Numele Lupu se întâlneşte des chiar şi printre oameni de condiţie socială mai bună, şi tot pe calea pe care am spus-o a ajuns să fie dat copiilor. Mamele sunt tot mame, tot mai cred în superstiţii, când e vorba de sănătatea şi de fericirea copiilor lor.

Read More

"Insula şerpilor" de George Cosbuc

 Am plecat dimineaţă, de la Sulina, cu o luntre spre largul mării, ca să văd Insula Şerpilor. Ştiam că n'am să văd decât o insulă pustie, plină de stânci şi de şerpi, nelocuită şi înspăimântătoare, dar după cum aleargă copilul după basme şi arătări ale fanteziei, aşa mă muncea pe mine dorul să văd acest petec de pământ din mijlocul mării. Odată, pe vremea când lumea mai credea în Zei şi minuni cereşti, acest ostrov se numea Levce şi era plin de minuni şi frumuseţi, precum e astăzi plin de buruieni şi de şerpi grozavi, ce se tăvălesc cu miile pe stâncile arse de soare. Pe acest ostrov a fost un templu vestit al eroului, - iar după moarte Zeu - Ahile, şi corăbii greceşti veneau de pretutindeni cu daruri, la acest templu, de pretutindeni s'adunau adoratorii lui Ahile, ca să-l vadă şi să-l audă şi să fie o noapte oaspeţi ai celui mai mare erou pe care l-au avut Grecii.

Sprintenul de picioare erou, Ahile mâniosul, care a dat prilej nemuritorului Homer să scrie cea mai frumoasă poesie a veacurilor, Iliada. Ahile, pe lângă care s'au învârtit toate legendele greceşti de pe timpul formării statelor din Elada, şi de a cărui spaima au tremurat ţărmurile asiatice şi mai ales puternicul regat al Dardanilor. Acest Ahile a avut cel mai vestit al său templu pe o insulă care este a noastră astăzi, a Românilor. Vântul şuiera cumplit împrejurul acestei insule, când se porneşte de-a lungul mării, pe vreme senină. Printre crăpăturile de stâncă, el cântă cu un fel de plângere jalnică ; sfâşiat de colţurile stâncilor el pare că ţipa de durere şi apoi parcă râde cu hohot copilăresc când scapă de aici şi-o rupe la fugă pe larga mare. Am auzit acest vânt al vremii senine, şi într’adevăr m'a cuprins o spaimă şi o groază oarecum religioasă şi mi-a trecut un fior prin suflet. Cum o fi cântând vântul, nu când adie, ci când bate cu mânia sa pe câtă o adună de pe atâta larg de mare ? Cum o fi cântând el pe vreme de furtună, noaptea, când îşi sfâşie trupul între aceste ascuţite jghiaburi şi colţuri de stâncă posomorâte ? Eu n'aş vrea să fiu acolo, pe-o noapte întunecoasă, cu ploaie ce biciuieşte suprafaţa mării, cu urlete de vânt, cu fulgere ce se prăvălesc p'acele stânci ca nişte şerpi uriaşi de foc, cu toată furia de valuri ale acelei mări pe care tocmai pentru răutatea furtunilor ei au numit-o oamenii Neagră. Să te arunce valurile acolo, şi să petreci sub stâncile insulei o noapte cu furtuna ştiindu-te într’un iad de şerpi ce se urcă unul peste altul, câte doi, câte zece, câte-o sută, încât fac clăi ce se mişcă leneş şi'n dreapta şi'n stânga !

Pe insulă eu n'am fost. Am rămas la poalele ei pe-o stâncă şi n'am îndrasnit să-mi fac drum printre atâta mulţime de şerpi. Nu ştiu dacă se mai văd ceva ruine de templu ori de ziduri pe insulă, ceva urme de frumuseţile pe cari le-a avut insula pe când se numea Levce. Spun scriitorii, ca pe insulă erau păduri sfinte, locuinţe, şi'n mijloc un templu frumos. De şerpi însă nu pomenesc. Se vede, că pe-atunci nu erau: s'au adunat din largul mării numai după ce insula a rămas pustie. Dar, după cum citesc şi aud, insula e numai stâncă şi loc neroditor, fără apă. Cum au putut atunci pe Levce să trăiască oameni, cum au putut să crească păduri ? Ori poate ostrovul cum e astăzi nu e tot cel vechiu, e schimbat prin vr'un cutremur de pământ, e înecat de valuri pe partea care a fost roditoare ?

Vântul însă plânge şi râde, cântă şi urlă tot aşa, ca şi în vremurile vechi. Când l-am auzit, mi-am explicat numaidecât vorbele pe care le spun scriitorii vechi, ca într'acest ostrov noaptea se aud plângerile lui Ahile, se aud râsetele lui şi uneori grozave sgomote de arme şi zurăituri de zale şi de scuturi. Intr’adevăr, vântul îţi lasă impresia că auzi în interiorul insulei râsete şi plângeri, vuiete de oşti şi nechezări de cal, răcnete de fiară şi ţipete de oameni cari cer ajutor şi un amestec de vaiete de femei şi de copii.

