Comisia
de etică şi neplagiat constituită de premier pentru a stabili că
plagiatul ordinar pe care l-a comis nu există este compusă din profesori şi/sau
practicieni de drept. Cât de specialist în ale legilor trebuie să fie cineva
pentru a înţelege că fără citare şi fără menţionarea sursei – scrierea e
plagiat? Plagiatul este ca atare şi atunci când un dottore întocmeşte o
lucrare de dottorat în domeniul juridic, dar şi atunci când subiectul
aparţine altor domenii (chimie, fizică, literatură, istorie etc.). Comisia lui
Ponta, aşa alcătuită din jurişti cum e, poate la fel de bine să stabilească
plagiatul în oricare alt domeniu de activitate pentru simplul motiv că s-a
decis de nişte secole că orice citare pe care un autor o omite, atribuindu-şi
textele altora înseamnă plagiat. Plagiatul n-are nici o treabă cu legea din
2003, cu vreo lege anterioară sau cu vreuna pe care azi, „democratic”
Parlamentul Ruşinii Naţionale o poate da. Regulile pe care un scriitor de texte
din orice domeniu ar fi el sunt, spuneam, vechi de sute de ani. La fel proceda
şi ilustrul Dimitrie Cantemir în operele sale excepţionale, la fel şi B.P.
Haşdeu în lucrările impresionante pe care ni le-a lăsat şi tot aşa Eminescu în
formidabilă să operă. De la 1700 (cel puţin) regula bibliografiei, dar şi
citarea cu ghilimele sau cu evidenţierea sursei sunt norme de redactare pe care
doar plagiatorii le-au încălcat. Nimeni n-a dat vreo lege care să reglementeze
plagiatul, să-l definească sau să-l certifice şi nici nu era cazul s-o facă.
Marele
nostru Haşdeu în „Etymologicum Magnum Romaniae” plasează bibliografia
utilizată la fundamentarea teoriilor sale pe fiecare capitol în parte, după
titlu, ceea ce nu-l opreşte să citeze fiecare text, cu ghilimele. Menţionarea
bibliografiei nu ţine loc de citare. Cum ar fi putut să facă altfel marele
nostru lingvist şi istoric?! Citându-l pe Herodot, bunăoară, fără ghilimele
s-ar fi expus riscului de a-şi fi atribuit texte de-ale sale, ceea ce lumea
academică n-ar fi permis nici în sec.XIX. La fel procedase anterior şi Dimitrie
Cantemir, atât în operele sale scrise în ţară, cât şi în cele elaborate la
Moscova după ce acesta a fost nevoit să părăsească tronul Moldovei. Marii
noştri oameni de cultură, că au scris articole în ziare sau lucrări ştiinţifice
de mare valoare, toţi au respectat aceste reguli ce fac distincţia dintre opera
cu valoare şi plagiatul ordinar, indiferent în ce domeniu al culturii se
întâmplă asta.
Penibilul
de a fi constituit o asemenea comisie este maxim. O lume întreagă, din SUA şi
Canada şi până în Tanzania, trecând prin toate ţările europene şi Japonia are
certitudinea că dottore Ponta este un impostor, un hoţ intelectual care
şi-a atribuit titluri fără nici o bază ştiinţifică. Hoţul nemasterat (cum a
putut susţine o lucrare de doctorat, fie ea şi plagiată, fără a fi urmat
anterior un curs de master de doi sau trei ani, e un alt subiect care îl
îngroapă pe infractor şi mai adânc în Codul Penal) a plagiat fără ruşine din
autori români sau străini şi din publicaţii româneşti, iar pentru asta nu e
nevoie de avocaţi sau de profesori de drept pentru a stabili ceea ce e limpede
că lumina zilei. Aceasta comisie îşi avea rostul în componenţa sa actuală dacă
ar fi contestat cineva fondul lucrării sale juridice, dar pentru formă,
cea care stabileşte dacă avem în faţă un plagiat sau nu, pregătirea juridică a
membrilor ei este complet inutilă; la fel de bine puteau să fie lingvişti,
fizicieni sau chimişti, pentru că plagiatul este supus aceloraşi reguli, aşa
cum arătăm, dintotdeauna. Nicăieri în lume nu a existat o comisie numită politic,
care să stabilească fără echivoc că soarele răsare... noaptea, iar membri de
azi ai „Comisiei Ponta” pot ori să declare că au în faţă un plagiat copy-paste,
ori să se acopere de ruşinea de a fi declarat că Plagiattore... nu a
plagiat. În faţa lumii academice internaţionale, faptele comise de Ponta sunt
imprescriptibile şi nu pot fi influenţate de decizia unei comisii creată ad-hoc
pentru a-i spala imaginea plagiatorului, însă ei, cei desemnaţi politic să dea
un verdict pot foarte bine să-i urmeze din punct de vedere academic
premierului, dacă vor alege să se compromită declarând ca validă o teză de
doctorat plagiată (fie ea şi parţial). Dacă măcar concluziile lucrării lui
Ponta ar fi fost originale, atunci un tip iscusit ar fi putut introduce dubiul,
iar plagiatul şi-ar mai fi pierdut din evidenţă. Vina n-ar fi fost mai mică,
dar exista măcar un element de care apărătorii săi s-ar fi putut agăţa ; aşa
cum stau lucrurile, orice încercare de a-l scoate cinstit pe cel care a furat
este de un comic penibil, şcolăresc.
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu