„Viaţa nu va mai fi la fel”

Cu toţii am auzită această idee, deseori obsedant, dar cred că nu mereu am înţeles-o cu adevărat. După ce a trecut cutremurul din 4 martie 1977 şi după ce au fost înlăturate efectele sale tragice, viaţa a revenit la normal, la aceeaşi normalitate anterioară cutremurului. În general, doar războaiele mondiale au schimbat viaţa europenilor, uneori drastic, alteori neînsemnat, în funcţie de popor. De această dată, lucrurile nu stau deloc la fel... Nu avem parte de un război mondial şi nici de o calamitate naţională, ci de... previziuni certe! Contradicţia în termeni ascunde un plan, atent pus la punct, deşi prea transparent pentru unul făcut profesionist.

Manipularea nu se bazează pe prostie, ci pe lipsa de informare premeditată. Astfel apare întrebarea,  justificată, „de ce viaţa n-ar fi la fel ca înainte”, dacă tot dispar cauzele care au dus la schimbarea ei? Aici avem noutatea... Chiar dacă preşul cotrocenian nu e Mafalda şi nici sluga sa baladistă nu e, totuşi ei se bazează pe ceva, pentru a propovădui schimbarea ireversibilă, acea schimbare inexistentă în istoria planetei, cel puţin nu brusc. O idee strecurată sau scăpată de propaganda de Partid, spune că această criză pseudo-sanitară se va termina, atunci când or să dispară cazurile de covid! Dar e posibil aşa ceva? Fireşte că nu, pentru că omul nu a reuşit să elimine răceala, viroza, gripa sau pmeumoniile din reţetarul naţional şi universal. Pe asta se şi bazează noile Mafalde, propovăduitoare a „sănătăţii naţionale”: ca niciodată răcelile nu or să dispară, deci ei sunt liberi să instaureze o „nouă ordine” naţională, de inspiraţie moscovită. Ştiu, pare halucinant, la o primă vedere, dar la a doua – nu mai e deloc aşa...

Ilegala stare de urgenţă, printre altele, a pus în prim plan o interdicţie de nimeni explicată şi neînţeleasă: între orele 22 şi 6 dimineaţa, circulaţia persoanelor este interzisă. De ce? De ce acel interval orar are un alt statut decât restul zilei? Nu a spus nimeni, tot aşa cum nimeni în Europa nu a mai făcut o asemenea restricţie, în afară de câteva dintre ţările foste sovietice. Nimic nu e întâmplător... O astfel de restricţie nocturnă este strict apanajul dictaturilor de tip sovietic, care însoţeşte o stare de urgenţă declarată naţional şi prezenţa în alte ţări europene, doar în situaţia declarării stării de război în acea ţară. La noi, „inamicul” e inventat, pentru ca dictatura să se permanentizeze, fără a elimina presiunea pusă pe organismul social. Pentru un popor debil, lungirea lesei dictatoriale este o adevărată „relaxare”, fără a lipsi avertizarea prezidenţială, ca oricând, lesa poate fi la fel de strânsă cum a fost anterior. Vestea „bună” e ca staff-ul dictatorial a făcut un pas înapoi, fără motiv: doar vor lungi lista motivaţiilor pentru care putem ieşi din casă.

Până la lesă, Matrioshka de la Cotroceni iese pe sticlă ca să ne spună, cu obişnuita sa aroganţă, ca după ridicarea stării de urgenţă şi până la anul (şi la mulţi ani?) „este obli-ga-tooriu” să purtăm, în spaţiile închise, „botniţa lui Iohannis”. Dar de ce în perioada izolării, timp de 2 luni, botniţa nu a fost obligatorie şi, dintr-o dată devine? Nu e greu de înţeles, cu toată lipsa de logică manifesta la prima vedere... „Botniţa lui Iohannis” nu este o necesitate imperioasă şi nu e obligatorie nici acum, în Europa. Botniţa este doar o afacere de Partid, de unde şi necesitatea obligării populaţiei de a o purta. În lunile de izolare, rezervele de care se ocupase Arahat, erau goale, deci nu se putea impune purtarea ei. Încă de la începutul stării de urgenţă, populaţia a rămas tablou în faţa unei ştiri furnizate de aparatul de propagandă: mai multe firme care aveau cu totul alte obiecte de activitate, au primit bani grei pentru  confecţiona măşti sanitare. Printre ele se număra „Romarm” , firma de stat producătoare de armament, dar care fabrica „15 milioane de măşti pe lună”, la Uzina Mecanică Dragomireşti, dar şi „Romwine Coffee srl”, societate care se ocupa de vânzarea de alcool şi tutun, cea care a primit 12,6 milioane euro, pentru a produce măşti, deşi le-a vândut la un preţ dublu. Ce are de spus ministrul Virgil Popescu, cel care a aprobat şmecheria? „Împreună facem România bine”.

O altă companie care a trecut la fabricarea de botniţe, este şi Taparo, unul dintre principalii furnizori de... mobilă pentru IKEA şi care exportă majoritatea producţiei (90%). Aflăm, deloc cu surprindere, ca Dragoş Pîslaru, fostul ministru din guvernul Cioloş este membru al Consiliului de Administraţie al Taparo şi înţelegem trecerea societăţii de la mobilă la botniţe iohaneziene. O altă companie producătoare de botniţe este Coramed, care deţine şi cel puţin o clinică, dar şi unităţi de producţie de materiale sanitare. Coramed are sediul social în Bucureşti, dar sediul administrativ este la... Sibiu. Despre firma soţilor Cosman, fostul ministru al Sănătăţii, cel plecat înapoi la Sibiu, din cauza unei prea mari apropieri de clinica finului lui Plăvannis, spunea: „Astăzi s-au produs primele 5.000 de măşti în România. Colaborăm de mulţi ani cu cei de la Coramed, de lângă Sibiu (…). Am dat libertate totală spitalelor să-şi activeze reţelele proprii de distribuţie. Noi le dăm fonduri suplimentare”, a spus Victor Costache citat de Agerpres. Cred că e lipsit de relevanţă, care sunt celelalte 5 firme producătoare de botniţe... Ceea ce rămâne important, e că banii europeni au fost „bine” direcţionaţi, clienţii politici fiind satisfăcuţi.

Privind atent, mă întreb „de ce viaţa nu va mai fi la fel”, când hoţia deja este la fel?

Read More

Secrete arzătoare (XV)

Elizabeth Bathory 

 Didina e genul de femeie care mereu găseşte câte o explicaţie fantezistă pentru orice situaţie dificilă sau penibilă. Relativizează cu zâmbetul pe buze şi oricând e dispusă să declare "am glumit", chiar şi atunci când se oferă să-i danseze din buric, în privat, mai tânărului (mai tânăr decât ea) soţ al unei prietene. Desigur, "gluma" refuzată pe jumătate, o va motiva şi mai mult să insiste; până la urmă, scopul scuză mijloacele, iar satisfacţia de a fi servit sexual un bărbat mai tânăr merită orice efort, orice umilinţă, nu-i aşa?!