Se înţelege, îţi trebuie puţină fantasie ca să le auzi pe toate şi să le desluşeşti căci toate sunt numai feluritele glasuri ale şuieratului de vânt printre stânci şi peste crestele despicate ale lor. Iar Grecii au avut multă fantasie, şi le-au auzit pe toate aşa cum le spun scriitorii. Şuieratul vântului e înfiorător chiar şi numai prin coşurile casei şi pare plânset de om ce moare, dar în mijlocul mării printre-atâtea stânci şi cu puterea ce-o are acolo în nemărginirea mării, mai ales noaptea. Cei ce ajungeau la malurile Levcei erau siliţi să petreacă acolo o noapte, şi nu în corabie, ci pe luntre, şi trebuiau în zori să cerceteze o capişte a Zeului Ahile, ce stă mai de vale lângă mal. Apoi, dacă nu voiau să vadă şi templul cel mare, puteau pleca. Aceştia şi toţi câţi treceau noptea pe lângă Levce, auzeau de pe insula o musica îngrozitoare şi stârnitoare de uimire, auzeau furioase nechezări de cal, sgomote de scuturi şi de alte unelte răsboinice. Mulţi spun, că ar fi văzut, în bătaia lunei, pe însuşi Ahile, pe creştetul unei stânci, în chip de flăcău tânăr şi nespus de frumos, îmbrăcat în zale, cu coif şi scut, şi jucând jocuri eroice. Nici-o corabie nu putea trece pe lângă Levce fără să nu aducă jertfă lui Ahile ; celor ce ajungeau acolo li se arăta Zeul în vis şi le arăta liman îndemanatec unde să-şi lege corabia. La malul ostrovului era şi un oracol al lui Ahile, care profeţea corăbierilor cum are să le fie drumul. Ca plată, corăbierii dădeau o oaie, o capră, un porc ori o vacă, după cum aveau pe corabie. Animalul hotărât jertfei intra de sine, nemânat de om, în capiştea Zeului şi de acolo nu mai ieşea.

Am scris mai sus, că ostrovul nu mai este cum a fost, că a fost acoperit de ape. Iată o legendă veche, care ni se pare că spune despre acest lucru. Amazoanele, femei care nu voiau să ştie de bărbaţi şi vecinic purtau răsboaie, pe cal fără şea a fost bătute de Ahile la Troia, când veniseră ori să ajute Troienilor, ori să se bată de capul lor când cu Troienii, când cu Grecii. Ele de ciudă, după moartea lui Ahile, au venit pe corăbii la Levce şi au poruncit oamenilor să taie pădurile de pe lângă templu şi să strice templul. Topoarele însă săreau îndărăt şi loveau pe tăietori în cap, omorându-i.

Amazoanele, văzând aceasta, au dat pinteni cailor şi s'au repezit spre templu. Atunci se arătă Ahile şi se uită la ele cu nişte ochi aşa de grozavi, încât caii s'au înspăimântat, au trântit Amazoanele, le-au călcat în picioare, le-au sfâşiat cu dinţii şi le mâncară oasele şi carnea. Apoi, cu nespusă turbare, au început să alerge de-a lungul şi de-a latul insulei până au ajuns pe vârful unui munte ce era aproape de mare, de unde părându-li-se marea liniştită a fi un câmp neted sub picioarele lor, au alergat la vale şi s'au înecat în mare. Veni apoi o groaznică furtună, care a făcut să se isbească una de alta luntrele Amazoanelor cu aşa mânie, încât părea că poartă resboiu între ele, şi toate s'au prăpădit.

Spărturile lor au fost aduse de mare până lângă templu unde erau şi cadavrele Amazoanelor. Atunci Ahile, ca să cureţe locul, a umflat marea aşa de mult încât s'a vărsat peste insulă şi a curăţit-o de cadavre şi de sfărâmăturile luntrelor. În legenda aceasta e vorba de tăierea copacilor, de revărsarea mării peste insulă. Poate sunt aduceri aminte de adevărata despădurire a insulei şi de pieirea unei părţi a ei sub mare. Se vorbeşte şi de un munte. Unde e astăzi? Poate că Insula Şerpilor de azi e numai vârful acelui munte, şi toată insula Levce cu templul lui Ahile, cu pădurile, cu locuinţele de pe ea, s'a scufundat sub apă.

Un detaliu interesant dă un scriitor vechi despre Homer. Zice, că poetul care a cântat aşa de frumos pe Ahile, ar fi voit să ştie pe cine a cântat. Un oracol i-a spus să meargă la Levce, să păstorească oile pe lângă templul lui Ahile, şi Ahile i se va arăta. Homer a venit la Levce, şi într’adevăr Ahile i s'a arătat, dar de lumina cea multă ce-l înconjura, poetul Homer a orbit şi a rămas orb.

