Pinocchio şi dictatura Păcălicilor săi

   Ceea ce e acum în desfăşurare, din ce în ce mai limpede, este dictatura unei majorităţi, împărţită de formă în „putere” guvernamentală şi „opoziţie” parlamentară. Cele două entităţi sunt legate ombilical şi coexistă armonios, cu tot spectacolul televizat. Actualul guvern de măscărici este rezultatul întârziat al dărâmării, de către psd, al propriului guvern Dăncilă. Acţiunea nu a fost nicidecum singulară, astfel că psd a şi contribuit la instalarea „guvernului Ludovic I”, ca şi al celui de-al III-lea. Tot psd, perfect conştient de efectele prelungirii stării de urgenţă, a votat-o fără multe probleme. CCR a stabilit că primul decret prezidenţial de declarare a stării de urgenţă a reprezentat o depăşire a atribuţiilor prezidenţiale, dar psd s-a făcut că nu citeşte informarea Curţii. Aşadar, pnl şi psd s-au întâlnit în aceeaşi gaşcă de interese şi de hoţii bugetare...

Pentru că a venit vorba despre hoţii, aparatul de propagandă al usl îl blama pe un oarecare Dracea, care, spuneau irealiştii, e născut la Moscova şi a primit licitaţii trucate din partea psd. Da, asta anul trecut, dar anul ăsta le-a primit de la... pnl! Practic, hoţia a rămas, doar că se îndestulează cu prioritate liberalii, cei care anul trecut erau în plan secund.

Subiectul predilect al presei de partid este, indubitabil, starea de alertă. Deşi ea este doar o stare de urgenţă uşor cosmetizată, linia directoare, numitorul comun între psd şi pnl, rămâne dictatura de grup infracţional, cea care şi-a subordonat absolut toate instituţiile statului, a acaparat toată mass  media şi care acum exercită prin toate pârghiile, autoritarismul specific unui stat poliţienesc. Nici nu e greu, atât timp cât populaţia nu are drepturile fundamentale şi mai e şi suficient de apatică pentru a reacţiona. Dacă nu va decide altfel CCR, noua stare veche va fi implementată de pe data de 17 mai, fără să ştim pentru cât timp. Nelu Tătărelu spunea că „din 15 mai va începe testarea în masă a populaţiei”. De ce atât de târziu? Pentru că mai sunt oameni care răcesc vara, putând fi „depistaţi” ca... pozitivi covidieni, motiv suficient pentru ca starea de alertă să rămână până în toamnă, când se va transforma în... altă stare de urgenţă, continuatoare a măsurilor stării precedente. De altfel, Pinocchio ot Cotroceni ne-a anunţat de 3 săptămâni, că „botniţele lui Iohannis”... „vor fi obligatorii, cel puţin până la anul”. Aşadar, totul e mult mai limpede... Suntem prizonieri în ţara noastră, aşa cum eram în „epoca de aur”, deposedaţi de drepturi fundamentale şi victime ale unui aparat poliţienesc deloc justificat ca desfăşurare. Nimic nu mai e legal şi niciuna dintre măsurile luate de păcălicii guvernamentali, nu are o bază medicală. Totul e legea bunului plac guvernamental, un parlamentar liberal recunoscând cinic că au şi un „plan B”, pentru cele 3 zile de hiatus dictatorial. Foarte posibil, aceste zile „libere” nu au apărut întâmplător, atât timp cât decizia fusese luată încă acum 3 săptămâni, deci primul măscărici al guvernului ar fi avut timpul necesar pentru a înainta proiectul, astfel încât să fie adoptat încă de pe 14 mai. Se va întâmpla ceva în acest scurt interval de timp? Poate o demonstraţie organizată de usl, poate cu totul altceva, dar ceva se va întâmpla... Şi nu ceva bun pentru noi, ci tot pentru clica dictatorială.

Read More

Hainele preşedintelui

  Prima conferinţă de presă prezidenţială a fost o folie... Am înţeles că, deşi ne-a anunţat relaxarea, ea se va întinde toată vara, „pas cu pas”, până la declararea următoarei stări de urgenţă, anunţată şi ea indirect. În principal, discursul iniţial a fost unul electoral: „parlamentul este cel care e populist”, ne spune preşul cotrocenian, trecând sub tăcere ca fără acelaşi parlament, el nu putea declara starea de urgenţă. Fără nicio îndoială, parlamentul e de doi bani, dar nici preşul nu e mai breaz. Colaborarea lor este absolut evidentă şi cine a pierdut? Noi toţi. Preşedintele a minţit de fiecare dată când a ieşit „pe sticlă”... Întâi a semănat panica în populaţie, apoi şi-a făcut treaba, declarând inutil şi ilegal starea de urgenţă. Apoi, deşi toate ţările europene încep relaxarea, între 2 şi 5 mai, noi, care nici nu am fost atinşi de covid, comparativ cu Italia (nu avem în toată perioada, numărul de morţi declaraţi de Italia într-o singură zi), nu putem decât să acceptăm, ca oile, pseudo-relaxarea iohaneziană. Starea de urgenţă va fi înlocuită de o stare de alertă, cea care îi va permite formal să menţină suspendate drepturile omului. Aş aminti aici, tăcerea completă aşternută pe acest subiect, deloc trecută cu vederea de către Consiliul Europei, care a atras atenţia că suspendarea drepturilor omului nu are sens şi că starea de urgenţă nu motiva cererea statului român. Ca urmare, „pas cu pas”, statul poliţienesc va rămâne „luni de zile”. Singura „relaxare” va fi că vom avea voie să ieşim pe stradă, fără idioata şi inutila declaraţie.

„Viaţa noastră, a tuturor, va suferi schimbări”, spune cinic preşul cotrocenian, deloc pentru prima dată. „Până în septembrie, trebuie să găsim soluţii, pentru ca elevii să poată face pregătirea on-line” este suficient de străvezie, pentru a înţelege ce ne pregăteşte Plăvannis, la ordin, fireşte. Da, viaţa noastră nu mai poate fi aceeaşi, tocmai din cauza clicii dictatoriale, care se joacă de-a sănătatea. Dacă vom acceptao asemenea dictatură, pe nimic bazată, o dictatură de carton, ca şi „spitalele” proaspăt făcute, ne va costa mai mult decât ne imaginăm! Economia României e zdrenţe, dacă mai e ceva din ea, dar preşul îşi permite joaca de-a relansarea „pas cu pas”. Mai mult decât atât, cu cinism, anunţă cum îşi pregăteşte următoarea stare de urgenţă!

Suntem în faţa unui fals grosolan, cu morţi declaraţi de covid, deşi ei au avut alte cauze ale morţii, cu discriminarea seniorilor, în numele unei ipocrite griji dictatoriale. Fals este şi Plăvannis, cel care aducea în sprijinul minciunilor sale, „argumentul” că Franţa „a deschis experimental şcolile” într-o provincie, unde au crescut brusc cazurile de covid. Ministrul Educaţiei din Franţa a negat ferm aserţiunea, spunând că aşa ceva nu se poate, iar şcolile se vor deschide abia pe 11 mai. Minciuna stă cu preşedintele la masă în permanenţă... Suntem cea mai oprimată ţară europeană, în aceste luni de izolare, miliţienii prezidenţiali împrăştiind un număr halucinant de amenzi. Ce are de spus preşul, apropo de acest subiect? „Să fim mândri de poliţişti”... Abuzurile miliţiei aservite dictaturii sunt nenumărate, dar nimeni nu se ridică împotriva unui asemenea tratament incompatibil cu o ţară europeană. Toată lumea stă şi acceptă oprimarea, izolarea inutilă şi abuzivă, discriminările şi joacă de-a economia etc. În faţă oricărei întrebări, preşul are un răspuns standard: populismul psd este de vină, pentru orice. Despre hoţia guvernamentală – nicio vorbă, despre încălcările ordonanţelor, chiar de către cei care le-au emis – linişte!, despre contractele date preferenţial, fără licitaţie, unor firme care au alte obiecte de activitate – batista pe ţambal etc. Rezerva sanitară era goală, spune el, dar uită să menţioneze că Arahat organiza licitaţiile pentru ele. Lista ilegalităţilor e mult prea lungă...

Aşa cum am spus încă de la începerea stării de urgenţă, tot jocul prezidenţial şi guvernamental are un scop principal şi mai multe secundare, dar deloc lipsite de importanţă. Cel principal este şi va fi, păstrarea suspendării drepturilor omului, controlul discreţionar al populaţiei şi împiedicarea ei de a mişca, altfel decât vor slugile puse de Moscova pentru a exercita formal dictatura, o dictatură de bâlci, care ridică tensiunea socială şi pe care nimeni n-o tratează serios. Nu vom avea destulă libertate, încât să putem protesta, dar vom avea obligativitatea de a cumpăra „botniţele lui Iohannis” şi de a le purta, atât cât vrea echipa decisă pentru a implementa dictatura. Nu cred că există pe planetă, un popor mai înapoiat decât al nostru, pentru că o asemenea obligativitate nu poate exista nici în ţările africane cele mai înapoiate. De ce? Pentru că în Africa, în bantustane, bunul simţ s-a păstrat.

