31 mai 2012

Ponta şi Marga – inexistenţi în politica europeană


Ponta a lăsat-o moartă cu ambiţia de a participa el la Consiliul European pentru că a înţeles că nici el, nici lighioanele din jurul lui nu sunt agreaţi pentru a avea o contribuţie decisivă la soarta Europei. Pe plan local, „cabinetul roşu” are rolul unui administrator de bloc: plăteşte facturi, fură şi se dă mare. Politica europeană se face cu grijă şi cu creier, nu cu golanii, cum e Ponta învăţat. Tot ce i-a rămas lui Mickey Mao este o declaraţie politică în Parlamentul ce trebuia să decidă fără a avea dreptul ca el trebuie să meargă la Bruxelles, şi nu Preşedintele. Cum politica nu e doar o vorbărie, a înţeles şi el, dar şi felix sau Antenescu, mascota varanului, ca ei nu sunt în „cărţile” europene. Ieri, preşedintele Comisiei pentru afaceri europene a Parlamentului german, Günther Krichbaum a fost primit de către Preşedintele Băsescu, discuţiile purtându-se pe subiectele europene de interes imediat şi pe cele importante pentru viitorul apropiat. Cum era de aşteptat, Krichbaum n-a avut nici o treabă cu Ponta, adică nici măcar să se vadă pentru că neamţul să aibă de ce se distra; doar el venise pentru chestiuni serioase, nu ca să facă imagine unui „che guevara” de duzină.
Ţările europene şi nu doar ele au reacţionat rapid faţă de masacrul sirian de la Houla şi a expulzat ambasadorii Siriei. Doar România, prin Marga, „şi-a exprimat îngrijorarea”, formula consacrata atunci când o diplomaţie susţine un guvern străin, dar în faţa opiniei publice internaţionale care reacţionează ferm, se vede nevoită să aibă o reacţie minimală, de aşa-zisa „îngrijorare”. Desigur, prin această poziţie, Marga a plasat România alături de Rusia, care şi ea a fost împotriva expulzărilor. Noroc că n-a întrebat nimeni ce punct de vedere are Rusia; nimeni în afară de Marga... Dar, cum respectivul nomenclaturist ceauşist nu face linia politicii externe a ţării, ci e doar ministru de externe, azi s-a văzut nevoit să anunţe că şi România va expulza ambasadorul sirian, după ce toate ţările comunitare o făcuseră. Urâtă treabă pentru Marga, cel care pus într-o poziţie cheie pentru a slugări Moscova! Idolul sau îl va lua de urechi şi-i va da şi o cizmă rusească în fundul sau nepotrivit pentru fotoliul de ministru. Dacă nu cumva şutul i-l va da poporul român; lui şi cabinetului din care face parte. Doamne-ajută!

Ilegalitatile primarului Nichita girate de Ponta


Întâmplarea a făcut să găsesc un comentariu excelent despre dedesubturile afacerilor ilegale ale primarului Nichita, afaceri ce azi se desfăşoară mult mai lejer sub oblăduirea lui Ponta, cel care s-a dus la Iaşi pentru a-şi demonstra sprijinul pe care el i-l acorda colegului său de partid, Nichita. Nu voi comenta eu mai mult decât o face Alin George Nistor, un jurnalist ce cunoaşte bine dedesubturile afacerii, dar spera că va relua campania sa de devoalare a ilegalităţilor comuniste de la Iaşi.
„Domnule Ponta, vă propun, la Iaşi, o plimbare cu Cordunenii!

Problemă: Se iau 12 hectare de teren din proprietatea oraşului (de exemplu, în spatele Palatului Culturii). Se dau pe şest unor băieţi cu grade pe umeri (de exemplu, Nichita, primarul, le da generalilor lui Dascălu. Iulian Dascălu). Se semnează ilegal o hârţoagă şi se trece la treabă (de exemplu, la construit proiectul imobiliar Palas).

Trece un an, trec doi, trei, patru, cinci, şase... vin TOATE instanţele supreme şi nesupreme şi spun, definitiv şi irevocabil, că afacerea e ilegală. Că băieţii cu grade pe umeri (de exemplu, generalii lui Dascălu) trebuie să-şi dărâme şandramaua şi să plece acasă. Şi că alţi băieţi (de exemplu, Nichita), care ar vrea să aibă grade pe umeri, dar, de fapt, sunt nişte simpli foşti turnători la Secu, trebuie să se retragă din afacere.

Rezolvare: Vin nişte băieţi, şi mai tari, (de exemplu, Ponta) şi taie panglica la Palas. :)

Vreo şase ani am scris despre afacerea Palas. Dintre care, vreo patru ani, am scris şi de câteva ori pe săptămână, atât de multe ilegalităţi am descoperit. Şi asta, într-un oraş în care niciun ziar decât cele la care am lucrat (EvZ şi Adevărul) nu era interesat de acest subiect. N-am să comentez de ce, pentru că e absolut evident.
Aşa că ştiu, în amănunt, şi dacă mă întrebi prin somn, toate-toate rândurile din contractul Nichita-Dascalu, toate şmenurile, toate hotărârile instanţelor, toate hotărârile domnilor consilieri locali, toate spăgile date, toate interesele băieţeilor (de exemplu, ale domnului Fenechiu), toate datoriile la bănci, etc, etc. Mereu când mai descopeream câte o ilegalitate, mă întrebam: băieţii ăştia sunt nebuni? Nu le e tema că ajung la puşcărie?

Ei bine, se pare că nu le e teamă. Zilele astea, aşa cum ştiţi, mi-am umplut mintea doar cu minunea de campanie pentru cei 40 de micuţi orfani. Aseară, târziu, aflu şi eu că domnul prim-ministru Victor Ponta vine special la Iaşi ca să inaugureze Palasul. :))))))))

Domnule Ponta, domnule premier, domnule procuror, respectele mele! Vă zic....sunteţi cel mai tare dintre toţi! Până acum, nimeni, dar nimeni, nici măcar Nichita, nu a ajuns la aşa un nivel de mare ca dumneavoastră în privinţa Palasului. A făcut Nichita toate ilegalităţile posibile, a sfidat, a urlat, s-a zbătut, aproape că s-a legat cu lanţuri de gardul şantierului Palas ca să nu mai scriem, dar aşa ceva...

Eu vă propun ca, după ce veţi zâmbi frumos la camere, alături de toţi băieţii cu grade pe umăr, să faceţi o plimbare prin Copou. Alături de Corduneni. Cum care Corduneni? Aia care au stat zeci de ani prin puşcărie pentru tot felul de nenorociri. Pentru că, domnule Ponta, vă garantez că, dacă la Palas nu o să vă felicite niciun ieşean normal la cap pentru ceea ce faceţi, la braţul vreunui Corduneanu aveţi toate şansele să vă zică cineva: „Respect, frate!”

PS: Mie melodia asta îmi vine în minte... mai bine haimana, decât trădător... :)".

Erata: Citatul-articol apartiene Ramonei Ursu, dar la el am ajuns datorita lui Alin. Le multumesc amandurora.

29 mai 2012

Dreapta - Nimic fără Dumnezeu, Ţară şi Popor!


Interviul lui MRU a însemnat enorm pentru România şi promite să fie chiar mai mult de-atât. Să încerc să explic această frază ce pare, la prima vedere, exagerată. Ungureanu vine, într-o perioadă în care stânga comunistă este sigură pe eternizarea sa la putere, în timp ce PDL e aproape inactiv, vine să vorbească despre necesitatea dreptei reale în România. Explicaţiile sale au fost simple şi clare: romanii au nevoie azi, mai mult ca oricând, de o mişcare de dreapta coagulata în jurul unei personalităţi puternice. Comuniştii n-au luna de când au pus mâna pe putere folosind mijloacele clasice pentru ei, minciuna şi trădarea, că se şi văd „în cărţi” pentru 2-3 cincinale. Deja au început să apeleze la pomenile electorale obişnuite, iar nefastele experienţe anterioare ne arată că după ce trec de alegeri vor uita promisiunile şi vor trece la strângerea ineficientă a „şurubului” economiei. Cine crede că impozitând suplimentar veniturile de peste 4500 de lei şi, simultan, impozitând persoanele fizice autorizate până la nivelul de 65.000 de euro vor veni bani la buget se înşeală amarnic. Ce vor „reuşi” ei să facă va fi diminuarea colectării de taxe şi impozite de la 38% în prezent (sau în trecutul nu foarte îndepărtat) la 28-30%. Aceste măsuri combinate cu creşterile de salarii bugetare, retrocedări de CAS şi măriri de pensii nesimţite vor reprezenta intrarea economiei în ceaţa crizei financiare naţionale. Dacă mai iese şi Grecia din zona euro, „tacâmul” exploziv va fi gata şi va mai lipsi doar detonatorul pentru că tot sacrificiul de trei ani al romanilor să se transforme în fum.
Pe acest fond economic vine MRU care propune o mişcare politică de dreapta (nu de centru-dreapta, cum am văzut undeva; centru-dreapta este o formă fără fond, ceva între dreapta şi o stângă foarte moderată, dar nu de aşa ceva are nevoie România). Nu e vorba despre o mişcare politică în adevăratul sens al cuvântului (de până acum), ci una destinată Omului. Marea majoritate a electorilor nu au o opţiune politică fermă şi prefera să stea în expectativă, la vot mergând dacă n-au altceva mai bun de făcut. De aici şi prezenţa extrem de scăzută înregistrată de ani buni în fiecare scrutin electoral. Însă indiferenţa este de cele mai multe ori mai gravă decât acţiunea, chiar şi decât o acţiune greşită. De ani de zile, oamenii pregătiţi sau nu, dar inteligenţi şi muncitori au stat deoparte pentru că au considerat că n-au ce să voteze, filozofia „răului mai mic” fiind o imbecilitate negativistă, dar, iată, prea mult aplicată.
România nu-şi mai poate permite să-i lase deoparte tocmai pe cei valoroşi prin concepţiile lor sănătoase faţă de muncă, viaţă şi societate. Ani de zile parlamentarii au fost aleşi de sărmanii care speră că fiecare echipă nou venită la putere le va da ceva fără ca ei să muncească. Ei şi pensionarii cumpăraţi de către comunişti au decis cine să se ocupe de destinele celor 22 de milioane de romani şi de soarta ţării. Aceştia sunt responsabilii care i-au lăsat pe bolşevici să mai însemne ceva din punct de vedere politic. Dacă Mickey Mao ar fi iniţiat o mişcare internă de modernizare, transformând partidul comunist-stalinist pe care îl conduce într-unul cu adevărat socialist, proaspăt şi netarat de gravele probleme juridice, politice etc. ale celui prezent, probabil că nici discursul său penibil n-ar fi amintit de perioada „komisarilor poporului”, iar măsurile sale economice ar fi fost complet altele. „Mulţimea muta” este azi chemată să se alăture mişcării iniţiate de MRU. Trebuie să înceteze practicile abjecte promovate de unele partide, trebuie să se termine o dată pentru totdeauna cu discursurile grobiene, lipsite de conţinut şi cu măsurile fantasmagorice ce distrug economia în loc s-o întărească.
România are nevoie azi de o dreaptă puternică, singura forţă în măsură să promoveze individul şi nu turma, muncă şi nu lenea. Trebuie ca romanii conştienţi să se grupeze în jurul a trei idei de bază ale unei drepte naţionale: Dumnezeu, Ţară şi Popor. Repartizarea uniformă sau cvasi-uniformă a sărăciei nu cred să mai intereseze pe cineva responsabil. Nici o ţară europeană nu s-a ridicat economic pe un fundament ideologic de stânga, decât prin război, cum a fost cazul Germaniei sau al Italiei. În aceeaşi perioadă, regimul fascist ce a virat brusc spre dreapta după război, al lui Franco în Spania, a asigurat o economie ce a rezistat şocurilor până în anii 2000. Nu sunt adeptul dictaturilor, dar nici nu pot să văd undeva în lume ceva construit sănătos de către vreo mişcare de stânga. Aceasta stângă, fie ea comunistă sau socialistă şi-a demonstrat incapacitatea de a aduce progres în ţările unde ea s-a manifestat. Exemplul Suediei nu este deloc relevant deoarece stânga a făcut şi acolo destul rău, iar creşterile de impozite deveniseră acolo ceva de domeniul fantasticului; o laureată a Premiului Nobel pentru literatura a „beneficiat” de o impozitare a premiului de... 102%!. Italia socialistă nu poate fi nici ea un exemplu de eficientă, ci doar de creştere uriaşă a datoriei externe a ţării până ce aceasta a depăşit 2000 (două mii) de miliarde de dolari (România are acum cca. 85 de miliarde datorie externă). Grecia este azi în faliment încă nedeclarat tot din cauza comuniştilor care i-au învăţat pe greci că munca l-o fi făcut pe om, dar nici lenea n-a omorât pe nimeni.
În acest context geopolitic, dar şi din perspectiva naţională, România are nevoie de dreapta, de toţi oamenii oneşti care să explice populaţiei că nici un guvern nu poate realiza o protecţie socială ce să rivalizeze cu munca salariată; tot Suedia a făcut asta, şi de ani de zile se confruntă cu un şomaj imposibil de combătut, atât timp cât ajutorul de şomaj este aproape cât salariul unui angajat. Nu mai avem nevoie de politicieni ce-şi tranzacţionează poziţia politică întocmai că prostituatele de duzină şi nici de cei care au făcut averi jefuind bani publici şi/sau fonduri ale organismelor financiare internaţionale. Toate astea trebuie să înceteze până nu devine prea târziu, iar o curmare a proastelor obiceiuri politice, doar o dreaptă naţională o poate face. O dreaptă care să se construiască în jurul unei personalităţi nepătate, fără un trecut politic, dar cu inteligenţa, cultivarea şi determinarea necesare este azi soluţia ieşirii din criză a României; de altfel singura soluţie.

Forza Rossa psd!


E profitabil să fii social-democrat în România! Îi căinezi pe cei săraci şi îţi umfli conturile exponenţial. Mereu m-am întrebat cât timp romanii se vor mai lăsa prostiţi de vorbele mieroase, dar şi mincinoase al comuniştilor?! Dacă „dreapta” promovează individul şi munca, „stânga” preamăreşte sărăcia şi turma. Până aici ştim şi mai ştim că exponenţii de vază ai stângii romaneşti sunt oameni bogaţi, foarte bogaţi şi nepermis de bogaţi, majoritatea acumulând averile fără vreo activitate evidenta, cel puţin la începuturile lor ca „oameni de afaceri”. Au militat ipocrit pentru împărţirea „echitabilă” a sărăciei tot de ei creată, dar conturile lor au sporit prin „plusvaloarea” de la bugetul de stat. Acum au o problemă majoră: sunt milionari/miliardari şi trebuie să reia acelaşi refren vetust cu „echitatea” şi „îndreptarea nedreptăţilor”. Penibilă situaţie!
La Monte Carlo s-a deschis primul magazin „Lotus Originals” din lume, iar asta a făcut-o nu proprietarul mărcii, nici patronul team-ului de Formula1, ci un personaj care nu vrea să iasă prea mult în evidenţă, anonimatul relativ asigurându-i protecţia faţă de opinia publică. Individul, că mai frumos nu pot să-i spun, este patronul Forza Rossa (concesionar Ferrari) şi reprezentantul mărcii Lotus în Europa de Est (România, Şerbia, Muntenegru, Bulgăria și Moldova). Respectivul individ este Ion Bazac, fostul ministru psd al Sănătăţii din primul guvern Boc. Deşi mulţi aveau probleme în a-i reţine numele, Bazac nu venise atunci, din neant în fotoliul de ministru. Activitatea sa anterioară de membru psd s-a dovedit şi profitabilă, dar şi „justiţiabila” într-o ţară în care Justiţia e oarbă, dar nu şi ciungă şi oloagă, cum este ea în România. Partidul (care „e în tot şi-n toate”) l-a desemnat să se ocupe „din 1997 şi până în 1999, ca specialist de management de proiect şi coordonator de achiziţii publice pentru un proiect al Băncii Mondiale de investiţii în sistemul de sănătate românesc. În cursul anului 2000, el a fost director adjunct, apoi director, la Direcţia Generală de Politici de Sănătate şi Dezvoltare, începând un nou program al Băncii Mondiale şi concentrându-se pe aderarea României la Uniunea Europeană. Din decembrie 2000 până în martie 2002, el a fost un secretar de stat la Ministerul Sănătăţii şi Familiei, responsabil cu integrarea europeană şi relaţii internaţionale (inclusiv cu Banca Mondială ). Ministrul Daniela Bartoş, nemulţumit de performanţa sa, l-a retrogradat de la secretar de stat la director general, dar el a refuzat să accepte acest nou titlu. La scurt timp după plecarea din această poziţie, el a fost interogat de către Oficiul Naţional Anticorupţie în ceea ce priveşte transferul ilegal a 5 miliarde de lei pentru companiile private, în timpul operaţiunilor pentru achiziţionarea a 2.000 de purificatoare de aer pentru spitale de stat”. (Wikipedia)
Cum ancheta justiţiei n-a produs rezultate, Bazac şi-a văzut de treabă, Forza Rossa devenind ea însăşi o marcă, una de inspiraţie „social-democrata”. Desigur, magazinul Lotus putea foarte bine să fie deschis întâi la Bucureşti pentru a întregi „zestrea” de magazine Bazac, dar, odată ajunşi la putere e de „prost gust” să faci o aşa mândreţe de local în România, când toată „lumea bună” psd îşi face veacul la Monte Carlo... Şi-apoi, dacă e un magazin scump chiar şi pentru cei bogaţi, cum să deschizi aşa ceva în „sărăcia” de Bucureşti?! Desigur, un om atât de important cum e ştersul-fost ministru nu se poate limita la frontierele naţionale, aşa că, după ce a deschis un magazin de accesorii Ferrari în Franţa, acum se pregăteşte să mai deschidă unul, tot la Pariş, de data asta cu maşinile celebrei firme italiene. Forza „social-democraţia”, nu-i aşa?