Iată că pe Levce se pomenesc şi turme de oi, ceea ce ne-ar dovedi că ostrovul era bogat în păşuni. De n'ar fi fost, nu s'ar povesti ! Păduri, templu, turme de oi, pe unde astăzi e numai piatră şi piatră. Ahile şi poetul Homer pe unde astăzi sunt numai şerpi negri ce se încălzesc la soare pe o insulă pustie. Insula Şerpilor, vechia Levce, este astăzi pământ românesc. Şi ne putem şi noi lauda, că pe pământul nostru a căutat refugiu după moarte cel mai mare erou al Grecilor, şi că poetul poeţilor, Homer, a păstorit oi pe pământ românesc.

Read More

"Tribunalul satului" de George Cosbuc

 Pe dealul care mărgineşte satul despre Răsărit începu să ardă focul mare, tot mai mare. Se părea, prin întunericul nopţii că este un stog de fân ce arde.

De cu ziuă veniseră flăcăii în deal, urmaţi de o droaie de copii, fiecare ducând câte o sarcină de paie, câte o despicătură - două de lemn de fag. De prin păduri şi-au adunat un morman de uscături şi de frunze, din care acum tot luau cu braţele şi hrăneau necontenit focul de pe culmea dealului.

De jos, din sat, se vedeau în zarea focului, furnicând ca nişte stafii ale nopţii tinerii ce erau în deal. Ne-am aşezat, eu şi preotul satului pe două scaune, în dosul casei din grădină, ca să auzim mai bine strigătul celor din deal. Eu nu cunoşteam obiceiul acesta, al „strigării peste sat” şi-mi părea acum bine că am ocaziunea să-l cunosc.

Era Miercuri seara, spre Joia-Mare, în săptămâna patimilor. Timpul cald şi frumos.

- E o judecată aspră strigarea peste sat, îmi zise preotul. Dar ajută! Nu-i în stare nici o lege, nici o frică de pedeapsă, nici o autoritate, să moralizeze aşa de mult satul, ca strigarea aceasta. De-acolo din deal strigă unul - om priceput la asta - numele unui flăcău, al unei fete, al unei neveste, şi apoi începe să înşire toate păcatele celui numit. Mai mare ruşinea.

- Şi ce păcate anume, i le înşiră ? Şi de unde le ştie el pe toate aşa cu de-amănuntul ?

- Ce lucru mare să cunoşti cu de-amănuntul toate bunăţile şi toate relele din sat! Suntem o mână de oameni, şi ne cunoaştem unul pe altul. Ion, cel ce strigă, nu e lăsat numai cu propriile-i cunoştinţe, vin oamenii şi-i dau informaţiuni despre lucruri pe care el n'are de unde să le ştie. Vin înşişi părinţii, şi-l informează despre obiceiurile rele ale fiilor lor cari n'ascultă de dojana părintească. Strigarea peste sat e o binefacere pentru părinţi. O sută de bătăi să dea un tată copilului lui, şi de-o sută de ori să sară mama în cozile fetei, nu fac atâta cât o strigare peste sat. Fata care a rămas nestrigată se mândreşte anul întreg şi e privită cu fruntea fetelor. Vai de ruşinea însă a aceleia, care a fost strigată de două ori într’acelaşi an.

- Toate bune, am zis eu, dar eu am o bănuială, care-ţi răstoarnă toată laudă ce-o aduci acestor strigări.

- Ce bănuială ?

- Că se face nedreptate şi abus. Informaţiile pot să fie neadevărate, pot să vie de la oameni pismătăreţi, de la duşmani. Ce te faci atunci ? Năpăstuieşti oamenii nevinovaţi, faci de râsul satului pe tinerii cari nu merită batjocură. Şi apoi la urmă, însuşi omul cel însărcinat cu strigarea poate să fie duşmănos cuiva. Dar, presupunând că e de absolută bună credinţă, nu poate fi tras pe sfoară, de cei răutăcioşi şi de cei şugubeţi ?

- S'a întâmplat şi se mai întâmplă, să strige lucruri neadevărate. Dar cel ce strigă e fruntaş al satului, om nebănuit de nimeni, şi face slujba aceasta de vreo zece ani, că e bun de gură şi ţine bine aminte. Când fără vrere, face vreo nedreptate, a doua zi ori de altădată caută pe cel nepăstuit îşi se împacă cu el. De e flăcău îl ia cu buna şi-l cinsteşte cu ceva vin. Dacă e fată ori nevastă, îşi retrage spusele, în faţa bisericei, înaintea tuturor sătenilor. Asta însă se întâmplă poate la trei ani odată. Şi nu [se] poate nedreptăţi şi abusuri, de-o parte că nu vrea, de alta că nu-l lasă satul. E sub control. Ne adunăm la Primărie, noi vreo douăzeci de bătrâni ai satului şi mă duc şi eu, şi acolo hotărâm ce are să se strige peste sat. Cel ce strigă ne spune pe rând ce ştie şi ce informaţiuni are despre cutare fată, cutare nevastă, cutare flăcău. Noi ascultăm şi hotărâm şi judecăm ce are să se strige, asta da, şi asta nu, asta e prea aspră, asta e prea intimă şi aşa mai departe. Numai ce iese din sfatul nostru e bun a fi strigat. S'au întâmplat cazuri, dar mai demult, că o fată s'a aruncat în fântână în urma celor ce i s'a fi strigat peste sat, iar o nevastă s'o otrăvit pentru o nedreaptă şi mare vină ce i s'a strigat bărbatului ei. Dar astea au fost demult.