Cele mai frumoase vacanţe ale copilului ei, adică toate, sunt cele petrecute în îndepărtatul orăşel moldav, la bunici. Doar şi Didina merită un pic de linişte pentru ca viaţa sa frumoasă să-şi vadă de drum netulburată de prezenţa unui copil. Nu, nu va merge să-l ducă, pentru că oraşul natal n-o mai atrage, iar "răutatea" foștilor concitadini ai săi îi repugnă, dar se va găsi cine să-l ia pentru ca în sfârşit şi mama lui să-şi poată vedea netulburată de ale ei... După vacanţă, va merge nu departe de Capitală, va prelua copilul de acolo şi se va grăbi cu el spre casă; spre casă, nu acasă... La naiba!, e vineri şi tocmai azi trebuia să vină micuţul, azi când ea îl are programat pe "Horse"... Dar o asemenea problemă are mereu rezolvarea sa la Didina. Copilul va fi depus în grabă la o prietenă, iar ea va putea să meargă la obişnuita întâlnire de vineri. Apoi va urma ritualul cunoscut: pornografiile lui "Horse", perversiunile şi umilinţa Didinei, murdărirea ei, eliberarea de amândouă părţile de obsesional, după care, cu treaba încheiată şi cu frustrările ostoite se va putea întoarce să ia copilul şi să-l ducă, în sfârşit, acasă. Astfel îşi va face, în cele din urmă, şi datoria de mama "grijulie"; în viaţă mai sunt şi obligaţii, nu doar fericire prestatoare de pornografie şi linişte frustrant-obsesivă.

Fericirea copilului o preocupă prea puţin pe Didina. Oricum el e mic şi nu are nevoie de multe pentru a avea impresia fericirii... În general, ajunge să-i lase impresia iubirii, a grijii materne şi a unei vieţi normale. Restul va fi cumpărat prin satisfacerea şi a celor mai năzdrăvane cereri ale copilului, acesta fiind astfel cucerit. Desigur, copilul creşte şi deja începe să înţeleagă că plimbarea sa de colo până colo nu are aspecte de normalitate şi nici perindarea diverşilor bărbaţi prin casa copilăriei sale nu este chiar atât de des întâlnită pe la alţi copii. Îşi pune întrebări, are dorinţe simple, cum ar fi plimbarea cu mama sa, dacă nu în timpul săptămânii, măcar în weekend, dar înţelege că mama sa e o mămică extrem de ocupată, aşa că va aştepta ca măcar într-o vacanţă aceasta să se mai elibereze şi să poată astfel să mai stea şi cu el. Copilul vede, înţelege şi încă nu resimte frustrările ce deja s-au acumulat şi nici răspuns nu are la toate întrebările pe care el şi le pune şi cărora nimeni nu le dă o rezolvare. Vag, copilul îşi dă seama că mama pune accentul mai mult pe propria-i îngrijire, decât pe îngrijirea şi hrănirea lui, dar astea sunt lucruri pe care abia mai târziu le va înţelege; şi, indubitabil, le va sancţiona undeva în străfundul sufletului său de copil silit să se maturizeze parţial şi pretimpuriu.

Cât despre Didina... Ea îşi va vedea de ale ei, eventual va folosi copilul încercând să mai atragă cu el un pretendent sau îl va folosi, după caz, în alte scopuri ce fac parte integrantă din viaţa sa ascunsă; şi aşa e mic şi nu înţelege clar situaţiile în care e pus, nu-i aşa? Da, dar dacă totuşi copilul mic silit să devină "mare" va pricepe şi situaţiile şi, mai mult decât atât, nu va fi de acord să fie astfel folosit? Nu, Didina nu-şi pune încă problema asta, aşa cum nici altele nu şi le pune, însă viitorul nu e mereu departe şi, uneori, el poate fi chiar mâine sau săptămâna viitoare... Deocamdată, toată atenţia Didinei e concentrată pe ea însăşi şi pe viaţa ei din care copilul nu face parte şi doar accidental el beneficiază de ceva mai puţin decât o minimă atenţie, dar bine disimulată în spatele unei griji de mucava, cum e, de altfel, toată viaţa reală a Didinei.

Şcoala copilului este o adevărată corvoadă pentru mama acestuia... Cu toate că reuşeşte să ţină micuţul departe de casă, ba la un after school, ba pe la prieteni, Didina este vizibil deranjată de acest program fix care o obligă să comprime timpul, uneori cu succes, alteori ratând întâlniri "importante", dar visând la weekend-ul cel atât de uşor de configurat; prietenia – la nevoie se cunoaşte, iar sfârşitul de săptămâna este pentru blondă o nevoie irepresibilă şi, de ce nu?, binefăcătoare financiar. Copilul a avut porţia sa de "fericire" în timpul săptămânii, acum e rândul mamei să-şi acorde două zile şi jumătate de fericire, aşa cum o înţelege ea; de luni îşi va face din nou timp şi pentru copil, dar până atunci mai e... Până luni, Didina ştie că trebuie să "rezolve" şi întâlnirile programate, dar şi pe cele restante din cauza insuficientei comprimări anterioare a timpului. Va reuşi, fără-ndoială... Totuşi, să nu uităm că blonda e o învingătoare, o femeie ce trebuie să se descurce singură cu bărbaţii planificaţi și că viaţa ei e cu totul alta decât se poate vedea.

Continuarea pe Secrete arzatoare

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Read More

Secrete arzătoare (XIV)

Elizabeth Bathory 

 Aşa cum era de aşteptat, viaţa Didinei pendulează "între metafizică şi clitoris". Metafizica vieţii ei e minciuna, indiferent de forma pe care ea o îmbracă. Viaţa sa reală (frumoasă şi liniştită, cum altfel?!) este imposibil de separat de cea virtuală şi nu e vorba aici doar despre virtualul online. Viaţa Didinei este legată ombilical de online şi de un anumit site de socializare, dar nu la atât se reduce virtualul ei. Minciuna a devenit pentru ea un modus vivendi, o stare fără de care blonda va redeveni acea fiinţă complexată care a găsit în oferirea trupului bucuria şi plăcerile vieţii, altfel singurele. Desigur, mediul online nu doar o ajută, ci îi şi dă posibilitatea să aibă o viaţă virtuală, una care nu poate avea legătură cu realitatea, dar care poate foarte bine să treacă drept reală. Didina nu va renunţa niciodată la contul ei de pe site-ul de socializare. Acolo are cea mai mare parte a vieţii pe care vrea să dea iluzia că o are, acolo are peste 9.000 de poze, fireşte, nu toate vizibile publicului şi tot acolo îşi va găsi ea clienţii atent studiaţi înaintea "atacului". Pe ei îi va lăsa să vadă doar acele poze pe care va considera că trebuie să fie văzute, acele imagini care să fie pe placul fiecărui viitor beneficiar al serviciilor sale și care să-l atragă pe nefericit.