Read More

Un simbol al dictaturii: “botniţa lui Iohannis”

Ieri, 22 aprilie, la televizor apărea o fantomă cu botniţă: era chiar preşul cotrocenian, pregătit să ne anunţe populist şi cabotin, vestea cea „mare”, cu 22 de zile înainte şi anume, că din 15 mai vom putea să ieşim din casă fără declaraţie. Bucuria că şi românii vor ajunge la nivelul ţărilor unde există stare de urgenţă normală, a provocat o euforie uşor de înţeles. Românii au fost singurii europeni care au fost nevoiţi să suporte nişte decizii cretine şi lipsite de logică, hotărâri care au apăsat psihologic întreaga populaţie. Anunţul prezidenţial în avanpremieră, a fost urmat de elemente care ne arată clar că dictatura păcălicilor, odată instalată, nu se va lăsa uşor clintită: dacă românii vor putea să se mişte ceva mai liberi, pentru a nu slăbi presiunea psihologică, dictatura a stabilit că „până la anul”, oamenii sunt obligaţi să poarte măşti, în spaţiile închise şi în transportul în comun.

Bine, dar obligativitatea botniţei, inexistentă în perioada dură a stării de urgenţă, nu poate exista decât în situaţia... continuării stării deurgenţă! Altminteri, obligativitatea nu ar putea fi impusă, decretele de instituire şi de continuare a stării de urgenţă nefiind susţinute de o lege adoptată în Parlament, care să stabilească limitele restrângerii drepturilor fundamentale şi nici componentele tehnice ale stării de urgenţă, cum ar fi putut să fie portul obligatoriu sau nu, al botniţei iohaneziene. Cum ne aflăm în plină dictatură a măscăricilor, preşul cotrocenian nu a prezentat niciun studiu medical, care să prevadă obligativitatea purtării de botniţă, totul rezumându-se la legea bunului plac cotrocenian şi nu doar. Dar, dacă altă lege nu-i susţine obligativitatea, ceva tot s-a întrezărit, dincolo de discursul mieros şi ipocrit: toate restricţiile de până acum, impuse de ordonanţe militare semnate de civilul Vela, se păstrează nemodificate, singura prevedere schimbată fiind „lesa” lăsată liberă pe timpul zilei (noaptea, încă nu ştim dacă se va păstra interdicţia de circulaţie). Cum toate celelalte restricţii se păstrează şi după 15 mai, devine indubitabil că şi starea de urgenţă va continua. Aşadar, primul măscărici al guvernului, vietate cunoscută prin nestăpânirea termenilor, minte cu largheţe, atunci când declară că „starea de urgenţă nu va continua”.

Din discursurile celor doi arlechini ai dictaturii, Plavannis şi Organ, a mai reieşit ceva ce nu poate exista nicăieri în lumea civilizată, ci doar în ţările dominate de dictaturi: „botniţa lui Iohannis”, repet, obligatorie, trebuie cumpărată, nu e gratuită, ca în Austria, bunăoară. Şi banii pe care guvernul de marionete, i-a afectat covidului, pe ce s-au dus? Cum este posibil, ca un guvern să bage mâna în buzunarul cetăţeanului, obligându-l să cumpere ce vrea acel guvern? Suntem în faţa unei dictaturi stupide, aberante, una care nu poartă aparenţa unei dictaturi clasice, dar cu atât mai periculoasă. Spun asta şi din cauza ideilor vehiculate în spaţiul public, de către diverşi reprezentanţi ai dictaturii, de care ea nu s-a dezis decât formal. Printre ei, chiar primul baladist al guvernului, cel care avansează posibilitatea internării în hoteluri (pentru început?) a „asimptomaticilor”covidieni, categorie foarte întinsă, în ea putând fi incluşi, de la cetăţenii răciţi şi până la bolnavii de cancer în faza terminală.

Un subiect deloc atins de actuala dictatura, este cel al suspendării drepturilor omului, ca urmare a derogării declarate de Statul român, de la prevederile art.15 din Convenţia Drepturilor Omului. Pe furiş, dictatura ne-a privat de drepturi fundamentale, atât prin derogarea pomenită, cât şi prin încălcarea Constituţiei, de către preşul cotrocenian, cel care a stipulat în decrete, prevederi generale, care ar fi trebuit strict delimitate într-o lege. Ca urmare, fără a exista  limită a restrângerilor, ele anulează integral acele drepturi şi libertăţi. Cum era de aşteptat, nici în ultimul său discurs, preşul cotrocenian nu a făcut vreo referire la acest subiect de maximă importanţă, cel mai bun semn că dictatura se continuă, în timp ce drepturile omului rămân în aer, „cel puţin până anul viitor”.

Read More

"Staţi acasă!"

Fac mea culpa pentru glumele anterioare, prin care îi ironizam pe partizanii Epocii de Piatră, cei care îndemnau populaţia să se ascundă în casă, fugind din calea „virusului ucigaş”. Aş vrea să abordăm împreună acest subiect, extrem de ofertant şi să vedem că nu sunt deloc motive de râs, ci din contră.

La o primă vedere, îndemnurile celor care susţineau ideea proveneau dintr-un soi de mimetism, ceea ce ar fi fost prea puţin important, în peisajul general. Dar ei, totuşi, imitau pe cineva... Aţi ghicit! Ei erau ecoul aparatului de propagandă al Partidului, care reuşise să-i convingă, că statul în casă, izolarea, reprezintă singura soluţie, în lupta cu coronavirusul. Fireşte, aveam exemplul Italiei, căreia i-a crescut numărul de morţi şi infectaţi, timp de 5-6 săptămâni, deşi perioada de incubaţie a virusului e de 14 zile. Dar cine să mai gândească, atunci când e bombardat continuu cu acea informaţie pe care o vor manipulatorii: „Staţi acasă!”?

Dar poate că nici aparatul nostru de propagandă, foarte slab pregătit, nu ar fi înregistrat un succes atât de important, dacă nu ar fi fost difuzat, acelaşi mesaj, în multe din limbile mapamondului. Sintagma a apărut, deasemenea în toate limbile, pe site-urile de socializare, mai ales la pozele de profil. Şi în acest caz, tot despre mimetism vorbim? Într-o foarte mică măsură. În rest, sintagma ar trebui să ne pună pe gânduri... Ciudat este ca îndemnul a apărut în pofida recomandărilor OMS, care recomandă în continuare, ca persoanele care prezintă simptome de gripă, viroza, răceală etc. să se izoleze acasă, nu toată lumea. Cum nu recomandarea OMS a fost promovată, ci chiar opusul ei, mi se pare obligatoriu să ne întrebăm cine este emitentul ei. E cât se poate de limpede că sursa poliglotă a mesajului, e una singură, o sursă capabilă să disemineze mesajul în mai multe medii de informare/dezinformare. Drumul urmat de ea a fost destul de simplu şi la fel de eficient, dovedind o excelentă cunoaştere a propagării informaţiei, fie ea adevărată sau falsă şi o psihologie socială de excepţie.

Ca urmare, primele care au fost vizate de emitentul sintagmei, au fost televiziunile din ţările unde îşi putea exercita influenţa. Întâi a fost Italia, urmată îndeaproape de... Marea Britanie şi, pe rând, Spania, Franţa, Germania, Austria, România etc. Nu voi intra în detalii aici, dar cred că trebuie să înţelegem că „Staţi acasă!” nu a apărut nici din senin şi nici întâmplător, ci cu scopul de a izola populaţia, împiedicând  indivizii să se asocieze în jurul unei idei potrivnice emitentului, dacă el ar fi fost devoalat şi pentru a pune o presiune uriaşă, pe fiecare cetăţean. Doar România, moştenitoare a altui sistem comunist, a păstrat interdicţia de asociere în grupuri mai mari de 3 persoane. România mai iese în evidenţă şi cu o foarte apăsătoare stare de urgenţă, dar şi cu activarea derogării de la aplicarea prevederilor art.15 al Convenţiei privitoare la Drepturile Omului, adică suspendarea sau restrângerea (nespecificate prin lege, aşa cum prevede Constituţia) tuturor drepturilor, cu excepţia dreptului la viaţă, dreptul de a nu fi supus la tortură sau la tratamente inumane, dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau condiții de aservire şi dreptul de a nu fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care nu constituia infracțiune la momentul săvârșirii. În rest, toate drepturile au rămas la dispoziţia bunului plac al celor care au instituit dictatura. O săptămână mai târziu, pe 24 martie, Centrul pentru Resurse Juridice al Consiliului Europei, nota: „În data de 17 martie, fără a aduce la cunoștința cetățenilor, România înștiințează Secretariatului General al Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire activarea art.15 din Convenție. Acest lucru nu a fost adus la cunoștința publicului de către Guvernul României, așa cum era normal, ci a fost semnalat de agenția France Presse... Prin urmare, deși ieri au fost multiple ieșiri publice ale celor care ne conduc, niciunul nu a găsit de cuviință să ne informeze cu faptul că în România nu mai este aplicabilă Convenția, că drepturile prevăzute de aceasta nu ne mai sunt garantate, cu alte cuvinte ele sunt suspendate temporar”. La randul sau, Consiliul Europei a spus: „Măsurile de urgență luate în cazul epidemiei de COVID-19 nu necesită activarea derogării de la CEDO”.