În vremea aceasta au început să cânte cu buciumele în deal.

- Acum încep, zise preotul. Tot satul e acum prin grădini. Toţi ascultă. Copiii prin pomi, bărbaţii şi nevestele pe garduri, moşnegii pe prispe, fetele tupilate prin funduri de grădină. Nu e nimeni prin case, până şi ovreiul cu ai lui iese din cârciumă şi ascultă.

„Aure, maure, ho, ho”!

Acesta fu strigătul care ieşit din vr'o câteva zeci de guri, străbătu pe deasupra satului, de sus din deal şi trecu puternic umplând de fiori tăcerea noaptei şi sufletele atâtor oameni din sat. Şi deodată cu strigătul acesta începu un joc de artificii pe deal : unii aruncau cocoloaşe de paie aprinse, alţii purtau prăjini învelite cu paie ce ardeau vâlvâind, alţii lăsau s'alerge pe râpi roţi de car pe lângă care legaseră cârpe şi frunze uscate şi paie şi apoi le dete foc .

- Ce-i maure, ce te-a prins ?

Aşa răspunseră alte glasuri, întrebând. Atunci „maurele” singur - marele preot al acestei datine - a strigat cu un glas puternic, răsunător, şi foarte limpede :

- Mă doare capul.

- Şi de ce te doare, mă ?

- De cojocelul lui Ion al Tudorei ca l'a pierdut în târg şi l'a găsit Avrum de lângă pod. Cine nu'l crede tot ca el să paţă.

Preotul a râs cu atâta poftă încât am început şi eu să râd, ca mirele surd. Şi nu ştiu, era adevăr, ori părere, de prin grădinele de primprejur s'a ridicat un hohot de râs, un hohot mare, neţărmurit ; poate că într’acel moment râdea satul întreg, de pe garduri, de pe case, de prin pomi, singur bietul Ion al Tudorei sta undeva ascuns şi, prins de ruşine şi de necaz, înghiţea noduri seci şi mormăia printre dinţi. Eu într’adevar, n'am înţeles multe din povestea cu Ion şi cu Avrum, de aceea am întrebat pe preot. El mi-a spus că acest Ion îşi băuse cojocelul în târg la un anumit Avrum, iar nevestei sale şi satului i-a spus că şi-a pierdut cojocelul umblând prin târg. Gluma era bine potrivită, mai ales că Ion era un făţarnic, dojenea pe alţii să nu bea şi odată cu capul n'ar fi vrut să se ştie cu siguranţă că şi-a băut cojocul.

„Aure, maure, ho, ho!” răsună din nou de pe coastă şi din nou aceeaşi întrebare din vale : ce-i maure, ce te-a prins ? Şi iarăşi răspunse maurele. Şi lucrul a continuat mereu aşa. Răspunsurile maurelui, limpede şi desluşit auzite, erau pentru mine tot atâtea oracole, fiindcă vorbea în pilde şi despre relaţii pe care nu le cunoşteam. Atâta ştiu că a trecut în revistă peste o sută de persoane, criticându-le purtările, arătându-le omenia şi dojenindu-le firea. Flăcăilor şi bărbaţilor le-a imputat şi i-a mustrat, că şi-a lăsat cutare loc nearat, că nu'şi adapă vitele la timp, că umblă cu cisme împrumutate, că vecinic cer tutun de la alţii, că şi-au beut cutare lucru, ori cutare haină, că-şi bat nevasta, pentru că şi-o tem de nu ştiu cine, şi aşa câte şi mai câte.

Cu mult mai variate şi mai bine spuse au fost strigările nevestelor şi ale fetelor. Ba că una ar voi să se mărite şi ea adoarme la furcă, alta că a jucat în post, că una şi-a dat mărgelele ca s'aducă ţuică măsei, alta doarme pe sub streasini şi pe după clăi, asta nu ştie să puie aluatul pe lopată până nu-l leagă cu funia, ceealaltă are cinci cămăşi, două rupte, două sparte şi la una n'are spate, una a rămas fată bătrână, căci toată ziua stă cu mâinile în şolduri şi se uită în sus pe coş, alta pentru că sperie vacile din curte când iese între ele cu capul gol.