28 mai 2012

Şcoala de arte, dans şi bune maniere


În doar câteva zile s-au întâmplat multe care să demonstreze că năravul din fire n-are lecuire. Întâi a fost Eurovision, care anul ăsta a dat chiar un spectacol de top, atât ca organizare, cât şi din punct de vedere al pieselor ce au concurat. Baku este un oraş cu adevărat spectaculos şi puţini îşi imaginau că într-o ţară fosta sovietică este posibil să existe o atât de frumoasă combinaţie de vechi şi nou, de tradiţional şi modern, toate armonios combinate. Clădiri istorice stau mărturie miilor de ani de cultură persană şi nu departe se ridică spre cer zgârie-nori ce amintesc de Dubai sau Singapore. Spectacolul s-a ţinut într-o sală polivalenta special şi rapid construită pentru această manifestare, pot spune o sală ce n-ar fi făcut de râs pe nimeni, în orice colţ al lumii ar fi fost ea.
Desigur, în disperarea de a-şi face campanie electorală cu ceva, primarele Oprescu şi-a mai lansat o dată programul, un punct fiind şi organizarea viitoarei ediţii a Eurovision, că doar şi Bucureştiul are o sală polivalenta. În disperarea de a recupera terenul pierdut, comunistul Oprescu n-a observat că Sala noastră Polivalenta este una construită în anii '70 şi căreia renovările ulterioare n-au ajutat-o decât să se conserve cât de cât, nu şi să devină o adevărată sala de spectacole, de nivel internaţional. Dar nu e de mirare, pentru că Oprescu este campion în a arăta ce ar face el cu ceea ce au realizat alţii; penibilă este doar megalomania sa. Dar Mandinga l-a salvat pe primare de a mai organiza un asemenea spectacol, plasându-se pe un umil loc 12 la ediţia de anul acesta a Eurovision, organizarea următoarei ediţii revenind meritat Suediei.
Piesa prezentată de România la acest concurs ne-a definit foarte bine: o manea cu influenţe spaniole, dar şi cu armonii turceşti, o combinaţie nefericită de ritmuri, dublată de o interpretă care s-ar descurca mult mai bine cântând în baie, că măcar aşa nu deranjează pe nimeni. Se ştie foarte bine în mediile muzicale din România că ediţia naţională a concursului este o şuşanea fără legătură cu calitatea pieselor prezentate în concurs. E prea bine cunoscut dinainte că va câştiga nu piesa cea mai bună, ci aceea care are „background”-ul potrivit. „Rechinii” muzicii româneşti trag sforile ca apucaţii, îşi fac reclamă oricât de exagerat, doar-doar vor câştiga sponsorizarea care va însoţi piesa la concursul european. „Micul Hoţart” a fost surclasat anul ăsta de Costi Costiţă care a ştiut să se impună la categoria „sfori, şmenari, şuşanele”. A interesat pe cineva că piesa e o combinaţie lălăită de ritmuri cubaneze, spaniole, turceşti şi ţigăneşti? Nu, dar decizia a fost ca o asemenea producţie să reprezinte România. Ca de fiecare dată la Eurovision, România a ajuns ceva mai sus în clasament datorită fraţilor romani moldoveni de peste Prut, care dau aproape automat un punctaj maxim romanilor, că altfel piesa s-ar fi plasat mult mai jos. Nu, piesa care ne-a reprezentat n-a fost printre favorite decât la tele-vizuinile româneşti care laudă tot ce e şmen şi n-a avut nici un moment calitatea de a sta alături de piesele cu adevărat favorite. Eşecul a fost previzibil încă de pe vremea când încă nu începuse ediţia naţională şi, dacă nu se schimbă ceva „acolo”, prevăd şi la anul un eşec similar.
Dacă Mandinga a fost un fiasco, meciul lui Bute a fost o catastrofă, una la fel de previzibilă. Se pare că Bute şi-a atins limita performanţei şi s-a delăsat. Nici Intersport n-a apreciat activitatea lui premergătoare meciului, aşa că nu i-a reînnoit contractul. Poate s-a antrenat timp de şapte luni, aşa cum zice, dar pe ring asta nu s-a văzut deloc. Adversarul lui nu a fost un boxer inteligent, capabil de strategii complexe sau cu prezenţa de spirit, ci un ciomăgar coordonat de antrenor. Bute a avut o şansă uriaşă în prima repriză imediat ce i-a expediat o lovitură adversarului. Atunci englezul a prins frică şi stătea în apărare. Era momentul ca Bute să-i rupă capul atacând furibund. Dar Bute şi-a continuat loviturile de tatonare, iar gongul l-a salvat pe Frosh. La reluarea partidei, englezul s-a dezlănţuit, în timp ce romanul a fost lipsit de o reacţie notabilă. Loviturile adversarului, un adevărat Rocky Marciano ca stil, l-au deteriorat repede pe Bute, iar finalul a venit după doar 13 minute, când numai corzile ringului au făcut ca romanul să nu ia contact cu podeaua. Stilul lui Bute e bizar pentru un slab încasator, garda sa mult prea jos fiindu-i fatală. Şi aici a fost vizibil proverbul românesc „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Anteriorul meci al lui Bute a fost un semnal de alarma sau ar fi trebuit să fie. A avut atunci un adversar bine construit fizic, dar slab ca tactică şi ca pregătire. Faptul că l-a învins la puncte n-ar fi fost în măsură să-l culce pe Bute pe laurii victoriei; şi totuşi aşa a fost. O altă treabă românească, la fel ca şi Mandinga la Eurovision... Revanşa de la Montreal va arăta dacă Bute este un mare boxer care doar a pierdut un meci sau este un fost mare sportiv şi îşi va pune cu această ocazie mănuşile în cui.
Cele două „performanţe” sunt în concordanţă cu „vremurile”. Derizoriul şi minciuna din politica bolşevicilor, suficienţa şi promisiunile lor fără acoperire îşi au ecoul şi în manifestările artistice şi sportive ale romanilor. Dacă rezultatele ar fi fost pozitive, imediat ieşeau alde Mickey Mao să mai dea o scuipătoare sau o sticlă de vin, aşa cum au făcut-o şi cu gimnastele, de parcă el şi clica lui ar avea vreun merit în performanţele respective. Ne-am obişnuită că „roşii” să se împăuneze cu meritele altora; aştept, totuşi, ziua când valorile adevărate vor avea şansa să se afirme în muzică, dar şi momentul în care un sportiv român va avea destulă inteligenţă să înţeleagă că doar munca stăruitoare îl duce la succes, nu laudele deşănţate şi conjuncturale.