Read More

"Cronică sentimentală" de I.L.Caragiale

Cosbuc si Caragiale 

În una din livezile 'nverzite ale Africei necunoscute de miazăzi, prin care curge liniştită apa Zanzibarului, se rădica un cătun de bordeie locuit d'o populaţiune barbară cât se poate de ciudată.

Veţi crede că voi să vă servesc un capitol de Geografia populară sau că încerc a vă da introducţiunea topografică a unui roman de călătorii şi aventuri. Nicidecum! Voi să vă fac cunoştinţă pur şi simplu cu o specie de oameni cari, mă prind, nu-şi pot găsi semeni în niciunul din cele patru unghiuri ale pământului. Liniştiţi, pacifici şi muncitori, ei cultivă pământul pe ţărmul Zanzibarului. Nu au făcut nimănui niciun rău şi cu toate astea sunt în o stare... ca vai de capul lor.              

Bieţii mei Africani, necunoscând până mai anii trecuţi invenţiunea salutară a pălăriilor şi şezând la muncă toată ziua cu capul gol, espus la razele fierbinţi ale soarelui de miazăzi, şi-au prăjit creierii până 'ntr' atâta, încât toţi călătorii cari s'au aventurat prin aceste ţinuturi barbare, văzând pe Africanii mei, cu drept cuvânt, i-au numit Tâmpiţi.

Imaginaţi-vă un Beduin - ştiţi că vorba Beduin, în Africa este sinonimă cu tâlhar, sălbatic, mâncăcios, nesăţios, cu toate instinctele rele, ingrat, rău, scelerat şi câteodată chiar antropofag, stând pe un tron de nuiele de răchită în mijlocul cătunului, sub un umbrar de frunze de palmier: este capul atotputinte al bieţilor Tâmpiţi. În jurul lui, alţi câţiva Beduini, armaţi cu câte o lancia'n mâna, un arc şi o tolbă cu săgeţi la spinare şi un cuţit enorm la brâu, purtând câteva pene de struţ înfipte'n părul lor lung şi creţ, compun curtea şi se numesc favoriţii consiliari. Aceasta este toată organizaţiunea socială a Tâmpiţilor. Acum, sunteţi curioşi să vă fac un tabel pitoresc de moravurile publice ale acestui trib barbar? Ascultaţi.

Curtea este strânsă în jurul tronului de răchită. Beduinul suprem chiama pe primul consiliar, îi spune ceva la urechia, şi apoi, cu un semn, congedieaza pe toţi. Curtea se răsipeşte. Şapte Beduini, mai marii celor mari, se răped pe cai, ia cuţitele'n dinţi, inpumnă lăncile şi dau goana cailor prin cătun, sbierând ca nişte posedaţi. Vai de Tâmpitul care se va găsi'n calea lor! Îl trag în lancia ca p'un iepure'n frigare. Bieţii Tâmpiţi aud de departe sbieretele Beduinilor şi dau năvală în bordeie; cei ce nu au avut pas să intre, se trântesc cu facia la pământ, ating ţărâna cu fruntea şi, aducând mâinile pe deasupra capului, fac semnul penitinţii. Beduinii, în goana lor, dau foc bordeielor, jefuesc ţarinele şi averile Tâmpiţilor, trag în lănci câţiva şi se'ntorc, tot prin cătun, cu caii obosiţi şi'nspumaţi la pas. Toată populaţiunea d'astădată le iese'nainte cu daruri şi li se 'nchină până la pământ. Cam în toate zilele se repetă această scenă... Este un remediu beduinesc    pentru  menţinerea liniştei şi ordinei în spiritele bieţilor mei Africani. Sărmani Tâmpiţi! Beduin vă trebuia vouă?

 Am călătorit odată prin acel minunat ţinut şi-l voi pomeni şi morţilor. Am admirat moravurile bizare ale acestor nefericiţi. Am văzut de nenumărate ori repetându-se din ce în ce mai cu furoare scena de mai sus. Aproape să mă tâmpesc şi eu de prea multă admiraţiune, am atras într'o zi la o parte pe câţiva Tâmpiţi mai de căpetenie.

- Bine,  nefericiţilor, le zisei, cum nu vă vine odată ideea să vă sculaţi cu toţii'ntr’o dimineaţă, să puneţi mâna pe toţi Beduinii şi să-i atârnaţi în rând la bătaia vântului de crăcile palmierilor voştri? Ce dracu’! nu mai aveţi nici instinct? Până când o să vă numiţi Tâmpiţi? Căscară toţi gura, deschiseră ochii mari, rădicară din umeri şi începură să cam surâză. Nu'nţeleseseră ce le spusesem. Adevărat Tâmpiţi, de trei ori tâmpiţi, zisei în mine, sunteţi demni de admirat!

Mă'ntorsesem de mult din călătoria ce făcusem la tribul Tâmpiţilor; vă jur însă că nu mai cugetam decât la dânşii. Îmi rămăsese adânc săpată în memorie  suvenirea nefericirii şi mizeriei lor. Nu-i puteam uita.

Mai zilele trecute, întâlnesc un amic care necontenit călătoreşte. Se'ntorcea din Africa. Îl întreb cum a petrecut.

Am văzut minuni, îmi zise. Ai auzit tu vreodată de Tâmpiţi? Tâmpiţii? strigai. O! îi cunosc! Am petrecut mult în mijlocul lor, sărmanii! Ei, cum o mai duc dânşii cu Beduinii?

- Din ce în ce mai rău!

- Bieţii Tâmpiţi, sunt de plâns.

- Pre legea mea, îmi zise amicul, tu-i crezi de plâns, permite-mi să-i crez de râs...

- Bieţii Tâmpiţi, repetam...

(1874)

Read More

„Rien ne va plus”

Motto: Plecând de la „Postulatul lui Lapusneanu”, „prosti, da’ mulţi” avem „Corolarul lui Cacarau”: „prosti, da’ mulţi, mulţi, da’ buni” (despre numărul crescut de parlamentari şi de ministere).

Acordul interpartinic semnat şi de către Preşedinte a fost, după mine, o uriaşă „ruleta” naţională; unii ar spune că a fost o „ruletă rusească”, dar a lipsit pistolul. „Acordul peticului de hârtie” a fost o mişcare greşită. Preşedintele a câştigat doar păstrarea orientării ţării, către UE şi NATO, dar şi asta cât se va putea... A mai câştigat şi numirea procurorului general şi a şefului DNA şi respectarea Constituţiei; fireşte, nu scrie că va rămâne aceasta Constituţie. Ce a pierdut? O ţară întreagă dată pe mâna unor dezaxaţi. Mulţi au uitat proverbul românesc „corb la corb nu scoate ochii”, aşa că au mai sperat într-o minune sau măcar într-un plan al Preşedintelui de salvare naţională. Minunile se întâmplă rar, iar Traian Băsescu nu mai putea avea nici un plan după ce briganzii şi-au creat o covârşitoare majoritate. Opoziţia practic nu există, iar încă minim 4 ani nu ne putem gândi la o cădere de guvern. Putem considera că Preşedintele a jucat totul pe un număr la ruleta politică şi a pierdut toată „averea” – o tara şi un popor.