Acesta este ceea ce am numit eu „tribunalul satului”. Într’adevăr, un tribunal, sau mai bine  Curte cu Juraţi, în toată legea. Sentinţa maurelui e fără apel şi e valabilă până la anul. Multora le face zile amare anul întreg, consecinţele sentinţei maurelui sunt de multe ori hotărâtoare în soarta fetelor : măritarea lor atârnă mult de judecăţile maurelui. Tineretul mai ales, în săptămânile postului mare, se trudeşte să aibă purtare cât de bună ca să încapă în bunele graţii ale maurelui.

Read More

"Craiu nou în ţară" de George Cosbuc

 Am arătat în „Tribunalul satului” ce este strigarea peste sat, cum această strigare este un fel de tribunal fără apel în chestii care ating mai ales morala poporului de la sate. Mai este un obicei popular al „Craiului-nou”, care se apropie, ca formă, de al strigării peste sat, în fond însă se deosebeşte cu totul. Craiul-nou este un judecător în toată legea şi are dreptul de a pedepsi cu bătaia la talpă pe toţi cei ce sunt denunţaţi de sat că au purtări rele. Dar pe când cel ce strigă peste sat acuză şi pe femei, Craiul-nou n'are nici o putere de a pedepsi şi de a trage la răspundere femeile, ci numai bărbaţii, şi dintre aceştia numai pe flăcăi şi rareori pe bărbaţii de curând însuraţi.

Întru toate, Craiul-nou este un obicei cu apucături resboinice şi-ţi aduce aminte de felul cum îşi aleg popoarele primitive căpeteniile lor, la echinocţiul de primăvară, sau dacă ni se iartă acesta apropiere de lucruri, de felul cum îşi alegeau Romanii consulii lor tot pe la începutul primăverii. Obiceiul Craiului-nou e practicat, după cât ştiu până acum, numai prin plaiurile româneşti ale Ardealului, în Nord spre Maramureş şi Bucovina, în ţinutul Năsăudului, şi la Sud în Ţara-Oltului, de cătră Muntenia. Plaiurile Carpaţilor de cătră Moldova nu sunt ale Românilor, ci în cea mai mare parte ale Secuilor. Cred însă că obiceiul o fi existând şi în Muntenia pe sub munţi, dar până acum nu l-am putut dovedi. În părţile sudice e obiceiul să se aleagă numai un Crai, iar în cele nordice doi. Şi într’alte câteva amănunte se deosebeşte obiceiul, luat în totalitatea lui, de felul cum îl cunosc cei din Sud şi cei din Nord. Eu am să descriu aici obiceiul aşa cum se practică în Nordul Ardealului, fiindcă mi se pare mai neamestecat cu alte obiceiuri cari s'au alipit de el şi fiindcă îl şi cunosc mai bine, căci l-am văzut cu ochii mei de atâtea ori.

Aici s'aleg doi crai. În ziua de Paşti, după sfânta slujbă, se adună tot satul pe un loc larg, undeva în sat ori afară din sat. Flăcăii ies la mijloc. În jurul lor se adună fetele, într'un cerc. Amândouă grupurile, de flăcăi şi de fete, sunt împrejmuite de un cerc al nevestelor, apoi toate acestea de un cerc mai larg al bărbaţilor. Iar pe margini de tot, cercul exterior, îl formează bătrânii cu babele şi copiii. Astfel tot locul e cuprins de mulţime, aşa că la mijloc, ca un sâmbure, stă grupa compactă a flăcăilor încunjurată de patru cercuri concentrice tot mai largi.

Când sunt neînţelegeri între flăcăi pe cine să aleagă Crai, apelează la prima instanţă, la cercul fetelor. Acestea apoi îşi dau părerile şi hotărăsc. Dacă nici aşa nu se poate ajunge la un resultat, intră în sfat cercul cel mai apropiat al nevestelor, ca a doua instanţă şi fac pace. Iar dacă nici acum nu se poate forma o majoritate, începe cercul al treilea, al bărbaţilor, să strige pentru unul ori pentru altul. De multe ori se întâmplă să se facă apel şi la al patrulea cerc, al bătrânilor. Foarte rar şi numai din auzite se ştie că s'a întâmplat casul că nu s'a putut uni satul asupra celor două persoane ce au să fie Crai, şi atunci se chiamă preotul satului care vine şi numeşte pe crai, fără să mai asculte părerile mulţimii. El e arbitru. Toată acestă alegere cu aducerea mereu a altor cercuri de oameni, în caz de neînţelegere, este aşa de asemănătoare cu adunarea comiţiilor în Roma. Îndată ce Craii au fost aleşi de obicei doi dintre flăcăii cari au mai bune purtări, ori, dacă Paştile cad mai târziu, cei doi flăcăi cari au ieşit mai întâi cu plugul să are îşi numesc patru ajutători, după bunul lor plac. Aceşti patru iau numaidecât pe Crai, îl pun pe câte o grapă adusă anume, şi ridicându-l cu grapă cu tot pe umeri îl duc la râul cel mai apropiat, urmaţi de satul întreg, într’un alai vesel, cu chiote şi strigăte : „Craiu-nou în ţară!”.

