Cine sunt
grecii de astăzi ? De unde vin albanezii ?
Bulgarii şi sârbii sunt ei oare într-adevăr înrudiţi mai de
aproape cu Ruşii decât cu ceilalţi slăvi? Românii din Carpaţi venit-au ei de
peste Dunăre în veacul de mijloc, după cum ne asigură unii? şi dacă n-au venit
de acolo, atunci care anume să fie legăturile lor de neam cu Macedoromânii şi
cu Istroromânii? În fine, Grecii, Albanezii, Sârbii, Bulgarii şi Românii,
grămădiţi toţi pe aceeaşi Peninsulă Balcanică, sunt ei oare în realitate nişte
deosebite naţionalităţi străine una alteia, după cum pare a fi la prima vedere?
Acestea sunt problemele cele mari de limpezit în studiul de faţa,
probleme pe care de demult le-ar fi dezlegat ştiinţa, dacă într-una, pe fel de
fel de cai piezişe, nu s-ar fi silit să le tot încurce politică. Negreşit,
politica unui Stat poate şi chiar trebuie să se folosească de istorie la
aşezarea instituţiunilor interne şi a raporturilor externe ale naţiunii , tot
aşa precum profita de astronomie pentru marină sau de geometrie pentru
cadastru; dar o politică uneltind falsificarea verităţii istorice este ca şi
când ar cere să dispară din spaţii planeta Marte sau să se schimbe
proprietăţile triunghiului. Eu unul, dacă aş şti că romanii sunt ţigani sau ca
ungurii au descoperit America, mi-ar părea mie foarte rău, din punctul de
vedere al simpatiilor şi antipatiilor mele personale; totuşi nu m-aş sfii o
singură clipă, de a spune adevărul în fata tuturora. După acesta profesiune de
credinţă, care nu e de prisos, intru de-a dreptul în materie.
Oriunde istoria ne arată vreo ginte temeinic aşezată,
pretutindenea sub acesta ginte ea ne lasă a vedea, sau măcar a zări pe furiş,
nişte rămăşiţe mai mult sau puţin stăruitoare dintr-o altă ginte mai veche,
cucerită sau cotropita. Orice ginte se compune, ca terenurile în geologie,
dintr-un strat actual şi din substraturi succesive anterioare. Pe Peninsula
Balcanică, intru cât ne putem urca ceva mai sigur pe scara timpului cu ajutorul
scriitorilor şi al monumentelor, cinci, şase, şapte veacuri înainte de Crist,
ne întâmpină două straturi etnice învecinate: ginta greacă şi ginta tracică,
ambele suprapuse unui substrat comun pelasgic. Cine anume să fi fost pelasgii
acei autohtoni între Marea Neagră şi Marea Adriatică, mai presăraţi oarecând în
Italia, poate şi-n Spania, şi din care în epoca lui Herodot abia mai rămânea
licărind o urmă? Acesta întrebare este, fără îndoială, mai întunecoasă decât
aceea despre originea bascilor de astăzi; dar cum Pelasgii au existat într-o
vreme, e tot aşa de pozitiv ca şi existenţa în timpul nostru propriu a
enigmaticului element bascic. Este probabil că pelasgii n-au fost nici
indo-europei, nici semiţi, ci mai curând hamiţi. Aşezămintele lor în Asia Mică
şi apoi în Europa sudică sunt în dreptul continentului African unde Egiptul
strălucea ca centru al hamitismului. Zidurile ciclopice ale pelasgilor par a fi
surori piramidelor egiptene, cu care le şi asemăna în vechime Pausanias pe când
semiţilor şi chiar indo-europeilor, nu le plăceau niciodată construcţiunile
gigantice. Dacă pelasgii au fost hamiţi, după cum credem noi, atunci o
personificatiune mitică a lor pe Peninsula Balcanică, ar fi egipteanul Danaos
fratele lui Aegyptos, cu vreo 1500 de ani înainte de Crist, să zicem cu 2000 de
ani, acel Danaos al cărui neam clădi minunată cetate ciclopică dela Tiryns.
Oricum, fie hamiţi, fie semiţi, fie indo-europei, pelasgii n-au
fost greci şi n-au fost traci; însă tracii şi grecii, descălecând în Europa,
găsiseră pretutindeni o groasă pătura pelasgică şi pretutindeni s-au amestecat
cu ea, astfel ca ei ştiau că nu sunt pelasgi, dar ştiau totodată că se trag din
pelasgi de unde aserţiunile cele contrazicătoare în aparentă la scriitorii
antici, care deosebesc foarte lămurit pe pelasgi, pe greci şi pe traci unii de
alţii, şi totuşi adesea îi împleticesc laolaltă.
Cu acest prim raport de strat şi substrat se începe istoria
Peninsulei Balcanice, şi se desfăşoară apoi de atunci, la intervaluri
depărtate, prin alte două raporturi analoge:
1. peste cea mai mare parte din stratul tracic, devenit la rândul
său substrat, se aşează latină, dând naştere naţionalităţii traco-latine a
românilor;
2. peste cea mai mare parte din stratul roman, devenit la rândul
său substrat, se aşează slavii, dând naştere naţionalităţii romano-slavice a
sârbilor şi naţionalităţii romano-slavice a bulgarilor.
Din prima amalgamare - latinizarea tracilor - se sustrage numai
neamul albanez, unicul supravieţuitor nemijlocit al stratului ante latin şi
acela mulţumită căruia noi putem şti astăzi cam ce fel de ginte a fost acea
tracică, ceea ce n-am şti aproape deloc după puţinele date lingvistice şi
etnice împrăştiate pe ici-colea în literatura clasică. Din amalgamarea a doua -
slavizarea latinilor – s-au sustras numai românii din Dacia. Repetam încă o
dată: numai Românii din Dacia căci aşa numiţii Macedoromâni şi Istriano-români,
armânii din Pind şi rumerii din Dalmaţia, după cum ne vom încredinţa mai la
vale, nu se pogoară, din latinii de acolo din epoca cea ante-slavica, ci se
trag din numeroase cete de Dacoromâni din Carpaţi, trecute peste Dunăre abia în
secolul X.
Pe greci, din cauza înaltei lor culturi literare, dinaintea căreia
se închinau cu entuziasm Scipionii şi Cesarii, romanii n-au putut şi chiar n-au
vrut să-i latinizeze. Din ce în ce mai scăpătaţi sub raportul moral şi
intelectual, Grecii totuşi şi-au păstrat astfel străvechea lor naţionalitate, o
păstrează şi o vor păstra şi de acum înainte. Amestecul medieval cu slăvi, cu
albanezi, cu români, cu cine mai ştie cine - un amestec care făcea pe alde
Fallmerayer să tăgăduiască elenismul palicarilor de astăzi - acel amestec
greciza pe cei ce se însoţeau cu dânşii, dar pe dânşii nu i-a romanizat, nici
albanizat, nici slavizat. Ca naţionalitate, Kir-Iane se trage de-a dreptul din
Leonizi şi din Aristoteli, din Temistocli şi din Platoni, din acea pleiadă de
capete sublime şi de inimi uriaşe a cărora răsărire pe un peticuţ de spaţiu
într-un peticuţ de timp este un fenomen fără pereche în istoria omenirii.
Grecii actuali sunt o continuitate directă a vechilor elini, tot aşa precum
copţii actuali, fără graiul cărora nu s-ar fi putut descifra hieroglifele, sunt
o continuitate directă a vechilor egipteni.
Numai şi numai legionarii romani ar fi fost în stare să
deznaţionalizeze pe Greci, şi ei n-au făcut-o. În Grecia cea cucerită - observă
Mommsen (Rom. Gesch. V, 249) - se învaţă mai puţin latineşte de cum se învaţă
greceşte în Roma cea cuceritoare. Mai mult decât atâta, romanii îngăduiau de
bună voie grecilor să grecizeze întreaga parte meridională a Peninsulei
Balcanice, în care de altminterea procesul de grecizare se începuse deja sub
Filip şi sub Alexandru cel Mare. La umbra aquilei capitoline, aceasta
propagandă grecească se întindea până la Balcani. În Tracia propriu zisa,
devenită provincie romana cu un secol înainte de cucerirea Daciei,
inscripţiunile până la Traian, sub Traian şi după Traian sunt aproape toate
greceşti; ba chiar şi legionarii cei mai curaţi romani, bunăoară un Aurelius
Mucianus, cum s-ar zice la noi un Aurel Mucenu, îşi făcea fala de a nu scrie
latineşte, ci greceşte.
Este archeologiceste absurd de a crede că romanii de astăzi din
Macedonia, din Epir, din Tesalia, s-au format acolo în acea epocă şi vom vedea
mai jos ca aceasta este absurd nu numai archeologiceste. La nord însă, între
Balcani şi Dunăre, apoi pe întregul teritoriu iliric ocupat astăzi de elementul
sârbocroat, cu atâta şi mai vârtos în Dalmaţia cea pe atunci privită ca o parte
a Italiei, cultura latină şi numai latină se lăţea fără, nici o piedică,
deasupra substratului tracie, pe care-l metamorfoză şi prin care se
metamorfoză, ea însăşi într-o naţionalitate românească transdanubiană, paralelă
cu naţionalitatea romanescă cea cis-danubiana din Carpaţi, născând ceva mai
târziu din aceleaşi doua ingrediente, din latini şi din ramura tracică a
dacilor. În Epir, graţie unor fericite împrejurări topice excepţionale, tracii
scăpau şi de greci şi de romani, însă numai acolo.
Romanii şi grecii împărţeau dara atunci, între secolele III-VII,
în două jumătăţi aproape deopotrivă întinderea Peninsulei Balcanice: unii la
nord de Balcani, ceilalţi la sud. Grecii mai aveau pe deasupra insulele şi
fâşii grecizate din Asia şi din Africa, ba încă şi oraşele din Dobrogea şi de
lângă Dunăre, iar românii, pe lângă Oltenia, Banatul şi o parte din Ardeal, îşi
(în)tindeau ramuri peste Pannonia, unde mai în urmă îi găsi navala maghiară.
Cât se atinge de Muntenia propriu zisa şi de Moldova, să nu căutăm acolo pe
romani în acea epocă, în care vâjâia pe ţărmul nordic al Marii-Negre
rostogolirea hoardelor răsăritene spre gurile Dunării. De la Nistru şi până la
Olt era o adevărată vale a plângerii de unde nu scăpai decât numai doară
înfundându-te în creierii Carpaţilor.
E comic şi totuşi este foarte adevărat, ca cel mai vechi monument
al limbii române, un monument istoriceşte mai preţios pentru noi decât însăşi
Columna lui Traian se datorează unui catâr despre care vorbesc pe larg doi
scriitori bizantini din secolul VI: Theophanes şi Theophylactus Simocatta.
Începând dela Thunmann şi până la Cipariu, începând de la Cipariu şi până la
mine, toţi pe rând suntem nevoiţi a încăleca pe acel năzdravan catâr, fără care
n-am fi în stare astăzi a dovedi printr-un text neîndoios vechea latinizare a
Tracilor între Balcani şi Dunăre. Era pe la anul 580, sunt acum 13 veacuri.
Chaganul avarilor pustiia Imperiul Oriental. Doi hatmani romani, Comentiol şi
Martin, ascunşi în codrii Balcanilor, au năvălit de acolo pe neaşteptate asupra
barbarilor. Izbânda era sigură, să nu se fi întâmplat catârul de mai sus, care
purta o povară. Povara alunecând şi căzând de pe catâr, fără s-o bage de seamă
stăpânul dobitocului, un alt ostaş strigă cât îl ţinea gura să se întoarcă şi
s-o ridice: torna, torna, fratre! Aşa zice Teofan şi tot aşa povesteşte
Teofilact, la care însă este forma retorna şi se mai adaugă că aceste cuvinte
erau în limba ţării, adică în graiul locuitorilor din regiunea Balcanilor.
Întreaga oaste a lui Comentiol şi a lui Martin fiind compusă din romani,
ţipătul „torna, fratre !” produse între dânşii o mişcare de spaimă, căci el
însemna retragere: înturnare sau re-nturnare. Romanii dara au fugit însă
„torna, torna, fratre" ne-a rămas, încât istoricul trebuie să
binecuvânteze acea fugă, datorită unui catâr. Aceasta se petrecea, încă o dată,
în a doua jumătate a secolului al VI-lea.
Precum la nord în Dacia peste substratul tracic se aşternuse stratul
latin, tot aşa dara au dispărut tracii sub latini la sud în antică Moesia, iar
cu atât mai vârtos nu puteau să nu dispară în regiunea Iliriei, unde elementul
tracic fusese cel dintâi cucerit şi latinizat. În locul numeroaselor dialecte
tracice de altădată, trebuiau să se formeze trei mari dialecte traco-latine :
dialectul daco-latin în Carpaţi, dialectul meso-latin în Balcani şi dialectul
iliro-latin spre Adriatică; trei dialecte care, de la apus spre răsărit,
alcătuiau o prelungire organică a grupului dialectelor italiene. Afară din
Epir, tracii nu mai erau nicăieri adică nicăieri nu se mai vedeau pe deasupra.
Acum, în secolele VI şi VII, se arată un nou strat: stratul
slavic. Într-un mod sporadic şi fără a rămâne pe loc ci numai năvălind, prădând,
învârtindu-se şi apoi întorcându-se, slavii făcuseră cunoştinţă cu Peninsula
Balcanică deja cu mult mai dinainte, mai ales amestecaţi printre goţi, printre
huni, printre avari. În deşert însă slaviştii de altădată cu generalul Certkow
în frunte şi Drinow mai încoace şi-au bătut şi-şi bat capul de a găsi locuinţe
compacte statornice de slăvi în Dacia până la secolul VI, iar peste Dunăre până
cu un secol mai târziu.
Pe când românii din Balcani strigau: „torna, torna, fratre”, tot
atunci trăia gotul Iornande, ajuns episcop al Ravennei în Italia, şi trăia
grecul Procopiu, devenit prefect al Bizanţului, cele mai sigure doua izvoare
despre începuturile slavilor prin Peninsula Balcanică, cele mai sigure nu numai
prin aceea că erau contemporani, dar mai ales prin călătoriile lor şi prin
înalta poziţiune politică a amândurora. Pe timpul lui Procopiu şi al lui
Iornande, adică în secolul VI, la miazăzi de Dunăre nu se afla încă nicăieri
nici un aşezământ slavic, ci numai la nord, şi anume în sus de la gurile
Dunării. Iornande, mai ales, descrie pe cât se poate de limpede marginile
topografice ale celor două mari ramuri slavice orientale de atunci: anţii şi
slavinii. Slavinii zice el se întind de la Dunăre până la Nistru şi apoi spre
nord până la Vistula, iar anţii de la Nistru spre răsărit până la Nipru.
.jpg)