25 mai 2012

Lovitura de stat bolşevica - "incendiul anarhiei finale"


Se spune că nimic nu se schimbă până când nu-şi atinge ultima consecinţă posibilă, iar comunismul nu face excepţie. Prin exponenţii săi romani, extremiştii comunişti – neo-bolşevicii – sunt pe cale să atingă în aceste zile „incendiul anarhiei finale”. În urmă cu două săptămâni trăgeam un semnal de alarmă în ceea ce priveşte acţiunea de epurare politică începută întâi subteran, cu liste făcute în instituţiile statului, apoi pe faţă prin eliminarea tuturor persoanelor şi personalităţilor susceptibile a reprezenta o opoziţie faţă de regimul pe care ei se pregătesc să-l instaureze pentru „binele” românilor şi „pentru a îndrepta nedreptăţile” (cât cinism!). Recent, printre victimele lui Mickey Mao s-a numărat şi politologul Vladimir Tismăneanu, cel care n-a ezitat niciodată să se pronunţe împotriva manifestărilor comuniste şi/sau neo-bloşevice. După el au urmat alte personalităţi, ca Ioan Stanomir, dar lista nu se încheie aici. Dacă unii au fost eliminaţi, alţii au fost angajaţi şi mă refer aici la Remus Cernea, cel care n-a fost angajat nicăieri vreodată, dar care a câştigat substanţial făcând jocurile infractorului SOV; iată-l azi consilier de stat, fără vreo experienţă reală, dar consilier. Ce anume „consiliază” rămâne încă neclar...
Asistăm, o spuneam încă de pe vremea când abia se manifestau primii „muguri”, la o lovitură de stat în adevăratul sens al cuvântului. Atunci când comparăm situaţia în care se afla azi România cu anarhia bolşevică din 1917-1918 care a dus la instaurarea la nivel statal a comunismului, poate că mulţi considerau că e o exagerare, dar realitatea ulterioară a arătat că n-a fost decât o analiză rece, fără note deplasate. Din momentul în care „micul Mao” a fost învestit, lovitura de stat a şi început, la ora 23 a zilei de 7 mai. De atunci, cuvântul de ordine al puciştilor a fost grabă. S-au grăbit să ia fondurile primăriilor PDL, chiar dacă banii respectivi fuseseră alocaţi primăriilor indiferent de coloratură politică; ulterior, Curtea Constituţională a declarat decizia respectivă ca fiind neconstituţionala, dar asta nu pare să-i tulbure pe bolşevici, care îşi văd de ale lor.
Epurările politice s-au făcut într-un ritm ce a ajuns la paroxism, fără vreo bază legală, dar şi fără ca măcar să fie invocată vreo prevedere juridică. Ce le trebuie lor aşa ceva, când ei au o lovitură de stat în desfăşurare?! În paralel cu epurările în stilul anilor '50, „komisarii” usl şi-au concentrat atacurile asupra instituţiilor statului. Legea electorală a fost schimbată în dispreţul legii şi respingând referendumul care cerea diminuarea numărului de parlamentari. Apoi, parlamentarii comunişti au iniţiat legi menite să împiedice funcţionarea instituţiilor statului: Curtea Constituţională şi Preşedinţia. Ei n-au nevoie de Curte pentru a putea să adopte „legile” restauraţiei, iar Traian Băsescu îi încurca teribil. Liderul oficial al maoiştilor se vrea reprezentant al României, nu oriunde, ci doar la întâlnirile oficiale ale CE. De ce? Este cât se poate de clar: Băsescu acolo este nociv pentru ei, pentru că el nu va face rabat de la cele promise şi va fixa politicile comunitare şi pentru România, ireversibil. Ponta nu vrea acolo doar din orgoliu, ci tocmai asta vrea el să împiedice: „cămaşa de forţă” care ar veni peste orice cabinet de acum înainte, ceea ce ar împiedica dezmăţul bugetar şi abuzurile. Bolşevicii n-au nevoie de asta, ci ei urmăresc scoaterea României din mozaicul european şi apropierea ei de Rusia; nu e doar o presupunere, o confirmă şi nomenclaturistul ceauşist Marga, ultima dată ieri-azi, când a declarat că „relaţiile cu Rusia trebuie să se încălzească”.
Cu toate că ştiu prea bine că suspendarea Preşedintelui trebuie să fie o pedeapsă pentru acel preşedinte care a încălcat GRAV Constituţia, tot în dispreţul Legii fundamentale, ei decalară public că doresc cu ardoare să-l suspende pe Traian Băsescu. Ori sunt idioţi, ori puţin le pasă că afirmând aşa ceva reprezintă un atac nu doar la adresa lui Base, ci este, înainte de toate, o lovitură de stat îndreptată împotriva poporului român care l-a ales prin vot pe actualul Preşedinte. Ce fac serviciile secrete, dorm? Dar Parchetul şi celelalte instituţii ale statului? Chiar aşa, o mână de golani fioroşi „costumaţi” în fundamentalişti bolşevici pot să schimbe când vor decizia electoratului? În numele cui şi pe ce baze legale? Cine le-a dat mandat să poată antrena tara în această periculoasă aventura aşa-zis politică, în realitate o ultimă zbatere a „monstrului roşu” aflat în comă profundă la nivel internaţional?!
Cred că e momentul ca organismul social să reacţioneze. Partide de opoziţi avem, dar ele sunt în Parlament şi în campanii electorale, Justiţia şi organismele de apărare ale statului sunt fie „legate” prin numiri de partid (comunist), fie incapabile să reacţioneze în fata loviturii de stat. Tot ce rămâne poporului român este ultima formă de manifestare: revolta. În absenţa unei reacţii ferme a organismului social, viitorul nu e greu de prevăzut. Dacă acum, când puciul încă nu şi-a produs efectele oamenii vor rămâne spectatori, peste o lună sau două va fi târziu. Ce aşteptăm? Să dărâme comuniştii instituţiile democratice? Să pună cruce democraţiei? Sau ce? Faptele lor de până acum nu sunt suficient de grave pentru a determina o reacţie populară fermă sau romanii ies în stradă doar de foame? Dacă doar burta îi va mana în stradă, am o veste tristă pentru ei: în maxim un an foamea respectivă se va instala, dar, în paralel şi dictatura, ceea ce va face imposibilă o eventuală reacţie.