Ajunşi la râu, îi dau jos. Craii intră în apă până la genunchi. Grapele stau pe mal, şi acum începe o luptă pentru grape. Craii vreau să le tragă în apă la ei, flăcăii să le tragă pe uscat. Craii asvârl apa pe mulţime şi o alungă. În urmă, după o luptă aparentă, dar lungă, îşi trag grapele în apă. Atunci mulţimea chioteşte ; craii ies, sunt puşi iarăşi pe grapă şi aduşi în faţa bisericii. Aici se află un scaun, anume făcut, numit al judeţului. Poporul ridică pe braţe Craii de trei ori, strigând iarăşi: „Craiu nou în ţară” şi apoi îi aşează pe acel scaun înalt, şi de-acum au putere de Crai un întreg an, până la Paştile viitoare.

În momentul acesta, un flăcău care s'a urcat în turnul bisericii, strigă de acolo peste mulţime cu glasul tare şi rar : „Crai nou în ţară! Grâu destul la vară!” şi apoi începe a numi felurite cereale şi lucruri trebuincioase cu preţul vânzării lor, bunăoară : grâul cu atâţia bani, porumbul cu atâţia, o coasă, atâta, un plug atâta, lâna atâta şi aşa mai încolo. Eu bănuiesc că această strigare a preţurilor – astăzi mai mult glumeaţă - este un punct principal în practica obiceiului : este publicarea tarifului mărfurilor şi a dărilor, cum se obicinuieşte la domnie nouă.

Un ceremonial simbolic urmeză după această strigare: flăcăul din turn aruncă jos un suman, toţi flăcăii sar să-l prindă, că nu e iertat să-l lase să atingă pământul. Dacă sumanul ar atinge pământul, Craii părăsesc scaunul judeţului, şi trebuie să se facă altă alegere de Crai, aşa că aceştia doi nu mai pot fi aleşi. E un mod aşa de naiv şi de poetic de a’şi arata încrederea în Craii aleşi!

Cei patru ajutători ai Crailor au în mână vergi de alun, de aceea şi sărbătoarea cu chef şi cu lăutari câtă se face de la Paşti până la Dumineca Tomei, se numeşte Vergel.

După ce s'au aşezat pe scaun începe Bricelatul. Toată mulţimea e adunată în jurul Crailor ; toţi cei ce-au de denunţat pe cineva s'apropie şi spun. Unul dintre Crai judecă, iar celălalt execută pedeapsa. Rând pe rând vine la scaun câte unul şi dă de gol pe cutare ori cutare flăcău - numai flăcăii sunt denunţaţi, dar îi poate denunţa oricine - că are obiceiul să-şi bată boii, că se ceartă cu părinţii, că a amăgit pe cutare fată şi cununia şi-a lăsat-o, că are năravul să înjure, că umblă murdar îmbrăcat, şi doarme când ar trebui să fie Dumineca la biserică, ori că e nebăgător de seamă şi rupe mereu câte ceva la car şi la plug, că umblă prea mult sărind gardurile, că e răutăcios şi gâlcevitor cu toată lumea. Şi altele, câte şi câte.

Craiul judecător ascultă, dă semn şi cei patru ajutători prind pe acuzat, îl iau pe sus, doi de la cap şi doi de la picioare, şi aşa cu faţa în jos îl duc în jurul bisericii şi la fiecare colţ de biserică îl bat la tălpi cu nişte lopăţele, dându-i loviturile rânduite de Craiu. Al doilea Craiu, executorul, merge în fruntea alaiului cu vinovatul, el observă dacă loviturile i se dau după număr, dacă nu-l lovesc prea cu duşmănie (căci se întâmplă şi asta, mai ales că vinovatul trebuie să fie desculţ) şi apoi se întoarce ca să ia pe altul în primire, fiindcă în vremea asta Craiul - Judecător a rămas pe scaunul său şi ascultă alte denunţuri. Lumea adunată râde, comentează, chioteşte. Alaiul cu vinovatul e urmat numai de copii, cărora le face plăcere să vadă bătaia la tălpi, căci au un spectacol ; lumea cealaltă se îndeasă însă pe lângă scaun, s'audă acusările cari pentru oamenii mari au mai mult interes decât bătaia la talpă. Nimeni dintre cei acusaţi nu poate să se sustragă judecăţii ; nimeni n'are voie să fie încăpăţânat, să nu se supuie legilor apucate din bătrâni, căci atunci ar avea de furcă bietul cu satul întreg.

Read More

"Făt-Frumos al nostru şi pasărea Fenix" de George Cosbuc

 În basmele noastre, eroul Făt-Frumos sau orice nume ar avea el are ca nota esenţială reînvierea. El se lupta cu puterile supranaturale ale zmeilor şi balaurilor şi altor monştri, cade în lupta cu ei, este ucis, apoi învie prin ajutorul apei-vii aduse de vreun tovarăş. E cu neputinţă ca un basm să se isprăvească cu moartea eroului. Reînvierea este o condiţiune fără de care nu poate exista erou în basme.

