10 apr. 2013

De zbor, de rană


Ființa ta se-aseamănă c-o liră
C-un cântec ce în veci va fi cântat
Și îngerii privindu-te se miră
De unde-atâta patos și oftat ...

În mâna ta se-ncheagă universul
Cu un cuvânt mă-nvii și mă omori
Te-aș îmbrăca în mine și tot versul
Ți l-aș purta-n adânc printre comori

În pieptul tău victorii se-nfiripă
Și tot în tine știu capitula
Ești îngerul ridat cu o aripă
De te-aș avea, cum te-aș întitula?

Ți-aș spune poate "domnul meu din umbră"
Sau nu ți-aș spune, numai te-aș privi
M-aș arunca în taina ta cea sumbră
Și te-aș ierta de-n lacrimi m-ai strivi

Te-aș alinta cu ora-n care viața
Pulsează-n noi căci știm a ne trăi
Și când privirea ta mai poartă ceața
Cărarea ta spre aștri aș croi

Eu mult nu am, nici nu știu dacă timpul
Cu mine se mai poate prelungi
Adeseori m-asemăn unui stipul
Ce frunzele-și încearcă a lungi

Și știu că în zadar e așteptarea
Dar ce ne-am face dacă n-am dori,
O clipă să atingem împăcarea?
Fiori în noi să-nceapă a rodi

Tăcerea ta se-aseamănă c-o rugă
Sau poate o dorință, nici nu știu
Și dacă toți de lacrimi vor să fugă
De ce-și dorește-un om să fie viu?

Ţi-aş spune, deci, pe nume... Cu suspine
Te-aș înrobi în cântecul tău frânt
Și te-aș avea, dar nu mi-ai aparține
Eu, pana ta din trup ... sau zborul sfânt.


de Luminita Amarie



9 apr. 2013

Revelatia unui sfârșit



Să mă trezesc goală - 
goală de tine
de amintiri
de iluzii
de atingerea primului strop
de ploaie
Și fără iarnă.
Să șerpuiască în mine (lipsa)
priviririi tale păgâne
sub rochia de mătase
ca un freamăt
virgin al unei
ape
Să nu te mai am
în cele
mai adânci
taine și să nu mă
dansezi (îmbrăcată în cearceaful alb) la fereastră
Să nu-ți mai aud gândurile și nici
durerea atunci
când te întreb: ai să poți duce tot ce
îți nutresc?
Vitraliile se împiedice
bucățile de lumină
să mi se plimbe prin păr
Să nu mai respire ochii mei
gândurile tale
Ființa ta să se rupă de
mine
Nimbul ce
mi l-ai pus pe
trup
să se topească în mii de himere
coapse de ceară
mâini de abur
glasul unui ecou
umerii triști
goluri de lumină
năluci tremurânde
umbra unor mângâieri
buzele de sânge crud
și goale de tine
mâinile (sălbatic de neîmplinite)
ținute ca o
rugăciune în așteptarea
rugului
desculț
alb să rămână numai trupul meu
în rest doar negrul
crestat de scânteile
nopților în care m-ai împărțit
cu îngeri
Lacrimile să atârne în vid
sugrumând fiecare
suspin al pereților ce-au fost
martori atingerilor
noastre (acum și ei goi)
Să nu mai pot plânge
auzind
înlăuntrul meu vocea ta
spunându-mi că mă ai
(și că nu voi muri niciodată)
Sacadat
să-mi bată sufletul
respirând greu (prea mult
târziu să doarmă în mine)
Apoi să deschid ochii și să nu
mai văd
aerul pe
care îl respiri
zâmbetul ce ți se naște
pe trup
răzvrătirea când
te doare ființa
iertarea
și
atât de mult
TU.
Iată sfârșitul
dacă nu mi-ai fi.

de Luminiţa Amarie

8 apr. 2013

Doar clipa



Dac-aș zâmbi să fiu în rând cu lumea
Și-aș arunca și eu cu vorbe-n vânt,
N-aș mai atinge abisul sau culmea
Nici n-aș purta pe trup un voal de sfânt

Nu-mi știu păcatul însă port credința
În mine-adoarme, plânge Dumnezeu
Doar El în mine a sădit voința -
Candori de înger și trăiri de zeu

Prea mult e timpul, se lungește ora
Și clipa când respir îmi e deajuns,
Din felul meu de-a fi mi-am făcut prora
În mine murdăria n-a pătruns

De ce-aș minți ... de multe ori lumina
În întuneric s-a și rătăcit
Dar în pământul meu îmi cresc tulpina,
În seva mea doar grâu a încolțit

Nu caut să-nțeleg enigme, taine
Dar simt că știu ce mulți au ignorat
Mi-e sufletul sălbatic, nu stă-n haine
Pentru-a trăi, nimic n-am așteptat

În voluptatea pură-a dăruirii
În nud de lacrimi m-am îmbălsămat
Am fost precum un lacăt tăinuirii
Mi-e sufletul cu cer amalgamat

Acum plutesc pe clipa ce-mi rămâne
Dorințe am, om simplu sunt și eu
Mă rog la Cer plecarea să-mi amâne
Să pot să-L mai împart pe Dumnezeu.

de Luminita "Licurici" Amarie