23 mai 2012

Ivan trezorierul şi tancul „gazos”



Eram elev şi auzeam la şcoală, la tv şi în „presă” că Nicolae Titulescu a fost o mare personalitate politică. Nu contest asta, poate chiar a fost, dacă stăm să ne gândim că el a fost unul dintre iniţiatorii Ligii Naţiunilor, predecesorul ONU de azi. Cu toate astea, URSS/Rusia n-ar fi avut multe motive să-l omagieze. Nu în aparenţă... Dar o personalitate nu are doar realizări şi merite, ci are şi pete, iar Titulescu are şi el o vină, cel puţin. Dar să vedem care...
Era anul 1918, luna ianuarie, iar Titulescu era ministru de finanţe. România era aproape ocupată de trupele germane, iar în decembrie un tren transportase 314 milioane lei aur în valute diverse la Moscova, cu toată opoziţia lui Mauriciu Blank care nu vedea cu ochi buni trimiterea tezaurului în Rusia, având în vedere situaţia politică de acolo. Aşa că, în decembrie pleacă valuta Băncii Naţionale. Oficialii romani care încercau să stabilească nişte contacte fireşti cu partea rusă descopereau că de fiecare dată era altcineva în funcţie şi fiecare reacţiona diferit. Haosul era maxim, iar ţarul nu avea nimic de spus, ca de obicei, de altfel. Bolşevicii îşi făceau loc cât mai în faţă prin mijloacele prea bine cunoscute şi pe care le descoperim şi azi la usl. Acesta era cadrul general în Rusia încă ţaristă din punct de vedere juridic.
Cu toate că semnalele de anarhie şi derută politică erau clare, Titulescu decide în ianuarie 1918 să trimită un al doilea transport spre Moscova, de data asta restul tezaurului: 7 miliarde lei aur în diverse valori (tablouri, obiecte de patrimoniu etc., dar şi valori personale depuse de persoane fizice la Banca Naţională şi la Muntele de Pietate). Desigur, tezaurul a fost mult subevaluat. După ce acesta a ajuns la Banca Naţională a Rusiei şi a fost închis în camere special afectate şi sigilate, la Moscova a început balamucul. Nimeni nu ştia nimic despre nimic, iar puterea o avea cine putea şi pentru o perioadă incertă. A urmat apoi lovitura de stat bolşevică (aia din Rusia, nu asta de acum din România), iar soarta tezaurului României a rămas până azi incertă. E drept, în anii '50 Moscova a acceptat să ne înapoieze 12 din cele 22 de piese ce compun „Tezaurul de la Pietroasa”, dar nu mai mult.
Timpul a trecut şi a trecut şi „Revoluţia”. În anii '90, un ministru de externe al României, T. Meleşcanu pune problema tezaurului la Moscova. Omologul sau rus îi răspunde... ruseşte: „ca discuţie filozofică e interesantă, dar din păcate fără aplicare practică” şi subiectul „moare”, mai mult sau mai puţin. Azi, adică în timpul guvernării filoruse, ambasadorul Rusiei la Bucureşti se trezeşte vorbind despre tezaur într-o manieră care aminteşte de Molotov care şi-a permis să bată cu pantoful în pupitru la ONU. Nu, Excelentă, nu e treaba istoricilor să stabilească oarece despre tezaurul României aflat la Moscova, ci este obligaţia Rusiei să-l înapoieze în baza actelor existente în România, dar şi la Moscova. Nu, tezaurul României nu e moneda de schimb. Nici un roman responsabil nu va accepta ca ţara să fie sub tutela Rusiei, aceasta oferind la schimb tezaurul ce oricum i se cuvine de drept. Să nu uităm, Excelenţă, că sunteţi azi cel mai înalt reprezentant al Rusiei în România, iar ţara care vă găzduieşte temporar nu va accepta „diplomaţia” pe care sovieticii au fost învăţaţi s-o utilizeze având tancurile în spate. Vremurile alea au trecut, iar Rusia nu mai are capacitatea necesară să se îngrijească de cetăţenii săi, necum de cei romani. Poate că slugile de la Palatul Victoria, un Ponta sau Marga, trădători de meserie va agreează punctul de vedere, dar asta nu înseamnă că şi romanii vor accepta aşa ceva. Fără supărare, măi Excelenţă!