Ideia reînvierii eroului este un simbol al reînvierii fisice a naturii în fiecare primăvară, a soarelui vecinic care iarna scapată spre Sud, pierde puterea căldurii, iar primăvara se întoarce spre Nord cu putere şi căldură. Dar e totodată şi ideea reînvierii psihice, a sufletului care trăind şi după moartea omului într’o lume vecinică, reintră iarăşi într’un om. Dintre popoarele vechi pe câte le cunoaştem din istorie afară de Egipteni, nici unul nu credea în nemurirea sufletului şi nici în reînvierea oamenilor. Grecii şi Romanii credeau că este un loc numit Hades ori Orcus unde se duc morţii, ca umbre, şi trăiesc vecinic, cei buni cu cei răi la un loc. Dar aceste umbre nu erau suflete, ci „fantome” cu chip de om, fără trup, nemateriale, năluci. Mai târziu, către creştinism încoace, au început să creadă şi Romanii şi Grecii într’un Rai şi Iad, cu resplatiri şi pedepse.

Iudeii n'au crezut niciodată că sufletul trăieşte după moarte, niciodată n'au crezut în Învierea oamenilor. N-au avut, prin urmare, nici Rai, nici Iad. După concepţia Iudeilor omul când moare e de-a pururi mort, şi sufletul lui piere deodată cu trupul. În felul acesta Iudeii au avut cea mai tristă concepţie despre viaţă şi lume : un Iehova vecinic, răsbunator şi mânios mereu, iar oamenii nişte jucării în mâna lui cari trăiesc puţin pe lume şi pier ca să fie pieriţi pentru vecii vecilor. Testamentul vechi nu pomeneşte nimic nici de răsplătire pe altă lume, dacă eşti bun, nici de o pedepsă dacă eşti rău - oricum ai fi, oricum ai trăi, eşti acelaşi în faţa veciniciei. De aceea nimeni şi nimic nu te silesce să fii bun şi drept în viaţă ; nimeni şi nimic nu te înspăimântă dacă eşti rău şi cu păcate. O concepţie mare e şi aceasta, dar înfiorătoare. Cât de deosebită e concepţia creştinismului despre viaţă şi lume şi despre faptele omului : creştinul crede că are să dea seama de faptele lui, pe altă lume, şi va purta consecinţele lor, după cum, au fost bune ori rele.

Egiptenii credeau şi în nemurirea sufletului şi în reînvierea vieţilor. De aceea aveau aşa de mare grijă de morţii lor, îi îmbălsămau şi le făceau morminte trainice, ca pentru vecinicie. Moise care a luat o mulţime de învăţături de la Egipteni, n'a voit să ia şi credinţa în nemurirea sufletului. Fără îndoială o fi ştiut el de ce nu i s'a potrivit în sistemul său religios această credinţă şi a cunoscut bine pe Iudei. Egiptenii, simbolizând reînvierea, credeau că este undeva departe în Arabia o pasăre, cât un vultur, cu pene de aur, care vine tot la cinci sute de ani în templu, dimpreună cu tată-său pe care îl culcă pe un aşternut de smirnă şi apoi îi dă foc. Iar pasărea cea bătrână după ce se preface cenuşă, reînvie „mai tânără şi mai frumoasă” şi sboară cu fiul său îndărăt. Această legendă a găsit-o istoricul grec Herodot la Egipteni şi a scris-o în istoria lui. Iudeii au împrumutat legenda de la Egipteni, şi spuneau că este o pasăre mare numită Hol care trăieşte vecinic.

Când a mâncat Adam şi Eva din fructul oprit, toate animalele din Paradis au mâncat şi ele, şi toate au devenit muritoare. Singură pasărea Hol n'a mâncat şi de-aceea trăieşte apururi. După legenda iudaică, deci, nemuritori în lume sunt numai doi : Iehova şi pasărea Hol. Iudeii însă necrezând în reînvierea morţilor, au lepădat din legenda egipteană tocmai partea cea mai frumoasă : moartea şi apoi învierea.

Pasărea în legenda egipteană se numeşte Fenix. Fiindcă David psalmistul şi profeţii vorbesc de ea, şi fiindcă în greceşte foinix însemnează şi pasărea aceasta şi palmierul, traducătorii din greceşte au făcut zapacelă. Aşa, în psalmul 92, vers 13, se zice : „Cel drept va întineri ca finicul”. Ca cine anume ? ca pasărea Fenix, care învie din cenuşa ei, ori ca arborele Fenix (palmierul), care în fiecare lună îşi leapădă câte o frunză şi în locul ei creşte alta tânără ?