În actuala conjunctură politică, democraţia a devenit o formă fără fond, o vorbă lipită ca marca de scrisoare de un limbaj de lemn mai fioros decât cel al lui Ceauşescu; măcar ăla, aşa megaloman cum era, credea în ceva: în utopiile comuniste. Ăştia nu cred în nimeni şi nimic. După 23 de ani de încercări democratice, trecutul comunist a invadat rânjind sinistru prezentul şi viitorul nostru, ca să-l citez pe Cacarau – „pe termen lung”; dacă nu cumva foarte lung. Avem astfel parte de o dublă comemorare: 23 de ani de când Timişoara s-a proclamat curajos „primul oraş liber de comunism” şi ziua instalării/reinstalării oficiale a unui tip de comunism ce seamănă mai curând cu fascismul în forma sa extremă, chiar dacă încă nu foarte manifestă. Prostia se plăteşte mereu, iar plătitorii de impozit pe prostie vor fi întâi romanii şi apoi însuşi Preşedintele. Desigur, nu ştim toate punctele acordului, dar ştim din istorie ca „dreptate are cel care are mai multe tunuri”. Tot din istorie ştim că învingătorii fac regulile, indiferent ce acorduri au semnat anterior; în cazul României, învingătorii ei sunt cei care formează „cartelul roşu”.

Acordul ce seamănă cu un puci aplicat democraţiei româneşti a permis infractorilor de drept comun, curvelor, şantajiştilor şi celor care spoliază bugetul de stat să facă regulile aplicabile în România. Nimic nu-i poate opri să facă absolut tot ce vor. Pot schimba Constituţia şi pot decide că nu e nevoie să mai consulte şi voinţa populară, că doar ei, nu-i aşa? sunt reprezentanţii aleşi ai naţiunii, aşadar sunt chiar „obligaţi” să-i decidă viitorul aşa cum vor ei. Ne putem trezi că ne culcăm în republică şi ne trezim în „monarhia roşie” a „regelui” Duda Întâiul. La fel de bine pot hotărî tot ce visează; cine i-ar putea opri? Preşedintele deja s-a angajat ca nu va ieşi decât formal în public, iar puterile şi le-a limitat singur acceptând textul integral al pactului cu „diavolul roşu”. El va trebui să respecte acordul, doar este marele învins.

Nici nu s-au instalat complet, că puciştii şi-au şi început discursurile anarhiste. E ştiut că puterea bolşevicilor se bazează pe dezbinare, propaganda mincinoasă şi anarhie discret ţinută sub controlul lor. Ministerele au fost croite pentru satisfacerea intereselor de acaparare a puterii economice şi financiare la modul totalitar, pentru că puterea politică deja au acaparat-o. Preşedintele visează la o continuare a luptei împotriva corupţiei şi va face tot ce mai poate să facă pentru ca justiţia să funcţioneze independent. Dacă vrem să fim realişti, „lupta” va continua în formă ei actuală, doar că va acţiona „selectiv” indiferent pe cine va numi Preşedintele în funcţiile menite a conduce această luptă. Şi cu noi cum rămâne? Rămâne cum a stabilit Lapusneanu, că în rest am câştigat doar rumeguşul din discursurile bombastice ale învingătorilor, cei care şi cu concursul nostru au învins România; da, şi taxe, impozite şi preţuri mărite.

Read More

Sfârşitul comunismului în România

În anul de graţie 2003, gasca aflată la putere s-a decis să îşi fundamenteze „domnia de 20 de ani”, aşa că au hotărât să modifice mandatul de preşedinte (cel destinat puşcăriaşului Năstase). L-au făcut de 5 ani pentru a preîntâmpina orice intruziune a „neaveniţilor” ce nu făceau parte din cartel. Calculul, am mai spus-o, era simplu: după cuplul biela-manivela, preşedintele şi partidele s-ar fi împins reciproc înainte în alegeri decalate. Calculul n-a fost rău şi putea să însemne dezastrul total pentru România, dar n-a fost să fie; Dumnezeu iubeşte România. Şi uite aşa, preşedinte a devenit Traian Băsescu, şi încă de două ori. Lovitura a fost recepţionată în plin de fiecare dată de către derbedeii care îşi doreau subjugarea ţării în folos personal (şi nu doar personal).

Iată că venim în prezent şi îi vedem pe aceiaşi infractori şi plagiatori care îşi fac socotelile pe pielea romanilor. Doar că asta nu e mereu posibil... Au fost la guvernare şi lista infracţiunilor este atât de lungă încât nimeni nu va avea spaţiul necesar pentru a o găzdui. Promisiunile lor au fost călcate în picioare şi au luat de la populaţie, în loc să dea, fără a uita să se laude cu proiectele realizate de predecesorii săi. Posibil ca ei să aibă o majoritate parlamentară. Chiar şi aşa e doar treaba Preşedintelui să numească premierul şi nimic nu-l poate obliga că nominalizarea să fie de la usl, deoarece usl nu e un partid, ci o uniune despre care nu se face vorbire în Constituţie. Aşa stând lucrurile, Preşedintele va nominaliza o persoană capabilă să constiuie un guvern eficient, netarat de minciuni, plagiat şi infracţiuni penale. Fără dubiu, nici cel mai capabil guvern nu va trece de derbedeii-parlamentari, aşa că Preşedintele va însărcina o altă persoană (sau aceeaşi) cu formarea guvernului şi aceea nu va fi Mickey Mouse-ul lui ilici şi nici Cacarau – paiaţă lui Felix. Nici Tradiceanu nu poate spera să fie numit, aşa că deprimarea fasciştilor va fi maximă. Vor avea de ales între a trânti şi al doilea guvern şi să meargă în alegeri anticipate ce se pot solda cu rezultate mai proaste pentru ei sau să accepte guvernul propus a doua oară şi să înghită găluşca; măcar aşa îşi vor potoli parţial sponsorii, dacă vor înţelege să colaboreze cu Preşedintele.

Cum o colaborare poate fi exclusă, se poate lesne presupune că războiul va continua. Cum aceşti infractori nu au altă posibilitate de a lupta politic decât o ilegalitate crasă, vor apela din nou la suspendarea Preşedintelui din motive inventate. Deşi şi-o doresc enorm, uslaşii nu vor putea să-l suspende. Pentru asta au nevoie şi de un guvern care să organizeze referendumul, iar teoria că un preşedinte interimar ar avea dreptul să numească un premier nu sta deloc în picioare pentru că nu are bază juridică în Constituţie. Rezultă că premierul va fi numit doar de către Traian Băsescu, Parlamentul având de ales dacă să-l accepte sau să meargă în alegeri anticipate. Să ne amintim că Monitorul Oficial şi alte instituţii ale statului au fost trecute în subordinea guvernului tocmai de către derbedeii care nu vedeau că pot pierde puterea având majoritatea. Şi totuşi, iată că e perfect posibil... Preşedintele are acum la dispoziţie toate acele instrumente pe care fasciştii le pregătiseră pentru ei. Ca şi în 2004, când nimeni nu credea că puşcăriaşul de azi Năstase poate să piardă alegerile, azi, „cartelul roşu” nu poate concepe că Base „i-a ciuruit”; din nou.

Mai există o variantă, cea mai proastă dintre toate, un dezastru pentru ţara, dar foarte posibilă, din nefericire. Această variantă se poate numi „varianta Dogaru” sau, altfel spus – lovitura de stat. Cred că e perfect posibilă, ba chiar probabilă, iar varianta asta cred că deja au pregătit-o că alternativă; de aici şi mitingul lui Dogaru din 13 decembrie. Da, aşa pot lua puterea printr-o lovitură fără aparenta măcar de legalitate, deşi ştiu că UE şi SUA vor sancţiona dur România. Fondurile externe, fie de la FMI, fie cele europene se vor opri brusc, iar ţara va intra rapid în incapacitate de plată; nu mai e un secret pentru nimeni că economia României sta într-un relativ echilibru datorită banilor veniţi din afară şi orice sursă de bani tăiată ar însemna un dezastru economic. Spuneam cândva că SUA nu va permite vreodată că dolarii pe care ea îi dă să ajungă să fie folosiţi de ruşi, tot aşa cum nu vor accepta că rusofilii să controleze baza de la Deveselu. Dacă vom înţelege asta, restul e bârfă. Cine va încerca să sfideze forţa coercitiva a SUA va trebui să simtă ce a simţit şi Ceauşescu, atât doar că ăla îşi construise un sistem economic care i-a permis să se mai menţină la putere o vreme; urmaşii lui sunt complet descoperiţi economic şi oricât se vor chinui şi vor minţi, rezultatul va fi acelaşi: sfârşitul comunismului în România.

Read More

România în „Valea Plângerii”

O mie de vorbe nu fac doi bani... Ca atare, de mâine încep faptele „apostolilor roşii”. Nu-mi e clar cum vor aborda fiecare încălcare de lege în parte şi nici ce aparenţă grosolan-„legală” îi vor da, însă e limpede că viitoarele 40 de zile vor fi de... campanie electorală! Săptămâna viitoare se poate convoca Parlamentul în şedinţe de urgenţă şi pot elabora tot ce trebuie pentru... modificarea Constituţiei. Să urmărim acest posibil scenariu...

Traian Băsescu este probabil să fie trimis în judecată pentru „înaltă trădare”, iar asta se poate decide în Parlament. Motivaţia? Nu contează... Când ai puterea şi instalezi dictatura nu contează ce scrie pe hârtie, ci decizia luată înainte. Cu Preşedintele trimis în „tribunalul poporului”, cu noua „Scânteia”-Intact ca acuzator public, cred că nu-şi mai pune cineva problema datei de 12 septembrie. Apoi, într-o altă şedinţă extraordinară a Camerelor reunite se vor „discuta” modificările aduse Constituţiei. Aici avem două variante de lucru, amândouă egal valabile: prima – România ca monarhie parlamentară, a doua – republică parlamentară. Numitorul comun al celor două variante e parlamentul, cu acea precizare că se va dori un parlament atotputernic, ca în orice dictatură parlamentară. Apoi, Căcărău în acord cu restul infractorilor va hotărî că e cazul să se treacă la alegeri anticipate generale, ocazie cu care populaţia s-ar putea exprima şi în privinţa formei de guvernământ şi a altor eventuale modificări ale Constituţiei; un referendum dublat de alegeri anticipate.

Scenariul pare de coşmar şi de coşmar şi chiar este. Dacă luăm în calcul varianta monarhiei parlamentare, atunci soarta ţării e pecetluită pentru multe zeci de ani, dar nici republica parlamentară nu este un iad cu mult mai mic. Să ne gândim că puciştii sunt pe cale să piardă puterea, iar asta se poate întâmpla din momentul în care Traian Băsescu revine la Cotroceni. Ca urmare, două sunt direcţiile lor de acţiune: una – împiedicarea Preşedintelui de a reveni în funcţie, asta cu orice preţ şi a doua – asigurarea că Justiţia va fi sub controlul lor până pe 12 septembrie. Motive pentru a amâna alegerile şi a le ţine la termen – n-au; nu numai că nu le foloseşte, ci le şi dăunează, având în vedere situaţia economică a ţării şi involuţia eiabsolut previzibilă. O urgentare a alegerilor (fraudate ca şi cele locale şi referendum) le foloseşte perfect, mai ales că dreapta nu va avea timpul necesar să se organizeze, pe când ei sunt deja foarte bine organizaţi local şi naţional. Toate instrumentele sunt în mâna lor şi este improbabil să le lase.

Menţinerea actualului sistem de guvernământ, republica semi-prezidenţială, nu îi avantajează deloc pentru că înseamnă că preşedintele este ales direct de către popor, ceea ce mai înseamnă un control direct al populaţiei asupra preşedintelui. Într-o republică parlamentara, acest control popular dispare, parlamentul fiind singurul care poate alege preşedintele şi tot el îl poate şi demite. Guvernul ar fi numit tot de cele doua Camere, iar partidul majoritar poate impune premierul. Această formă de guvernământ ar putea îmbrăca o formă legală şi ar fi aproape imposibil de schimbat. Dacă în schimb vor alege să transforme ţara în monarhie parlamentară, atunci putem fără ezitare să spunem că ne-a luat dracu’. Dacă un sistem parlamentar mai poate fi schimbat, fie şi greu, o monarhie nu poate fi schimbată deloc. Regele este şeful formal al statului, e scos ca sfintele moaşte la zile naţionale, de Paşi şi de Crăciun, iar în rest – parlamentul este organul care ar conduce în mod real ţara; el ar aproba fără probleme un premier numit de rege şi viaţa în dictatura îşi va vedea de drumul ei.

Reacţiile externe nu vor fi nicidecum simpatice, însă nu pot schimba nimic. Avertismentele europene au fost şi sunt în continuare limpezi: Europa nu importa dictaturi, cu atât mai puţin dictaturi roşii, iar economic, UE nu arunca bani în „ograda” rusului. FMI are o altă politică în aparenţă, dar în mod real este aceeaşi: nu dau bani ţărilor nedemocratice pentru că le lipseşte garanţia că-i vor mai vedea vreodată înapoi; experienţa FMI cu guvernul banditului Năstase (denunţarea acordului cu FMI) este suficientă pentru a nu comite a doua oară greşeală din 1999. Economic vorbind suntem în pom şi alte craci. Investitorii vor pleca repede, pentru că o lună şi jumătate de aşteptare după care democratizarea şi normalizarea să se lase iar aşteptate sine die – nu le conferă nici o garanţie că guvernul şi/sau parlamentul vor face ceea ce au promis cândva, pe vremea când erau în opoziţie. Investitorul ştie că în ţările nedemocratice, unde economia merge prost, primă măsură a unui guvern de stânga va fi naţionalizarea, caz în care el va pierde tot. Pentru a evita o asemenea eventualitate e de-ajuns să plece un mare investitor, că restul se vor încolona după el ca la un semn. De altfel, mesajele oamenilor de afaceri străini au fost limpezi când Preşedintele a fost suspendat... Moneda naţională se va deprecia în viteză, parte din cauza mesajelor negative sosite din ţări ca Germania, parte din cauza retragerilor de capital, capital ce va fi exportat în ţările de origine. Să mai adăugăm şi cele 3 luni de absenţă a guvernului şi de abandon total al economiei şi vom avea tablul sumbru al viitorului economic apropiat al ţării. Sarmanii, salariaţii bugetari cu salarii mici şi pensionării (nu cei cu pensii nesimţite pentru care guvernul a avut bani, aşa cum s-a înţeles el cu Dogaru) vor fi profund afectaţi în curând; abia atunci vor realiza că imbecilitatea lor ne-a dus în această situaţie şi tocmai ei vor fi primii plătitori. Dar până să se-ntâmple asta, puciştii sunt obligaţi să ţină alegerile generale. Dacă întârzie şi primele semne ale catastrofei economice vor fi vizibile şi de către populaţie, atunci ei pierd orice şansă de a mai rămâne la putere. Aşadar, vor face pe dracul în patru ca alegerile să se desfăşoare rapid. Timpul e foarte scurt, leul e împuşcat în cap şi cade, bugetul este acum ca o blană prea mult scărmănată şi devenită cheală, iar posibilitatea ca Băsescu să le strice socotelile încă n-a dispărut complet.

În ceea ce priveşte înţelegerea lor cu ruşii şi începerea „purificării”, nu cred că vor aştepta până după alegeri. În cel mai stalinist mod cu putinţă, vor opera arestări, trimiteri în judecată pentru te miri ce pretexte şi tele-vizuinile vor face deliciul prostimii prezentându-i pe „justiţiarii” care în sfârşit fac „dreptate”. Sărman popor, vai de cozonacul tău! Te vei trezi din „somnul cel de moarte”, dar va fi târziu; deja nu sunt prea multe speranţe ca democraţia să mai însemne ceva în România. Suntem într-o inexplicabilă buclă temporală: în 1946, bolşevicii au luat puterea prin alegeri fraudate grosolan, în 2012 – la fel. Românii par că au uitat dictatura/”democraţia populară” şi se încolonează azi în spatele puciştilor. Sarmanii, nu ştiu că aşa au făcut şi bunicii lor care i-au primit cu flori pe ruşii invadatori. Ce a urmat se ştie prea bine, chiar dacă unii preferă să uite. Chiar şi cei care-au uitat îşi vor aminti atunci când cineva din familia sa va fi supus „epurărilor” şi/sau „reeducării”.

Read More

Moroiul sovietic şi urmaşul lui trădător

În anarhia pe care bolşevicii le-o oferă romanilor găsim două personaje care implementează diferit, în aparenţă, tacticile de preluare forţată a puterii. Fiecare dintre ele este strâns legat, direct sau prin interpuşi, de „firul călăuzitor” prin care vine „lumina de la Răsărit”. cei doi „komisari ai poporului” sunt „cârpa kaghebista”, ilici şi plagiatorul halucinat – Ponta. Dacă primul este un moroi politic, o rămăşiţă nefericită a unui sistem violent, opresiv şi detestabil, al doilea nu părea să poată evidenţia apucături similare cu ale primului. Se pare că la bolşevici vârsta nu înseamnă mare lucru atunci când e vorba despre accesul la putere. Aşa cum se ştie prea bine, ilici a dat lovitura de stat din decembrie 1989 cu ajutorul şi în beneficiul „marelui prieten de la Răsărit”. După ce s-a folosit de serviciile „turiştilor” sovietici, ilici a trecut la faza a doua – implementarea structurilor care să-i asigure trecerea României de la statutul de ţară independenta şi nu foarte iubitoare de ruşi, la cel de ţară subordonata intereselor majore ale URSS. Presa a semnalat la vremea respectivă derapajele din discursurile rostite cu limbă de lemn ale noului „dictator luminat”, aşa cum îi plăcea să se considere. Pentru ilici n-a contat nici o secundă ideea vehiculată de unii, „jos comunismul”; doar nu era nebun să calce în picioare „nobilele idealuri ale socialismului”. Ca individul este un trădător de ţară, acum nu mai e un secret decât pentru copiii de grădiniţă, iar că este şi un criminal încă în libertate – pentru ăsta stau mărturie dosarele nesoluţionate pe care familiile dispăruţilor la Revoluţie şi mineriade le-au înaintat justiţiei. Ca un adevărat bolşevic, în 1991 ilici era preocupat cu precădere de „binele URSS”, tel din care făcuse „principala preocupare”, aşa cum reiese limpede din mesajul pe care l-a transmis lui Gorbaciov prin intermediul lui Ioan Mircea Pascu. Reproduc aproape integral informarea pe care i-a făcut-o lui Gorbaciov consilierul acestuia V. Zagladin:

La 9 februarie m-am întâlnit, la cererea lui, cu consilierul preşedintelui României, Ioan Mircea Pascu (venit pentru a înmâna mesajul lui I. Iliescu lui M.S. Gorbaciov).
1. În cursul discuţiei, care s-a desfăşurat într-o atmosferă foarte caldă, de încredere, I.M. Pascu ne-a informat mai întâi de toate despre motivele care l-au determinat pe preşedintele României să trimită mesajul lui M.S. Gorbaciov. După prezentarea mesajului, el a făcut o caracterizare succintă a situaţiei interne din ţara sa, evidenţiind două momente esenţiale.
Pe de o parte, în plan economic, situaţia rămâne extrem de complicată, în special din cauza insuficienţei resurselor energetice. O parte considerabilă a întreprinderilor îşi întrerup activitatea (total sau parţial), ceea ce provoacă încordarea relaţiilor cu clasă muncitoare. Muncitorii înţeleg că guvernul actual, spre deosebire de regimul Ceauşescu, preferă să reducă alimentarea cu energie a întreprinderilor decât să nu încălzească locuinţele, şcolile, grădiniţele, şi acest lucru este întâmpinat cu aprobare. Cu toate acestea, întreruperea producţiei, conjugată cu pierderile salariale etc., nu pot să nu genereze nemulţumiri. Dacă nu se îndreaptă situaţia, măcar parţial, va fi o explozie.
Pe de altă parte, începerea războiului din Golf a slăbit întrucâtva împotrivirea opoziţiei. În fond, s-a ajuns la un fel de armistiţiu. E clar, Frontul (Salvării Naţionale - n.n.) încearcă acum să profite de situaţia creată şi să-şi întărească propriile rânduri. Se pregăteşte congresul Frontului, care va adopta, după exprimarea interlocutorului, „o orientare social-democrată“. Bineînţeles că, dacă acum ar avea loc alegerile, Frontul nu ar mai obţine atâtea voturi ca anul trecut. Dar în ansamblu poziţia lui nu arată rău. El nu va suferi pierderi mari, dacă, bineînţeles, va putea să-şi întărească rândurile. Aceasta depinde însă de îmbunătăţirea situaţiei din economie.
Opoziţia, fireşte, vede tot ce se întâmplă, dar deocamdată nu se hotărăşte să încalce „armistiţiul“, deşi forţele externe, în primul rând englezii, fac presiuni foarte active asupra ei (în special asupra Partidului Ţărănesc), o cheamă să manifeste „mai multă activitate“, să emită cereri noi către conducerea ţării.
Date fiind toate cele spuse, rugămintea de livrare către România în cursul lunii proxime a unei cantităţi suplimentare de gaz este dictată nu doar de raţiuni economice, ci şi politice. Livrarea unei cantităţi suplimentare de gaz ar fi, înainte de toate, un ajutor acordat clasei muncitoare, dar şi conducerii ţării în confruntarea ei cu forţele duşmănoase interne şi externe.
Din partea mea mi-am exprimat convingerea că cererea lui I. Iliescu va fi atent analizată; tot ce se poate va fi făcut, dar ţinând cont de situaţia noastră proprie complicată.
2. Desigur, au fost abordate problemele relaţiilor sovieto-române. I.M. Pascu a vorbit despre faptul că preşedintele I. Iliescu este în general mulţumit de dezvoltarea lor. Totodată, după părerea lui, posibilităţile de aprofundare a lor nu s-au epuizat nici pe departe, atât în plan politic, cât şi în plan economic.
După părerea lui I.M. Pascu, în plan politic nu este pusă încă la punct o „interacţiune autentică“ cu Uniunea Sovietică. Vechiul sistem de legături nu mai funcţionează, iar unul nou nu a fost încă stabilit. Potrivit impresiei interlocutorului, ansamblul relaţiilor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene se dezvoltă extensiv şi, în mare parte, fără planificare. Acum nu trebuie întârziată înfiinţarea unei noi structuri de interacţiune, pe cât posibil organică. Este nevoie de aceasta şi din punct de vedere al construcţiei europene, şi din punct de vedere al influenţei asupra evenimentelor interne într-o ţară sau alta.
Antisovieticii acţionează peste tot, ajutaţi de anumite forţe din Vest (deşi, a spus Pascu, nici pe departe de toate: în decembrie şi în ianuarie li s-au dat sfaturi românilor de la Pariş, Roma şi, de asemenea, de la Bonn să nu facă nimic ce ar fi putut să-i dăuneze lui Gorbaciov. Pascu ştie că sfaturi asemănătoare au primit polonezii şi ungurii). Inerţia conceptuală a părţii sovietice, care se ocupă deocamdată numai de probleme curente, conjuncturale, îi ajută pe adversarii Uniunii Sovietice.
I.M. Pascu a spus că declaraţia conducerii române privind necesitatea rezolvării rapide a problemei Tratatului de la Varşovia nu trebuie privită nicidecum că o schimbare a poziţiei, ca o tentativă de a slăbi legăturile cu URSS. Pur şi simplu, a spus el, noi nu am dorit să trecem sub tăcere o problemă care a devenit evidentă. Dar, după spusele lui Pascu, la Bucureşti se aşteaptă ca lichidarea OTV (Organizaţia Tratatului de la Varşovia – n.n.) să fie însoţită de „noi iniţiative cu caracter strategic“ din părea sovietică.
Răspunzând la întrebarea la ce fel de iniţiative se gândeşte el personal, Pascu a spus: trebuie, mai întâi, o reînnoire rapidă a sistemului tratatelor dintre URSS şi ţările Europei Răsăritene, aici întârzierea este evidentă; în al doilea rând, sunt necesare unele înţelegeri cu privire la colaborarea neformalizată (în orice caz, în prima perioadă), care atinge probleme general europene şi în special est-europene. Problemele acestea sunt similare pentru toate ţările regiunii, numai că deocamdată fiecare le rezolvă singur. Chiar şi schimbul de experienţă ar oferi multe lucruri utile. Sau, poate, s-ar reuşi stabilirea unor mecanisme temporare de ajutor reciproc pentru rezolvarea problemelor urgente, inclusiv cele economice. Şi, desigur, trebuie luate în calcul şi dificultăţile interne, suficiente în fiecare ţară, inclusiv în România, şi dificultăţile în rezolvarea problemelor naţionale.
Desigur, a încheiat această temă I.M. Pascu, în ultimă instanţă, rolul decisiv în evoluţia evenimentelor din Europa Răsăriteană şi pe întregul continent îl au procesele care se desfăşoară în Uniunea Sovietică. Din păcate, după greutăţile justificate şi inevitabile chiar şi în URSS, nemaivorbind de ţările din afara graniţelor ei, nu sunt remarcate acele mutaţii adânci care acolo deja s-au produs sau se produc şi care au cu adevărat o însemnătate revoluţionară pentru noi toţi. Este oare posibil ca, dacă M.S. Gorbaciov va veni la şedinţa OTV, să „clarifice situaţia pentru toţi“?
3. Profitând de ocazie, l-am rugat pe I.M. Pascu să-mi spună care este poziţia conducerii ţării (România – n.n.,) faţă de procesele care se desfăşoară în Moldova.
I.M. Pascu a spus că în conducere, la preşedintele I. Iliescu s-au discutat de mai multe ori aceste probleme. Părerea generală şi singură: nu trebuie făcut nimic care să complice poziţia conducerii sovietice, personal a lui M.S. Gorbaciov. Desigur, moldovenii sunt fraţii noştri, a spus Pascu. Dar nimeni nu ne împiedică să dezvoltăm relaţiile frăţeşti, dacă ei vor rămâne în componenţa URSS, de care ei sunt sudaţi de o lungă istorie. „Fraţii nu trebuie să locuiască în mod obligatoriu în acelaşi apartament.“ Salvarea Uniunii RSS, în orice caz: a nu încurca cu nimic menţinerea ei, în asta vedem noi obiectivul nostru.
Apropo, Pascu a spus că acele dificultăţi care au apărut în Moldova, inclusiv în urma acţiunilor conducerii acestei republici, împiedică în esenţă dezvoltarea unei relaţii normale a României şi cu Moldova, şi cu URSS în general. Aşa încât, de pe aceste poziţii, România nu este interesată nicidecum în adâncirea acestor dificultăţi. Având în vedere acest lucru, a spus interlocutorul, într-un discurs recent, rostit din însărcinarea preşedintelui I. Iliescu la Timişoara, am spus că problema Basarabiei este pentru URSS la fel ca problema Transilvaniei pentru România. Şi, dacă nu dorim să ne facem rău nouă, atunci nu trebuie să creăm probleme Uniunii.
Desigur, nu putem să nu recunoaştem că în România sunt forţe care se străduiesc să aprindă „problema moldovenească“. Dar marea majoritate a acestor forţe se manifestă împotriva Frontului, împotriva actualei conduceri a ţării. „Se distinge“ în acest plan Partidul Ţărănesc, în spatele căruia se află englezii.
Conducerea ţării are în vedere continuarea muncii cu aceste forţe, străduindu-se să nu permită apariţia unor probleme suplimentare pentru Uniune.
Prezent la discuţie, ambasadorul României, V. Şandru, a adăugat că el, din însărcinarea conducerii, s-a întâlnit cu conducătorii Moldovei şi le-a adus la cunoştinţă punctul de vedere al lui I. Iliescu, despre care a vorbit I.M. Pascu".  (V. Zagladin) Februarie 1991 Arhiv Gorbacev-Fonda, fond N. 3 (Materialî V.V. Zagladina (1985-1992), opisi 1, dokument 7307, zagolovok: Spravka o besede s Ionom Mircea Pascu (Rumânia, sovietnik prezidenta), data 09.02.0991, listov 6." (Revista "22")


Iată că şi urmaşul lui ilici are „fapte de arme” similare cu ale tovarăşului său, în sensul că admite şi se angajează fata de responsabilii ruşi cu care a intrat în contact ca „din luna iulie să înceapă un proces de „purificare”, cum a fost stabilit, și dânsul, ca și altă dată, contează pe ajutorul nostru (al ruşilor n.n.). Și că, din momentul începerii „curățeniei” totale, investițiile noastre locale vor fi valorificate” (Evgheni Egorov, consilier la Ambasada Rusiei la Bucureşti). De o gravitate extremă pentru România, asemenea înţelegeri pe care trădătorul Ponta le încheie din poziţia sa de premier nu pot rămâne fără urmări penale excepţionale. Să consimţi la aplicarea metodelor de lucru ale NKVD într-o ţară europeană şi membră a Uniunii Europene înseamnă să faci parte dintr-o caducă structura ce urmărea şi urmăreşte extinderea pe orice cai a influenţei nefaste a Moscovei în România. Aşa cum aflăm din directivele elaborate de Beria în 1947 şi distribuite partidelor comuniste subordonate Moscovei, cunoscute sub numele de "Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicaţia NK/003/47", „Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijioacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stimă populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite "întâmplări neprevăzute" sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de "înaltă trădare". Coroborând directivele sovietice cu ultimele înţelegeri dintre ruşi şi „cartelul roşu” de la Bucureşti, viitorul imediat nu sună deloc bine. Anarhia sădită şi împrăştiată peste tot de către pucişti, răstălmăcirea şi falsificarea datelor, indiferent care ar fi ele arăta ca ultimele spasme ale moroiului roşu încă nu s-au manifestat. Este uşor de presupus, aşa cum atrăgeam atenţia ca după epuizarea tuturor formelor de manipulare, comuniştii bolşevici să treacă la acţiuni violente de tipul rebeliunii legionare din 1941. Pentru că aşa ceva să fie împiedicat, este absolut urgent ca Parchetul General să întreprindă toate măsurile necesare pentru că autorii loviturii de stat să fie arestaţi şi deferiţi justiţiei. Mă aştept totuşi ca şi SRI să-şi facă datoria faţă de ţară, nu faţă de psd şi să acţioneze împotriva celor care ar încerca o asemenea acţiune iresponsabilă şi extrem de periculoasă pentru România.

Read More

"Ferma Animalelor" de G. Orwell (pasaje)

“Tovarăşi, nu e la fel de limpede ca lumina zilei că tot răul acestei vieţi a noastre izvorăşte din tirania fiinţelor omeneşti? Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparţină. Aproape peste noapte putem deveni bogaţi şi liberi. Şi atunci, ce trebuie să facem? Ce? Să muncim zi şi noapte, trup şi suflet, pentru răsturnarea rasei omeneşti! Iată mesajul meu către voi, tovarăşi: REVOLUŢIE! Nu ştiu când o să vină această revoluţie, poate într-o săptămână, poate într-o sută de ani, dar ştiu, la fel de sigur cum văd paiele astea sub picioarele mele, că, mai devreme sau mai târziu, se va face dreptate.

Fixaţi-vă acest lucru în minţi, tovarăşi, în puţinul care v-a mai rămas de trăit! Şi, mai mult decât orice, transmiteţi acest mesaj al meu celor ce vor veni după voi, aşa încât generaţiile viitoare să ducă mai departe lupta, până la victorie. Şi nu uitaţi, tovarăşi, că hotărârea nu trebuie să vă părăsească niciodată. Nici un argument să nu vă rătăcească. Nu ascultaţi niciodată când o să vi se spună că omul şi animalele au interese comune şi ca prosperitatea unuia înseamnă prosperitatea celorlalte. Toate astea sunt minciuni. Omul nu serveşte niciodată interesele vreunei alte creaturi, în afară de el însuşi. Iar între noi, animalele, să fie o unitate perfectă, o tovărăşie perfectă în luptă. Toţi oamenii sunt duşmani. Toate animalele sunt tovarăşe!

Repet: nu vă uitaţi niciodată datoria de duşmănie faţă de Om şi toate cele legate de el. Oricine merge pe patru picioare, sau are aripi, este prieten. Oricine merge pe două picioare este duşman. Şi ţineţi minte şi faptul că, luptând împotriva Omului, nu trebuie să ajungem să semănăm cu el. Chiar după ce l-aţi învins, nu-i adoptaţi viciile. Nici un animal nu trebuie să trăiască vreodată într-o casă, sau să doarmă într-un pat, sau să poarte haine, sau să bea alcool, sau să fumeze tutun, sau să se atingă de bani, sau să se angajeze în comerţ. Toate obiceiurile Omului sunt rele. Şi, mai mult decât orice altceva, nici un animal nu trebuie vreodată să fie stăpân peste alte fiinţe ca şi el. Slabe ori puternice, inteligente ori simple, noi, animalele, suntem fraţi. Nici un animal nu trebuie vreodată să ucidă vreun alt animal. Toate animalele sunt egale”.

Într-o duminică dimineaţa, când animalele se strânseră să-şi primească ordinele, Napoleon anunţa că hotărâse o nouă politică. De atunci înainte, Ferma Animalelor avea să se angajeze în comerţ cu alte ferme vecine; desigur, nu pentru vreun scop comercial, ci, pur şi simplu, pentru a obţine unele materiale necesare în prima urgenţă. Nevoile morii de vânt trebuiau puse înaintea a orice altceva, zise el. Pentru acest scop, el făcea aranjamente ca să vândă un stog de fân şi o parte din recolta de grâu a anului curent, iar, mai târziu, dacă aveau să fie necesari şi mai mulţi bani, aceştia urmau să fie procuraţi din vânzarea oua-lor, care erau foarte căutate pe piaţa din Willingdon. Găinile, zise Napoleon, trebuiau să salute acest sacrificiu drept propria lor contribuţie specială la construirea morii de vânt. O dată în plus, animalele fura conştiente de o oarecare nelinişte. Să nu aibă niciodată nimic de-a face cu oamenii, niciodată să nu se angajeze în comerţ, niciodată să nu se atingă de bani, oare nu fuseseră acestea printre cele dintâi rezoluţii votate la acea primă Şedinţă triumfătoare, după alungarea lui Jones? Toate animalele îşi aminteau cum votaseră asemenea rezoluţii; sau, cel puţin, credeau a-şi aminti. Cei patru porci tineri, care protestaseră când Napoleon abolise Şedinţele, ridicară vocea timid, dar fură prompt reduşi la tăcere de o mârâiala înfiorătoare a câinilor. Apoi, ca de obicei, oile izbucniră cu "Patru picioare bine, două picioare rău!" şi momentul penibil trecu. În cele din urmă, Napoleon îşi înalta copita pentru a face linişte şi anunţă că toate pregătirile erau deja gata. Nu avea să fie nevoie ca vreunul dintre animale să vină în contact cu oamenii, ceea ce, evident, ar fi fost cu totul de nedorit.

În ianuarie, hrana începu să lipsească. Raţia de porumb scăzu drastic şi se anunţă că o

raţie suplimentară de un cartof avea să fie introdusa pentru a o compensa. Apoi se descoperi că partea cea mai mare a recoltei de cartofi îngheţase în grămadă care nu fusese acoperită destul de temeinic. Cartofii deveniseră moi şi decoloraţi şi numai câţiva mai erau comestibili. Uneori, zile întregi, animalele nu aveau de mâncare nimic altceva afară de tărâţe şi sfecla furajeră. Foametea parcă li se aşezase dinaintea ochilor. Era de o necesitate vitală să ascundă acest lucru de lumea din afară.

Despre Napoleon nu se mai vorbea niciodată simplu, cu "Napoleon". Despre el se spunea

întotdeauna, cu emfază, "Conducătorul nostru, tovarăşul Napoleon", iar porcilor le plăcea să

inventeze, pentru el, titluri, cum ar fi: Părinte al Tuturor Animalelor, Teroare a Omenirii,

Protector al Comunităţii Ovine, Prieten al Răţuştelor. În discursurile lui, Squealer vorbea, cu

lacrimile scurgându-i-se pe obraji, despre înţelepciunea lui Napoleon, despre bunătatea

sufletului său şi despre profundă iubire pe care o arata animalelor de pretutindeni, în primul

rând şi în mod special animalelor nefericite care mai trăiau încă în ignoranţa şi sclavie la celelalte ferme. Devenise un obicei să i se atribuie lui Napoleon meritul pentru orice acţiune încununata de succes şi pentru fiecare strop de soartă mai bună. Adeseori se auzea câte o găina spunând alteia: "Sub îndrumarea Conducătorului nostru, tovarăşul Napoleon, am ouat cinci ouă în şase zile", sau două vaci bucurându-se că beau apa din iaz şi exclamând: "Mulţumită conducerii tovarăşului Napoleon, ce gust excelent are această apă!"

La început, când fuseseră formulate pentru prima oară legile Fermei Animalelor, vârsta pensionarii fusese fixată pentru porci şi cai la doisprezece ani, pentru vaci la paisprezece ani, pentru câini la nouă, pentru oi la şapte, iar pentru găini şi gâşte la cinci. Fuseseră hotărâte pensii de bătrâneţe generoase. Până atunci, nici un animal nu ieşise, de fapt, la pensie, dar, în ultima vreme, problema se discutase tot mai mult. Acum, ca terenul cel mic din spatele livezii fusese rezervat orzului, se vorbea ca un colţ al păşunii celei mari urma să fie împrejmuit şi transformat în păşune pentru animalele bătrâne. Se spunea că, pentru un cal, pensia urma să fie de cinci livre de porumb pe zi, iar pe timpul iernii de cincisprezece livre de fin, plus un morcov sau, poate, un măr cu ocazia sărbătorilor publice. A douăsprezecea aniversare a lui Boxer urma să fie la sfârşitul anului următor, între timp, viaţa era grea. Iarna fu la fel de friguroasă ca şi cea precedentă, iar hrana încă şi mai puţină. O dată în plus, fura reduse toate raţiile, cu excepţia celor ale porcilor şi câinilor. Squealer argumenta că o egalitate prea rigidă a raţiilor ar fi fost contrară principiilor Animalismului. În orice caz, el nu avu nici o dificultate în a le demonstra celorlalte animale că, în realitate, nu le lipseau alimentele, indiferent de aparenţe. Pentru o vreme, desigur, se dovedise necesară o reaşezare a raţiilor. Squealer vorbea întotdeauna despre acest lucru spunând "reaşezare", niciodată "reducere" dar, în comparaţie cu zilele lui Jones, îmbunătăţirea era uriaşă. Citind cifrele cu o voce ascuţită, rapidă, el le demonstra în amănunt că aveau mai mult ovăz, mai mult fân, mai mulţi napi decât avuseseră pe vremea lui Jones, că munceau mai puţine ore, ca apa de băut era mai bună calitativ, că trăiau mai mult timp, ca un număr mai mare dintre puii lor supravieţuiau mortalităţii infantile şi că aveau mai multe paie în staule şi sufereau mai puţin din cauza puricilor. Animalele credeau fiecare cuvânt. Adevărul era ca Jones şi tot ceea ce reprezentase el li se şterseseră, aproape din minte. Ştiau că viaţa, în acele zile, era grea şi cu lipsuri, că le era adeseori foame şi frig şi că, de obicei, dacă nu dormeau, munceau. Dar fără îndoiala că fusese mai rău pe vremuri. Le plăcea să creadă în acest fel.

Trecură anii. Anotimpurile soseau şi se duceau, iar vieţile scurte ale animalelor se stingeau. Veni o vreme când nu mai exista nimeni care să-şi amintească de zilele vechi dinaintea Revoluţiei, în afară de Clover, corbul Moise şi unii dintre porci. Clover era acum o, iapa bătrână şi greoaie, cu încheieturile ţepene şi cu o tendinţă de a face urdori la ochi. Avea doi ani peste vârsta de pensionare, dar, în realitate, nici un animal nu se pensionase vreodată cu adevărat. Discuţiile de a rezerva un colţ din păşune pentru animalele prea bătrâne fuseseră lăsate baltă de mult timp.

Existau acum mai multe fiinţe la fermă, deşi creşterea nu fusese atât de mare cum se prevăzuse în anii anteriori. Multe animale se născuseră, pentru care Revoluţia era doar o tradiţie confuză, transmisă pe cale orală, iar altele fuseseră cumpărate, care nu auziseră niciodată despre aşa ceva înainte de a sosi acolo. Ferma avea acum trei cai, pe lângă Clover. Erau nişte animale frumoase, pe picioarele lor, lucrători harnici şi buni tovarăşi, dar foarte proşti. Nici unul dintre ei nu se dovedi capabil să înveţe alfabetul dincolo de litera B. Acceptau orice li se spunea despre Revoluţie şi despre principiile Animalismului, în special de la Clover, pentru care aveau aproape un respect filial; dar era îndoielnic dacă înţelegeau ceva.

În seara aceea, se auziră din casa râsete zgomotoase şi cântece. Şi, deodată, la auzul vocilor întretăiate, animalele deveniră curioase. Ce se putea petrece acolo, acum că, pentru prima oară, animalele şi oamenii se întâlneau pe picior de egalitate? Toate fiind de acord, începură să se strecoare cât puteau de încet prin grădină. La poarta se opriră, pe jumătate speriate să meargă mai departe, dar Clover intra prima. Urcară pe vârfurile picioarelor spre casă şi acelea dintre ele destul de înalte priviră înăuntru pe fereastra sufrageriei. Acolo, în jurul mesei celei lungi, stăteau şase oameni şi şase dintre porcii cei mai importanţi, Napoleon însuşi ocupând locul de onoare în capul mesei. Porcii păreau să stea foarte firesc pe scaune. Grupul se delectase cu un joc de cărţi, dar se întrerupsese pentru o clipă, evident că să bea un pahar. Un ulcior mare circula şi cănile erau umplute din nou cu bere. Nimeni nu observă feţele uimite ale animalelor care se holbau înăuntru pe fereastră.

Urmară aceleaşi urări inimoase ca şi mai devreme şi cănile fură golite până la drojdii. Dar în timp ce se holbau la scena aceasta, animalelor de afară li se păru că se petrecea un lucru straniu. Ce se modificase oare pe chipurile porcilor? Ochii tulburi ai lui Clover se mutau de la o faţă la alta. Unii dintre ei aveau cinci bărbii, unii aveau patru, unii aveau trei. Dar ce era acel lucru care părea să se topească şi să se schimbe? Apoi, când se sfârşiră aplauzele, grupul lua cărţile şi continua jocul întrerupt, iar animalele se strecurară tăcute de acolo. Dar nu se îndepărtaseră nici douăzeci de metri când se opriră brusc. O izbucnire de voci venea dinspre casa. Toate se repeziră înapoi şi se uitară pe fereastră. Da, avea loc o ceartă violenta. Se auzeau strigăte, lovituri în masă, priviri ascuţite şi bănuitoare, dezminţiri furioase. Sursa tulburărilor părea să fie faptul ca Napoleon şi domnul Pilkington jucaseră fiecare câte un as de pică în acelaşi timp. Douăsprezece voci urlau furioase şi toate erau la fel. Ce se petrecuse cu feţele porcilor nu mai era de-acum o dilemă. Fiinţele de afară priviră de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care.

Read More