22 mai 2012

România – la trecutu-ţi mare, vai de viitor!


Zarurile au fost aruncate... Aşa cum era lesne de prevăzut, avem un parlament de comunişti şi vom avea unul de bolşevici. Păcat că parlamentarii romani care nu fac parte din „camarila roşie” nu cunosc istoria modernă. Dacă o ştiau, ar fi ştiut şi că bolşevicii ruşi au fost într-o minoritate desăvârşită timp de mai bine de un an de zile. A fost suficient să intre în parlamentul format după schimbarea de guvern din 1917, că au şi început să sape la fundamentul Rusiei ţariste. Nu aveau nici popularitate şi nici notorietate, dar erau organizaţi. Au creat pe plan local aşa-numitele soviete populare conduse de analfabeţi cu tupeu şi au subminat continuu puterea instalată. Apoi au trecut la înlocuirea persoanelor-cheie şi încet-încet au avansat. Profitând de haos, bolşevicii au trecut la cumpărarea oamenilor cu banii veniţi din Germania, tara foarte interesată că Rusia să nu aibă vreo participare la război.  Aşa au ajuns să-i elimine pe ruşii albi din toate posturile importante, până când i-au eliminat cu totul, chiar fizic. Aşa a început prigoana comunistă într-o ţară în care populaţia nu-i susţinea. Ce a urmat e cunoscut: asasinarea tarului Nicolae, altfel un nevolnic lipsit de calităţi de conducător şi manevrat de către soţia sa, dar şi a familiei sale şi a celor din apropierea Casei Imperiale. Apoi au urmat duşmanii politici şi comunismul s-a instaurat pentru 75 de ani, lăsând în urma zeci de milioane de victime „convinse” fizic/ eternizate de „binefacerile” socialismului comunist.
Dar „cine nu învaţă din greşelile trecutului, risca să le repete”, iar românii, iată, repeta greşeală pentru a doua oară. Cât timp PDL a fost la putere şi a arătat că este fidel democraţiei, romanii au avut de obiectat şi n-au înţeles că sacrificiul pe care PDL îl făcea era pentru ei. Au plecat urechea către sâsâitul perfid al varanului şi au servit ca masă de manevră. Sperau că bunăstarea la care visau, dar pentru care nu făceau nimic le va veni de la „ceilalţi”. Când Preşedintele României a fost suspendat fără vreo bază, romanii n-au ieşit în stradă să ceară că parlamentul care a conspirat mizerabil împotriva voinţei populare să fie trimis acasă. La vot, ei au mai dat o dată încredere comuniştilor, aceştia realizând un scor nepermis pentru o ţară ce trecuse 15 ani prin „raiul” restauraţiei comuniste. Acţiunile puciştilor plătiţi de varan s-au diversificat, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, dar românii din nou n-au avut reacţie. Acuze care mai de care mai fanteziste curgeau ca laturile zilnic, poliţiştii nu mai erau poliţişti, ci doar nişte lichele care îşi ofensau gratuit Preşedintele, dar romanii n-aveau ochi să vadă. Exemple mai sunt destule...
Azi s-a votat „legea bunului plac”, iar românii sunt prinşi ca şoarecele în cursă. Să nu ne amăgim, nu mai e nimic de făcut pentru o revenire la o societate normală, democratică. Nimic nu-i mai poate clinti de la putere pe neo-bolsevici. Îşi fac repede legile de care au nevoie, apoi vor aştepta puţin să traca alegerile locale şi vor declanşa ofensiva pentru îngroparea oricărei forme de democraţie; desigur, totul ambalat frumos în „poleiala” pseudodemocratică.
Sindicatele din România sunt făcute şi întreţinute de comunişti, dovadă şi candidatura unui lider de sindicat pe listele usl. „Societatea civilă”, un alt concept comunist, este şi ea creaţia bandei lui ilici, aşa că o Mungiu sau alta vor preamări „performanţele” democratice ale acestor lighioane roşii. Asociaţiile profesionale sunt deasemenea sub controlul strict al comuniştilor. Justiţia, cea pentru care s-a luptat atât Traian Băsescu susţinut de PDL, încă mai mişca, dar până la alegerile generale o vor readuce la tăcere, cum au mai făcut-o anterior, lucru lesne de observat din discursul brusc schimbat al lui Năstase; că doar nu degeaba l-au pus la Justiţie pe Corlăţean. „Presa” deja nici nu mai simulează imparţialitatea (mai bine, că o făceau jalnic) fiind de multă vreme subordonată intereselor „cartelului roşu”. Instituţiile statului? Păi, Parlamentul şi Guvernul le aparţin, iar legea electorală este una dintre cele mai mari porcării elaborate în sistemul juridic din România. Spun asta pentru că nici vorbă să avantajeze vreun partid mai mic, ba din contră. Orice partid care vrea să acceadă la Parlament va trebui să-şi negocieze locurile cu partidul unic – usl. Dacă el nu va fi de acord, în judeţe va exista o opoziţie roşie care va desfiinţa orice şansă pentru candidaţii neagreaţi de ea. Spunea Monica Macovei că usl tinde să devină partid unic şi trebuie să fiu de acord, cu o singură precizare: deja usl este un partid unic. Cine să mai schimbe această catastrofă? Alegerile libere? Nici poveste! Dacă Traian Băsescu va promulga legea electorală ce a respins explicit referendumul democratic, atunci doar una din două mai sunt posibile pentru că România să revină la normal: 1. O revoltă populară care să-i mai dea jos o dată pe comunişti sau 2. Dumnezeu să aibă milă de romani.
Părerea mea nu contează, dar haideţi să privim întâi spre „democraţia” rusă atât de iubită de Marga, ilici, felix şi compania şi apoi spre democraţia socialistă a lui Hollande, în Franţa. Întreb şi eu, iar răspunsul să şi-l dea fiecare: care e democraţia reală şi către care dintre ele se îndreaptă România comunistă?