Minciuna este pentru Didina absolut indispensabilă, deseori gratuită, dar ea i-a intrat în sânge şi va minţi mereu natural şi cu convingere. Acest mod de viaţă este acum realitatea ei şi nici nu concepe să renunţe la ceea ce i-a creeat aparenţa de azi. Aparentul este prima grijă a damei, iar pentru a-l păstra, ea e dispusă şi la sacrificii. Orice ar face, minciuna dusă până la absurd sau cea dusă până la înşelătoria ce poate fi calificată drept escrocherie, toate sunt naturale pentru femeia care nu mai poate face diferenţa între o viaţă reală şi una online. Amestecul celor două a dat o rezultantă ce poate avea conotaţii medicale, dar care formează unitar viaţa pe care o mai poate avea o fiinţă ce nu se mai regăseşte nici în lumea reală şi nici în cea virtuală în mod real. Tot ceea ce ţine de imaginea plăsmuită, de viaţa născută din minciună şi din promiscuitatea unor complexe defulate, toate formează azi adevărata viaţă a Didinei.

Nu-i pasă nici măcar dacă nu e crezută când minte... Didina e atât de dependentă de minciună, încât ea a ajuns să fie adevărul ei, iar dacă se trezeşte cineva să n-o creadă, tocmai pe ea, cea care minte cu atâta convingere, atunci e liber să-şi vadă de drum. Cândva începuse o relaţie cu un adolescent întârziat, dar când el n-a mai acceptat condiţiile ei, dama n-a ezitat să-l trateze ca pe un necunoscut. Fireşte, el şi azi suferă şi visează la partidele de sex pervers de care nu poate avea parte cu soţia pe care şi-a luat-o, dar degeaba e el în minte cu blonda care atât de bine ştia să-l satisfacă, acum ea nu mai e deloc interesată de el, aşa că nici nu-l mai cunoaşte; vremurile când tânărul o făcea să se simtă cu 20 de ani mai tânără au trecut, iar azi ea are alţi clienţi în obiectivul virtual al camerei sale foto. 

În universul posibil si improbabil al Didinei, minciuna nu e deloc surprinzătoare, ba din contră... Tot eşafodajul ei e clădit pe minciună, iar ea este cea care o ajută să pară tot ce vrea. Undeva, în străfundul fiinţei sale, Didina realizează că are o viaţă de mucava, cea pe care o prezintă altora, dar natura sa înşelătoare şi obiceiurile prin care ajunge şi la bani, dar şi la satisfacţia sexuală, o determină să rămână aşa. Nimeni nu-şi poate imagina că va utiliza adevărul, nimeni nu se va gândi că viaţa ei poate fi şi normală... Niciodată nu va pomeni unui partener de prestaţii sexuale, de existenţa celorlalţi clienţi şi nici despre limitele sale inexistente în satisfacerea unui bărbat, fie el soţ al unei prietene sau nu. În viaţa ei "frumoasă", liniştea nu-şi găseşte locul... Mereu va trăi la maxim şi plăcerea umilinţei, dar şi pericolul sau aventura. Ea ştie că unii parteneri vor simţi adevărata sa faţă, dar asta n-o preocupă deoarece ştie prea bine că le poate arăta practic ce trebuie să conteze pentru ei şi ce nu. După prima partidă în care blonda se va dezlănţui în a accepta toate obsesiile partenerului său, ea va şti că l-a "determinat", iar el va înţelege că dacă vrea şi altele asemenea, va trebui să închidă ochii la "fleacuri".

Neliniştea Didinei a devenit firească... Într-o zi, ea poate fi pusă în situaţia de a ieşi cu "Horse", de exemplu, la un complex de agrement, undeva unde să aibă şi cameră de închiriat, măcar cu ora, pentru ca apoi, după ce el îşi va fi liniştit obsesiile pornografice, ea să meargă la un restaurant cu un altul, cel care, după o cină altfel normală, îşi va lua porţia sa de perversiuni aplicate pe care Didina nu va ezita să i le procure, cu obişnuita sa deschidere faţă de aşa ceva. Fireşte că nici "Horse" nu va avea cunoştinţă de cea de-a doua întâlnire, dar nici celălalt de prima; de altfel, pe nici unul nu-l interesează astfel de detalii ce n-au legătură cu ora lor de descătuşare a obsesiilor lor pornografice şi/sau sexuale. Nici Didina nu și-ar mai aminti peste 6 luni, nici de episodul cu "Horse" și nici de celălalt, dar, prevăzătoare, ea va trece în jurnal esenţialul din fiecare experienţă, astfel încât va putea apela oricând la memoria scrisă.

Viaţa asta "frumoasă" şi clădită pe minciună şi pe vânzarea corpului, cui vrea şi cui nu vrea, este tot ce mai poate visa Didina. Nu proiectele de viitor îi ocupă mintea, nici perspectivele copilului şi nici măcar dorinţa de a construi ceva minimal. Gândurile ei sunt ocupate de la o zi la alta de viaţa pe care o are azi, cu toate programările de parteneri şi cu încercările sale de a masca existenţa unora faţă de ceilalţi, de defulările bolnăvicioase la care se supune cu frenezie şi de umilinţa care atâta plăcere îi procură; restul sunt pentru fraieri, nu pentru ea.

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

                                

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Read More

Secrete arzătoare (III)

Elizabeth Bathory 

 Aparent, Didina nu e un om rău ; răul pe care îl produce nu izvorăşte din adâncul fiinţei ei, ci este nefastul rezultat al abrutizării sufleteşti pe care îl produce în mod obişnuit practicarea celei mai vechi meserii din lume, amorul tarifat. Frustrările de care suferă, complexele sale de inferioritate au învins-o, iar Didina e acum o păpuşă sexuală lipsită de trăiri semnificative. Împlineşte, ca un ritual al sexului, orice i se cere, fără trăiri personale, fără să se gândească prea mult nici la urmări şi nici la efectele pe care trecerea timpului în această lume deloc senină, le poate lăsa în subconştientul ei. Încă nu-i pasă, aşa că face abstracţie de vârstă şi căută cu înfrigurare defulările. Nimic nu mai contează… Ea ştie că e o fată pierdută şi cauta să profite maxim de pe urma lumii în care încă reprezintă ceva, chiar dacă acest "ceva" îmbracă de cele mai multe ori forma unei mărfi frumos ambalate şi bine întreţinute. În fond, este tot ce a ales că e capabilă să ofere celor din jur, chiar manifestând meschinărie şi cinism, bătându-şi joc de orice înseamnă pentru alţii valori morale, valori familiale, prietenie, cinste, onestitate, corectitudine sau dragoste. De fapt, în ce măsură valorile societăţii îi pot folosi ? Ştie că peste cinci sau zece ani va fi nevoită să devină, ca mai toate practicantele, fie ele de lux sau nu, o hipermorală, o persoană poate chiar religioasă şi care va vorbi în pilde morale şi sfaturi oneste care să îndemne la o morală sănătoasă pe oricine o va asculta… Dar până atunci mai e, aşa că acum profită din plin de stilul de viaţă lipsit de scrupule pe care singură şi l-a ales, având și un "aliat" important: steriletul.

Pervertirea sufletească şi morală îmbracă la Didina şi alte forme… De bunăvoie sau nu, ea se dedă la tot felul de activităţi deloc obişnuite, cum de altfel este şi relaţia ei cu avocăţelul "Horse", porn-obsedatul. Chiar dacă în această privinţă nu sexul este obiectivul, el nu lipseşte din gama de manipulări folosite, revenind aproape obsesiv în discursurile Didinei. Obiectivul nu e mereu foarte limpede, dar el este destul de important uneori, încât Didina să accepte chiar şi situaţii extrem de umilitoare, situaţii generate tot de mentalul ei pervertit. E un om "ferm", Didina… Dacă apucă să spună o vorbă, fireşte, mincinoasă, cu ea rămâne, oricâte evidenţe ar contrazice ea. Pe blondă n-o deranjează deloc contradicţiile, oricât de clare ar fi ele şi oricât de absurde ar reieşi afirmaţiile proprii ; are cinism suficient încât nici să nu-i pese că se plasează astfel într-un teatru absurd. Absurd sau mai puţin, teatrul este viaţa ei, iar Didina joacă permanent un rol principal în piesa vieţii ei, cu toate umilinţele la care un obiect sexual se poate supune voluntar. Uneori lasă impresia unei adevărate voluptăţi a umilinţei asumate, o umilinţă care n-o deranjează, dar care îi dă posibilitatea să-şi arate că totuşi contează. Că ea contează cât o păpuşă gonflabilă, asta nu mai stă să se gândească ; îi ajunge că nu-i lasă indiferenţi pe bărbaţii care o înconjoară. Unii dintre ei sunt chiar mândri şi sfidători, fericiţi să arate lumii, inconştient - chiar propriilor soţii, "trofeul" pe care ei au fost în stare să-l obţină, fie şi pentru câteva zeci de minute. Penibile situaţii, dar pentru Didina şi penibilul a ajuns să îmbrace alte forme şi să aibă alte înţelesuri decât cele normale. Ea e liniştită în viaţa tumultoasă pe care o duce ; nu vede la ea decât partea pe care o doreşte, cea frumos spoită, pentru că restul ea deja şi-a impus să nu conteze.

Încet-încet, viaţa ei a fost ocupată nu de o viaţă adevărată, cu visuri şi orizonturi, cu planuri şi proiecte, ci una în care porn-obsedaţii îşi găsesc eliberarea prin supunerea unei fiinţe umane la acte degradante. Aceste acte au fost cândva degradante… Acum ele fac parte din firescul cvasi-cotidian al Didinei. Trăieşte murind sufleteşte, dar e fericită în felul ei, de "cuceririle" ei temporare. Fiecare escapadă o satisface psihic şi îi dă încredere că măcar aşa ea poate avea o viaţă aparent frumos poleită, chiar dacă în interiorul ei colcăie viermii degradării. Fireşte, Didina nu mai ştie ce sau cine e, nici ce însemnătate mai poate avea pentru ea morala firească a societăţii. Duplicitatea o ajută în această viaţă dublă şi, deseori, chiar şi cei într-un fel sau altul apropiaţi.

Cum este folosită Didina şi prin ce mijloace determinată să devină "borcanul cu miere" sexuală pentru atragerea diverşilor indivizi în situaţii deloc ortodoxe, nu e cazul să insistăm încă. Ea poate avea o "misiune" scurtă, de 24-48 de ore sau rolul ei se poate prelungi o vreme, dar după ce şi-a terminat "treaba", blonda poate redeveni cinica şi zeflemista ce până atunci a stat ascunsă în spatele unei poze înşelătoare. Aparent, Didina este o fiinţă slabă, lipsită de curaj şi docilă, dar în spatele acestei imagini zace "monstrul" care a devenit ea, rece, dispreţuitoare, dură, deseori crudă şi complet lipsită de milă, un adevărat animal de pradă ce aşteaptă liniştit şi încordat ca prada să-i fie la îndemână ; atunci "loveşte" ea, mortal sau nu. Deloc străini de "misiune" sunt şi prietenii săi, fie că vorbim despre parteneri sexuali sau despre prietene cu schelete în dulap sau cu frustrări manifeste de multe ori.

Didina are o viaţă "frumoasă" şi "liniştită"… E frumoasă pentru că are acces la ceea ce mulţi alţii au, adică la mese la restaurant, ieşiri la munte şi la piscină, concedii scurte la Mamaia, Eforie Nord sau Năvodari şi altele asemenea. Desigur, şi asta o ştie toată lumea, această viaţă o au cei mai mulţi oameni, doar că ei nu trebuie să plătească această frumuseţe relativă în natură, nu trebuie să se umilească şi nici să se transforme în jucăria sexuală a cui vrea, doar beneficii să fie. În viaţa asta "frumoasă", Didina e un actor grăbit ce interpretează rolul vieţii ei, fie că e vorba despre recompensă pentru o masă la un local mai răsărit, fie că răsplăteşte un avans la o cazare de vacanţă pe care un alt bărbat l-a plătit în locul ei. În oricare dintre situaţii, Didina are aceeaşi "monedă de schimb" : sexul. Aceasta e maniera prin care ea îşi exhibă feminitatea sexuală şi care a devenit un mod de viaţă.

                                  - va urma -

Secrete arzătoare (IV)

Această producţie literară se află sub protecţia dreptului de proprietate intelectuală.

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.

Read More

Neaşteptata realegere a Führer-ului

 O fantezie (ne) imaginară

Iată-l! Cu mustaţa rasă (aia ca un rahat de muscă nu mergea), Hitler Căcărău îşi face apariţia la cel de-al n-şpelea congres al partidului naţional-socialist, rebotezat de circumstanţă „liberal”. Ochii săi albaştri strălucesc mort, dar în ei se vede încrederea că lucrările congresului se vor desfăşura impecabil. Doar a avut grijă să nu mişte nimeni în front (al Salvării Naţional-Socialiste); aşadar, pe „frontul de est” nu va fi nimic nou... Cei 31 de vicepreşedinţi îl secondează servili, iar lui Hitler asta îi place enorm; din când în când le mai aruncă o vorbă golăneasca în doi peri, iar ei râd fericiţi că Führerul a catadicsit să-şi bată joc de ei. Evident, azi e o zi măreaţă: urmează să le propună participanţilor la congres să-l aleagă pe primul dintre vicepreşedinţi ca secund al său (doar e membru al partidului de 24 de ore), eventual moştenitor al partidului cel atât de greu ridicat prin calomnii, minciuni şi prin manipularea maselor. Se felicită în gând pentru magistrala idee de a-l atrage pe primarul „neamţ” şi nu admite ca acesta să nu fie ales ca prim-vicepreşedinte în unanimitate. Fireşte, nu vor fi probleme, iar partidul va câştiga un prestigiu suplimentar şi un „pion” util Reich-ului pe care îl visează din 2014.

A şi avut noroc, o ştie, cu bătrânul guzgan conservator care i-a dat relaţiile sale ruseşti, dar ce-are a face?! Când e vorba despre triumful cauzei naţional-socialiste, scopul scuză mijloacele, nu-aşa? Acum abia aşteaptă să treacă acest plicticos congres pe care l-a organizat atât de bine cu ajutorul batalioanelor SD ale partidului, încât şi opozanţii săi urmează să-l aplaude în ovaţiile nesfârşite ale unei săli pătrunse de importanţa momentului. Numai după ce-şi va savura triumful va putea să se relanseze în lupta decisivă pentru cucerirea Reichstag-ului de la Cotroceni. Ştie bine, spunea şi bătrânul guzgan, la nevoie, incendierea lui este o bună soluţie.

Căcărău îşi aranjează moţul rebel ce-i strică acea cărare perfectă, tipic naţional-socialistă şi priveşte îngândurat în sală... Participanţii la congres sunt în delir şi el nici n-a apucat să rostească vreunul din discursurile sale atât de înflăcărate. Toţi aşteaptă nerăbdători vorbele providenţiale ale Führer-ului Căcărău. Dar nu, el nu le va da satisfacţie. EL va alege momentul când li se va adresa pentru a-i mobiliza în luptele (de stradă) ce vor veni. Toţi cei 1500 trebuie să înţeleagă că nu ei decid, ci el, Führerul. Nu va îngădui nici o abatere de la disciplina naţional-socialistă pe care atât s-a străduit să o impună chiar şi în relaţia efemeră, dar necesară cu partidul comunist; de ei se va ocupa el mai târziu, când va fi momentul potrivit. Da, ştie că a câştigat prin trădare lupta cu partidul popular, dar comuniştii nu sunt la fel de uşor de dovedit, aşa că trebuie să ia în serios ordinele venite de la Răsărit. Preocupat, Führer-ul se gândeşte la variantele pe care guzganul i le-a transmis, ordine venite tocmai de la potentaţii săi tovarăşi. Da, va şti să aleagă formula cea mai convenabilă, în aşa fel încât alegerile următoare să fie înainte de termen, cât încă naţional-socialismul e pe val. O secundă, în minte i-a apărut Constituţia... Cu un gest grăbit, Căcărău a alungat acel gând rebel; doar el va face Constituţia viitoare ce va sta la baza Statului Naţional-Socialist şi nimeni nu va îndrăzni să-i conteste lui autoritatea de a comite asta.

Moţăind majestuos, Führer-ul Căcărău îi urmăreşte fără chef pe aceia care se perindă pe scenă; nu e unul care să nu mulţumească înţeleptului Conducător pentru geniala sa contribuţie la impunerea naţional-socialismului gloatei imbecile de alegători. Führer-ul le zâmbeşte condescendent şi îngăduitor, ba chiar dă mâna cu unii dintre ei, evident, cei mai merituoşi... Căcărău e mulţumit... Lucrările congresului se desfăşoară conform celor deja programate de el. Da, ştie prea bine că a şi greşit când l-a adus în partid pe Ciobanul fascist, dar avusese nevoie de banii lui. Bine că s-a hotărât să plece din partid, că-i strica imaginea! Nu, nu se aşteaptă la critici, deşi nişte ameţiţi au încercat nişte obiecţii. Le-a pus repede pumnul în gură, aşa că acum vor fi cuminţi; la un moment dat le va da şi lor un os de ros, dar întâi să merite.

Ovaţii nesfârşite îl trezesc pe Fuhrer din visare. Se uită atent jur-împrejur şi înţelege: neaşteptat pentru unii, EL, Căcărău a fost reales ca Preşedinte al Partidului Naţional-Socialist în unanimitate aproape. De cei 44 care au stricat perfecţiunea unanimităţii se va ocupa curând; ei vor fi primii clienţi ai lagărelor de concentrare la care visează în secret. Acum n-are timp de ei, doar trebuie să-şi savureze victoria! În urale, Căcărău se hotărăşte să le vorbească alegătorilor săi. Aranjează cu eleganţă microfonul, îşi drege vocea alterată de somnul mascat de până atunci şi rosteşte discursul: „Ba, băieţi, azi e sâmbătă? Ia haideţi să tragem o beţie până luni şi pe urmă mai vedem noi! Aaaa, să nu uit: merҫi, popor !".

Read More

PDL între viitor şi trecut

 Nici nu s-au apropiat alegerile în PDL, că au şi început tulburările. Deocamdată doar declaraţii şi subtile lovituri la gioale. Totul a început cu declaraţiile Preşedintelui care l-au exclus pe Blaga dintre preferinţele sale la şefia partidului. Aparent, aceste preferinţe au o valoare simbolică şi puteau trece aproape neobservate. Dar Băse nu şi-a exprimat aiurea punctul de vedere; în spatele vorbelor, reproşul a fost evident: Blaga a vândut partidul usl-ului, aşadar nu este potrivit să devină preşedinte al lui.

Reacţia taberei Blaga nu s-a lăsat aşteptată. Uitând că PDL a ajuns la putere şi s-a menţinut datorită Preşedintelui, Blaga şi Stolojan s-au simţit imediat atinşi în orgoliul lor de vânzători ai partidului. Fără să stea prea mult pe gânduri, şi unul şi celălalt şi-au „amintit” că PDL l-a susţinut pe Băse când prietenii lor de azi se jucau de-a suspendarea. Trebuie să le spun că „susţinerea” respectivă a venit din partea membrilor de partid, nu a lor; ei l-au susţinut doar formal şi doar pentru a nu face opinie separată.

De foarte multă vreme, laudele derbedeilor roşii la adresa lui Blaga erau suspecte, dar nu şi neaşteptate. Vameşul ştie destule din perioada încălcării flagrante a embargoului aplicat fostei Yugoslavii, aşa că politeţea adresării este obligatorie pentru infractorii psd şi pnl. Munţii de canistre ce se „odihneau” dincolo de Dunăre n-au trecut cu bărcuţa unor traficanţi mărunţi, ci au trecut chiar transporturi în adevăratul sens al cuvântului. Să ne amintim că până şi Văcăroiu îşi deschisese o pompă de benzină pe malul românesc al Dunării, nu de alta, dar să nu rămână tocmai el fără benzină dacă ar trece întâmplător pe-acolo... Şi dacă ar fi doar benzina...

În perioada guvernărilor roşii, traficul a fost mult mai diversificat, iar afacerile „româneşti” furnizau lunar valuta necesară supravieţuirii regimului Miloşevici (aş putea numi câteva din firmele cu personalitate juridică română, dar cu patroni.. sârbi, implicate în asta). Fără dubiu, Blaga ştie despre trecerile frauduloase de valută cash, aşa cum ştie şi despre ingenioasa manieră de a scoate bani din ţară prin cumpărarea de maşini noi şi trimiterea lor la Belgrad. Într-un cuvânt, dacă Blaga ar vrea să păstreze PDL-ul independent, ar fi capabil s-o facă. Problema lui e că nu pare să vrea. După ce a „închinat” partidul usl-ului, atât la locale cât şi la generale, Blaga e limpede că visează la unificarea „liberală”, sub pulpana generoasă a pnl-ului, ca să nu zic „a lui Felix”. Asta ar însemna practic dispariţia PDL. Dacă ne amintim bine, chiar Căcărău declara că în scurt timp PDL nu va mai exista, iar politrucul Haşoti îl seconda spunând că două partide mari vor mai exista, unul la putere (psd) şi unul în „opoziţie” (pnl).

Nu, Blaga nu poate câştiga alegerile în partid. Orice pedelist responsabil o va susţine pe Elena Udrea, cea care a rămas fidelă Preşedintelui, cel care, la rândul lui, a „tras” partidul în sus. De altfel, viitorul partidului reîncepe din 2014, că până atunci nici să facă opoziţie n-are cu cine. Doar aceia care conspiră la desfiinţarea PDL pot să prefere un preşedinte de partid care a bătut palma cu derbedeii roşii ai usl.

Read More

Constituţia adormiţilor

Revizuirea Constituţiei este o necesitate încă din momentul lansării ei, în 1990. Această Lege Fundamentală şi-a început cariera cu stângul. În prima sa formă, Constituţia era o caricatură jalnică, o mixtură nefericită de principii fără fond, concepte vagi şi garanţii nespecificate prea clar (ea „proteja” proprietatea în loc s-o garanteze etc.). Modificările aduse ulterior au mai şlefuit asperităţile comuniste introduse de ilici în Constituţie, dar asta nu a schimbat caracterul ei iniţial. E drept, aproape nimic nu e precis stipulat, dacă ne referim la acele fapte fundamentale pentru funcţionarea statului de drept. Ca urmare, alegătorii au decis sancţionarea ei, pe ici, pe colo; fireşte, decizia a fost cerută şi de către organismele internaţionale din domeniu. Cu toate adnotările şi modificările survenite, Constituţia noastră rămâne una rigidă şi care relativizează subiecte esenţiale din cuprinsul ei, pentru clarificare fiind necesară şi obligatorie intervenţia Curţii Constituţionale. Cetăţeanul nu are cum să ştie în mod direct ce drepturi şi obligaţii sunt înscrise acolo din moment ce interpretările ei îi scăpa. Aşadar, nu avem o Constituţie pentru cetăţeni, ci un instrument de luptă politică la nivelul multelor interpretări ce se pot da aceluiaşi articol. Alegătorii au fost doar oile mânate la vot pentru a certifica drept fundamental un act de şuşă politică, gândit exclusiv pentru uzul şi folosul politrucilor comunişti.

În 2007, referendumul naţional a stabilit că în proporţie de 80% populaţia doreşte un parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari la 300. Fireşte, prevalându-se de prevederile Constituţiei special gândite pentru a face inoperantă orice schimbare pe care n-o doresc comuniştii, derbedeii roşii au blocat fără efort punerea în practică a deciziei populare. Întâi de toate, referendumul a fost apreciat ca fiind un fel de sondaj de opinie, nu un referendum şi că el ar avea o valoare orientativă, nicidecum de obligativitate pentru orice parlamentar, fie el la putere sau în opoziţie. Apoi, pentru ca referendumul să capete valoare, comuniştii au introdus clauza ca două treimi din Parlament să accepte referendumul, ceea ce nu s-a putut întâmpla până azi. Nimeni nu a explicat de ce voinţa populară clar exprimată ar trebui supervizată de 2/3 din legislativ. Şi asta... „constituţional”.

Revenirea la putere a cartelului fascisto-comunist pune iar pe tapet „necesitatea imperioasă” a modificării Constituţiei. Oricine s-ar fi aşteptat ca ea să fie schimbată în acele părţi unde nefuncţionalitatea ei a fost de mai multe ori dovedită, dar iată că nu... Prima preocupare a derbedeilor nu este reformarea Constituţiei, ci schimbarea ei în acele puncte care s-au dovedit păguboase pentru comuniştii aflaţi sau nu la putere. Primul şi cel mai important deziderat al lor este deposedarea Preşedintelui de atributele sale conferite de actuala Lege Fundamentală. Fireşte, ei nu vor ca un preşedinte oarecare să fie lipsit de putere, ci doar ca Traian Băsescu să fie pus la colţ, el fiind singurul lor obstacol în drumul triumfal spre revenirea la „dictatura proletariatului”  (unde „proletariatul” e... psd).

Ca mai înainte ilici, Căcărău Antenescu este azi preşedintele somnolent al comisiei însărcinate cu modificarea Constituţiei. Cum o potenţială suspendare a Preşedintelui nu are destui adepţi printre lichele, Felix doreşte o schimbare a Constituţiei de aşa manieră încât prevederile ei să-l elimine pe Base de la Cotroceni sau să-l transforme într-o păpuşă fără puteri. Strategia asta e una făcută pe genunchi, la disperare, undeva în separeurile Tavernei Sârbului, altfel complotiştii ar realiza că modificările aduse Constituţiei nu sunt aplicabile lui Traian Băsescu, ci doar următorilor preşedinţi ce vor veni după el. Preşedintele a depus un jurământ la învestitură, cu mâna pe Constituţia valabilă în acel moment, aşa că prevederile ei modificate nu i se pot aplica retroactiv. Fără dubiu, Constituţia modificată nu pentru a o face mai funcţională, mai clară sau mai utilă alegătorilor, ci doar pentru a face din ea un instrument de luptă politică îndreptat împotriva lui Traian Băsescu va face Legea să semene cu o femeie uşoară într-o parcare de TIR-uri, dar golanilor fioroşi ajunşi la putere nu de asta le pasă. Ei cred că eliminându-l pe Base vor reuşi să-şi subordoneze Justiţia de care fug atâta, dar se înşeală. Europa a pierdut o bătălie, dar nu şi războiul, aşa că pândeşte momentul pentru atacul decisiv asupra licheleleor din România.

Read More

Scheletele din dulapul lui Ponta

Aşa cum era de aşteptat, derbedeii roşii se confruntă cu fantasmele eliberate de ei înşişi în urmă cu un an. La acea vreme, dar şi mai înainte, fasciştii aflaţi azi la putere tunau şi fulgerau împotriva FMI, Banca Mondială şi CE declamând cu patos „n-avem nevoie de FMI”, „noi nu ne subordonăm ţara Băncii Mondiale” etc. Apoi au venit la putere pentru prima dată după mulţi ani. Primele măsuri nu erau deloc conforme cu declaraţiile lor anterioare, iar faţă de FMI au afişat brusc o slugărnicie tipică golanilor. Asta nu le-a folosit prea mult deoarece Fondul nu se lăsă impresionat deloc; acolo sunt finanţişti care lucrează cu cifre seci, aşadar şi cererile lor sunt limpezi.

Situaţia economică a României nu era nici atunci prea roz, dar măcar guvernele PDL apucaseră să ia nişte măsuri de însănătoşire a economiei. Odată pedeliştii plecaţi de la putere, ţara a rămas pe mâna cartelului infracţional care a balansat între salvarea de la puşcărie a propriilor membri şi nevoia acută a clienţilor politici de a se înfrupta fără limite din bugetul de stat. Discuţiile purtate atunci cu FMI au fost neclare pentru ei, aşa că şi-au pus speranţa într-un acord cu Fondul, cel care, credeau ei, le va da banii necesari rămânerii lor la putere. E drept, Fondul are economişti, dar nici politic ei nu sunt tâmpiţi... Anul 2012 a trecut marcat de cumplite ilegalităţi, de acum de o tristă celebritate internaţională din partea uslaşilor. Nici din punct de vedere economic situaţia nu a fost mai bună; locul promiselor creşteri de pensii şi salarii bugetare a fost luat de creşteri semnificative de preţuri; ţinta de deficit nu a mai constituit o prioritate pentru guvernul Ponta, mult mai preocupat de o idioată luptă pentru debarcarea Preşedintelui, decât de vreo măsură economică, oricât de mică ar fi fost ea. Orbiţi de spaima de puşcărie a lui Felix, comuniştii au pierdut din vedere esenţialul: economia românească este dependentă profund de poziţia FMI faţă de România, iar asta e o realitate ce n-are a face nici cu Preşedintele şi nici cu altcineva; economic vorbind, România guvernată de stânga fascist-comunistă sau de o potenţială dreaptă va trebui să adopte aceleaşi măsuri.

Fireşte, electoral nu era deloc convenabil s-o recunoască, iar acordul semnat cu Preşedintele le-a dat încredere că vor pune bazele unei guvernări de încă 20 de ani. Acordul a fost un bluf... Preşedintele s-a dovedit din nou un excelent jucător; le-a oferit puterea aproape discreţionară pe care şi-o doreau, dar a păstrat în mânecă „asul”: FMI. La acest capitol, nici puşcăriaşul Năstase, nici „marii” strategi economici ai usl şi nici măcar criminalul ilici n-au băgat de seamă ce li se pregăteşte. Acum zarurile au fost aruncate şi în foarte scurt timp vom asista şi la rezultatele definitive.

E limpede că actuala putere e în vrie. Intern se duc lupte grele, uneori chiar pe faţă între fracţiuni ale pnl sau/şi psd. Exterior – măsurile economice necesare îi depăşesc. Vechiul „duşman”, FMI e acum doritul partener al guvernului Ponta. Dar FMI ce părere are? Una crudă: guvernul n-a atins ţintele promise (ceea ce presa a semnalat tot anul 2012), aşadar acordul cu Fondul nu mai poate continua, nicidecum să se mai încheie unul, aşa cum minţea Ponta. În plan economic, această situaţie reprezintă dezastrul economic pentru România şi intrarea rapidă în incapacitate de plată. Guvernul va căuta să întârzie producerea efectelor, dar chiar şi întârziate ele vor fi năucitoare pentru votanţii orbi ai usl. Primii afectaţi vor fi (deja sunt) bugetarii şi pensionarii. Primii vor vedea cum concedierile vor atinge cote ameţitoare, în încercarea de a mai recupera ceva la buget. Pensionarii vor lua pensiile mărite simbolic (4%), dar nu pentru mult timp; apoi vor urma tăierile de pensii şi salarii, concomitent cu începuta creştere de preţuri, creştere imposibil de oprit în actualele condiţii. Apoi va urma ieşirea în stradă a foştilor susţinători şi mai toată lumea e de acord că aceştia vor fi cei care le vor rupe capul derbedeilor care ani de zile şi-au bătut joc de un popor întreg.

Ca o bomboană pe colivă, guvernul va citi ca şi noi, în presă, Raportul MCV pe Justiţie. Oficialii europeni nu vor să informeze în prealabil guvernanţii de la Bucureşti, iar Raportul se anunţă de o duritate fără precedent. Desigur, Schengen este chiar ultimul obiectiv al guvernului actual, dar asta nu înseamnă că Raportul are o importanţă mai mică din acest motiv. Ca şi atitudinea Fondului, Raportul pe Justiţie va da semnale extrem de negative pentru investitorii străini potenţiali. Aceasta, coroborată cu creşterea participării statului/guvernului la proiectele finanţate din fonduri comunitare (de la 5% cât obţinuse Preşedintele la Bruxelles la 15%) va însemna o parte importantă a dezastrului economic pe care usl îl propune românilor.

Read More

Cei 30 de arginţi ai regelui Mihai (I) - continuare

 În 1985, Guvernul României a început o acţiune în justiţie pentru a recupera tablourile vândute de fostul rege Mihai I către Galeriile Wildenstein & Co Inc. Acţiunea a fost retrasă, pentru ca mai apoi, în 1992 să fie din nou iniţiată în SUA şi Elveţia. Şi acest proces a fost stopat în timpul regimului Ion Iliescu din motive obscure. Tot în 1985, în faţa Curţii din New York, SUA, Jacques Vergotti, cel care a fost administrator al Casei Regale între 1944 şi 1947 a declarat că Regele Mihai i-a cerut să împacheteze şi să trimită la Londra tablourile şi două automobile Buick. Acest lucru s-a întâmplat în timpul unei scurte opriri la Zürich a regelui Mihai şi a reginei-mamă Elena în drumul lor spre Londra, la nunta viitoarei regine Elisabeta. Jacques Vergotti a primit confirmarea că obiectele de artă au fost depozitate la „Union Bank Suisse” în Zurich, confirmarea fiind semnată de către domnul Arthur Lang. Cele 6 tablouri semnate El Greco nefiind însă identificabile, valoarea declarată a unora a fost de 1 franc elveţian, conform inventarului. Valoarea lor reală (a celor 6) se ridică la 70-100 milioane de dolari. Fostul rege Mihai a declarat cu multe ocazii ca a părăsit România fără nimic. 

Jacques Vergotti, fostul ofiţer de ordonanţă al Regelui Mihai până în 1948, apoi profesor de istorie la o universitate din Statele Unite ale Americii, pomeneşte în cartea "Fără drept de înapoiere în ţara", editata în anul 2000 de editura Albatros, despre tablourile dispărute. Fostul maior al regelui mai relatează despre un lucru puţin cunoscut: faptul că pe lângă reşedinţa de la Versoix, fostul suveran mai deţine şi o proprietate în Statele Unite ale Americii, mai precis în Palm Beach, Florida. La pagina 29 a cărţii, Vergotti reproduce şi un dialog dintre Mihai şi mama sa: „The republic will be declarated on December 31!”

Tablourile erau expuse în reşedinţele Casei Regale din Bucureşti, Sinaia şi Bran. Întreaga colecţie de tablouri a fost catalogată şi descrisă pentru prima dată de bibliotecarul Casei Regale, Leo Bachelin în anul 1898. Un an mai târziu, în testamentul său, Regele Carol I preciza. "Galeria mea de tablouri, cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, va rămâne pentru totdeauna şi în întregul său în ţară, ca proprietate a Coroanei României”. În anul 1939, în timpul domniei lui Carol al II-lea, istoricul de artă Alexandru Busuioceanu a reactualizat catalogarea Colecţiei Coroanei, făcând o distincţie clară între tablourile din această colecţie, considerate bun public, şi cele ale familiei regale, considerate bun privat. Istoricul Busuioceanu a insistat la acea vreme pe caracterul public al lucrărilor din catalogul făcut de el: "Prezentul catalog cuprinde colecţia de tablouri, aflată azi în mai multe palate şi castele regale din Bucureşti, Cotroceni, Sinaia şi Bran. Găsim, pe lângă tablourile descrise în catalogul Bachelin, pe cele care au intrat în colecţie după 1898. Trebuie precizat faptul că tablourile înregistrate în acest catalog au o situaţie juridică specială. Conform Testamentul Regelui Carol I a României ele constituie colecţia Coroanei, celelalte tablouri sunt proprietatea familiei regale". „Tablourile aparţin poporului român. Cele care aparţin Casei Regale trebuie împărţite între moştenitori. Eu însă mă lupt pentru toate tablourile. Regele Carol I a lăsat poporului român, prin testament, colecţia din catalogul Bachelin. Avem datoria morală de a le recupera” a declarat Prinţul Paul al României în cadrul unei conferinţe de presă. Prinţul Paul a iniţiat acţiuni legale pentru a recupera tablourile din Colecţia Coroanei şi din Colecţia Familiei Regale. Acţiunile legale sunt iniţiate în Statele Unite, Anglia şi Israel.

După căsătoria la care a asistat în Marea Britanie, regele Mihai, s-a întors, spre surpriza tuturor, în România. Apoi a abdicat pentru el şi urmaşii lui şi a plecat cu restul picturilor din Colecţia Regală (42) şi o pensie de 250.000$ pe an (în banii de azi aprox 5 milioane de dolari), toate fiind negociate cu reprezentantul lui Stalin, Vîşinski. De altfel, Petru Groza spusese că guvernul său va aranja aspectele material-financiare în aşa fel încât Regele să ducă o viaţă confortabilă în străinătate (cf. stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri din 30 dec. 1947).

„The Daily Iowan” din 11 ianuarie 1948, în articolul „Mihai Postpones Wedding To Retain Political Interests” aminteşte că apropiaţii Casei Regale au declarat că abdicarea a intervenit „din raţiuni politice şi nu pentru ca (Mihai) să se însoare cu fata pe care o iubeşte”; nici o vorbă despre vreo abdicare forţată, explicaţie inventată mai târziu, se pare. Cununia celor doi a avut loc în iunie 1948 şi nunta a fost oficiată în cultul catolic 20 de ani mai târziu după numeroase tratative cu Roma. Deja în martie 1948, Mihai era la Detroit unde a fost aşteptat pe aeroport de guvernatorul statului Michigan, Kim Sigler (nu de Truman cum declarau fostul rege şi apropiaţii săi). Dineul pe care guvernatorul l-a dat în onoarea invitatului sau la Hotelul Book-Cadilac din Detroit a fost umbrit de protestele romanilor americani care se strânseseră cu pancarte în fata hotelului. Poliţia i-a împrăştiat pe protestatari, dar fără a opera arestări.

În procesul de la New York din 1985 Jeremy Epstein, reprezentantul Casei Wildenstein, a declarat că a cumpărat în 1976 de la regele Mihai unul din tablouri, pe care apoi l-a vândut în 1977 Muzeului de Artă Kimbell din Texas. Muzeul a trecut în catalog menţiunea că tabloul aparţinea „Moştenitorilor Regelui Carol II”. În fapt, în arhivele de la Stanford University apar 3 (trei) tablouri de El Greco ce au fost vândute (nu două, aşa cum aminteam anterior aici sau aici) şi care au făcut obiectul cercetării întreprinse de autorităţile americane (BIOGRAPHICAL FILE, 1985 [ Box 1. ][ Folder 1 ] Consists of Vergotti's legal deposition aş a witness în the civil action pursued by the Socialist Republic of România against Kimbell Art Foundation, regarding three "El Greco" paintings, 1985).

Guvernul condus de colecţionarul de tablouri Adrian Năstase a depus la Parlament, pe finalul mandatului (2004), un proiect de lege pentru clarificarea situaţiei proprietăţilor Casei Regale. Noul Parlament, format după alegerile din noiembrie 2004, a amânat discutarea proiectului de lege la sugestia ministrului delegat pentru relaţia cu parlamentul, Bogdan Olteanu, până la completarea documentaţiei. Dacă legea ar fi fost adoptată în varianta propusă de PSD, statul roman ar fi întâmpinat greutăţi în recuperarea celor 42 de tablouri din Colecţia Regală. Articolul 5 din respectivul proiect de lege cuprinde o chichiţă juridică, care poate anula pentru totdeauna posibilitatea recuperării tablourilor: "O dată cu soluţionarea notificărilor şi acţiunilor în justiţie prevăzute în anexa nr. 4, potrivit procedurilor în vigoare la data formulării lor, se sting orice obligaţii reciproce dintre statul român şi fostul suveran al României, Mihai I". Proiectul de lege propus de guvernul Năstase mai prevedea plata unei despăgubiri în valoare de 30 de milioane de euro pentru Domeniul Peleş şi restituirea în natură a Casei Cavalerilor, aflată pe fostul domeniu Peleş. De asemenea, Regele Mihai putea folosi pe durata vieţii Palatul Elisabeta, ca reşedinţă regală, şi avea acces la palatele Peleş şi Pelisor pentru diverse acţiuni publice. De Palatul Elisabeta puteau beneficia, pe durata vieţii, şi Principesa Margareta alături de soţul ei, Principele Radu Duda. „Peleş i-a fost dat lui Mihai de către Antonescu cu apobarea Germaniei naziste, ca recompensă pentru cooperarea sa cu Axa şi pentru că a promulgat legi de confiscare a averilor evreilor”, a spus Prinţul Paul care a transmis protestul său hotărât faţă de proiectul unei legi neconstituţionale numit “Proiectul de lege pentru reglementarea situaţiei juridice a bunurilor care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I”. Legea nu prevedea doar compensaţii de 30 milione de Euro, ci încă 126 de restituiri, constând în pământ şi alte proprietăţi. Curtea Constituţională constata (decizia 600/9.11.2005) că „Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I” este neconstituţionala. Hotărârea a fost definitivă şi general obligatorie si publicată in Monitorul Oficial. Astfel, proiectul a murit.

Ca membru al familiei regale, ex-regele Mihai nu este singurul mostenitor care ar avea dreptul sa isi recupereze proprietatile. Prinţul Paul si tatăl sau, Prinţul Carol Mircea Grigore deţin 62,2% din moştenirea lui Carol al II-lea de peste 50 de ani. În Portugalia şi în Franţa, împărţirea moştenirii s-a facut imediat ce Prinţul Carol Mircea a fost recunoscut ca fiu legitim al lui Carol al II-lea. In plus, există şi alţi membri ai familiei regale care au dreptul sa îşi recupereze proprietaţile.

Read More