Pasărea Fenix a fost primită de creştini ca simbol al Mântuitorului nostru Hristos. Precum ea singură se jertfeşte, ca să reînvie mai tânără, aşa Hristos s'a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în păcate. Pe mormintele vechi creştine se văd adeseori palmieri şi păsări Fenix în loc de îngeri ori alte simboluri ce avem noi astăzi ca representări ale vieţii viitoare. În loc de păsări Fenix se puneau pe morminte şi chipuri de pelican. Despre această pasăre se credea un lucru curios. Anume : că mama îşi omoară puiul cu desmierdările ei, apoi vine tata puiului şi atâta îşi sfâşie pieptul cu ciocul până iese sânge, iar cu sângele inimii sale stropeşte puiul mort şi-l învie. Sângele pelicanului se numea apa vie a morţii.

În mitologia noastră, precum am spus, avem ideea reînvierii fisice şi psihice în basme. Făt-Frumos e o pasăre Fenix, care învie „mai frumos de cum a fost”, tocmai cum credeau Egiptenii de pasărea lor. Şi, iarăşi, el învie stropit fiind cu apă-vie, tocmai cum se credea despre pelican că-şi învie puiul. Se înţelege, nu poţi apropia pe Făt-Frumos de pasărea Fenix, decât intru atât că şi el şi ea învie. Încolo sunt două concepte cu totul felurite.

Read More

PDL între viitor şi trecut

 Nici nu s-au apropiat alegerile în PDL, că au şi început tulburările. Deocamdată doar declaraţii şi subtile lovituri la gioale. Totul a început cu declaraţiile Preşedintelui care l-au exclus pe Blaga dintre preferinţele sale la şefia partidului. Aparent, aceste preferinţe au o valoare simbolică şi puteau trece aproape neobservate. Dar Băse nu şi-a exprimat aiurea punctul de vedere; în spatele vorbelor, reproşul a fost evident: Blaga a vândut partidul usl-ului, aşadar nu este potrivit să devină preşedinte al lui.

Reacţia taberei Blaga nu s-a lăsat aşteptată. Uitând că PDL a ajuns la putere şi s-a menţinut datorită Preşedintelui, Blaga şi Stolojan s-au simţit imediat atinşi în orgoliul lor de vânzători ai partidului. Fără să stea prea mult pe gânduri, şi unul şi celălalt şi-au „amintit” că PDL l-a susţinut pe Băse când prietenii lor de azi se jucau de-a suspendarea. Trebuie să le spun că „susţinerea” respectivă a venit din partea membrilor de partid, nu a lor; ei l-au susţinut doar formal şi doar pentru a nu face opinie separată.

De foarte multă vreme, laudele derbedeilor roşii la adresa lui Blaga erau suspecte, dar nu şi neaşteptate. Vameşul ştie destule din perioada încălcării flagrante a embargoului aplicat fostei Yugoslavii, aşa că politeţea adresării este obligatorie pentru infractorii psd şi pnl. Munţii de canistre ce se „odihneau” dincolo de Dunăre n-au trecut cu bărcuţa unor traficanţi mărunţi, ci au trecut chiar transporturi în adevăratul sens al cuvântului. Să ne amintim că până şi Văcăroiu îşi deschisese o pompă de benzină pe malul românesc al Dunării, nu de alta, dar să nu rămână tocmai el fără benzină dacă ar trece întâmplător pe-acolo... Şi dacă ar fi doar benzina...

În perioada guvernărilor roşii, traficul a fost mult mai diversificat, iar afacerile „româneşti” furnizau lunar valuta necesară supravieţuirii regimului Miloşevici (aş putea numi câteva din firmele cu personalitate juridică română, dar cu patroni.. sârbi, implicate în asta). Fără dubiu, Blaga ştie despre trecerile frauduloase de valută cash, aşa cum ştie şi despre ingenioasa manieră de a scoate bani din ţară prin cumpărarea de maşini noi şi trimiterea lor la Belgrad. Într-un cuvânt, dacă Blaga ar vrea să păstreze PDL-ul independent, ar fi capabil s-o facă. Problema lui e că nu pare să vrea. După ce a „închinat” partidul usl-ului, atât la locale cât şi la generale, Blaga e limpede că visează la unificarea „liberală”, sub pulpana generoasă a pnl-ului, ca să nu zic „a lui Felix”. Asta ar însemna practic dispariţia PDL. Dacă ne amintim bine, chiar Căcărău declara că în scurt timp PDL nu va mai exista, iar politrucul Haşoti îl seconda spunând că două partide mari vor mai exista, unul la putere (psd) şi unul în „opoziţie” (pnl).

Nu, Blaga nu poate câştiga alegerile în partid. Orice pedelist responsabil o va susţine pe Elena Udrea, cea care a rămas fidelă Preşedintelui, cel care, la rândul lui, a „tras” partidul în sus. De altfel, viitorul partidului reîncepe din 2014, că până atunci nici să facă opoziţie n-are cu cine. Doar aceia care conspiră la desfiinţarea PDL pot să prefere un preşedinte de partid care a bătut palma cu derbedeii roşii ai usl.

Read More