B.Petriceicu-Hasdeu despre originile românilor



Cine sunt grecii de astăzi ? De unde vin albanezii ?
Bulgarii şi sârbii sunt ei oare într-adevăr înrudiţi mai de aproape cu Ruşii decât cu ceilalţi slăvi? Românii din Carpaţi venit-au ei de peste Dunăre în veacul de mijloc, după cum ne asigură unii? şi dacă n-au venit de acolo, atunci care anume să fie legăturile lor de neam cu Macedoromânii şi cu Istroromânii? În fine, Grecii, Albanezii, Sârbii, Bulgarii şi Românii, grămădiţi toţi pe aceeaşi Peninsulă Balcanică, sunt ei oare în realitate nişte deosebite naţionalităţi străine una alteia, după cum pare a fi la prima vedere?

Acestea sunt problemele cele mari de limpezit în studiul de faţa, probleme pe care de demult le-ar fi dezlegat ştiinţa, dacă într-una, pe fel de fel de cai piezişe, nu s-ar fi silit să le tot încurce politică. Negreşit, politica unui Stat poate şi chiar trebuie să se folosească de istorie la aşezarea instituţiunilor interne şi a raporturilor externe ale naţiunii , tot aşa precum profita de astronomie pentru marină sau de geometrie pentru cadastru; dar o politică uneltind falsificarea verităţii istorice este ca şi când ar cere să dispară din spaţii planeta Marte sau să se schimbe proprietăţile triunghiului. Eu unul, dacă aş şti că romanii sunt ţigani sau ca ungurii au descoperit America, mi-ar părea mie foarte rău, din punctul de vedere al simpatiilor şi antipatiilor mele personale; totuşi nu m-aş sfii o singură clipă, de a spune adevărul în fata tuturora. După acesta profesiune de credinţă, care nu e de prisos, intru de-a dreptul în materie.

Oriunde istoria ne arată vreo ginte temeinic aşezată, pretutindenea sub acesta ginte ea ne lasă a vedea, sau măcar a zări pe furiş, nişte rămăşiţe mai mult sau puţin stăruitoare dintr-o altă ginte mai veche, cucerită sau cotropita. Orice ginte se compune, ca terenurile în geologie, dintr-un strat actual şi din substraturi succesive anterioare. Pe Peninsula Balcanică, intru cât ne putem urca ceva mai sigur pe scara timpului cu ajutorul scriitorilor şi al monumentelor, cinci, şase, şapte veacuri înainte de Crist, ne întâmpină două straturi etnice învecinate: ginta greacă şi ginta tracică, ambele suprapuse unui substrat comun pelasgic. Cine anume să fi fost pelasgii acei autohtoni între Marea Neagră şi Marea Adriatică, mai presăraţi oarecând în Italia, poate şi-n Spania, şi din care în epoca lui Herodot abia mai rămânea licărind o urmă? Acesta întrebare este, fără îndoială, mai întunecoasă decât aceea despre originea bascilor de astăzi; dar cum Pelasgii au existat într-o vreme, e tot aşa de pozitiv ca şi existenţa în timpul nostru propriu a enigmaticului element bascic. Este probabil că pelasgii n-au fost nici indo-europei, nici semiţi, ci mai curând hamiţi. Aşezămintele lor în Asia Mică şi apoi în Europa sudică sunt în dreptul continentului African unde Egiptul strălucea ca centru al hamitismului. Zidurile ciclopice ale pelasgilor par a fi surori piramidelor egiptene, cu care le şi asemăna în vechime Pausanias pe când semiţilor şi chiar indo-europeilor, nu le plăceau niciodată construcţiunile gigantice. Dacă pelasgii au fost hamiţi, după cum credem noi, atunci o personificatiune mitică a lor pe Peninsula Balcanică, ar fi egipteanul Danaos fratele lui Aegyptos, cu vreo 1500 de ani înainte de Crist, să zicem cu 2000 de ani, acel Danaos al cărui neam clădi minunată cetate ciclopică dela Tiryns.

Oricum, fie hamiţi, fie semiţi, fie indo-europei, pelasgii n-au fost greci şi n-au fost traci; însă tracii şi grecii, descălecând în Europa, găsiseră pretutindeni o groasă pătura pelasgică şi pretutindeni s-au amestecat cu ea, astfel ca ei ştiau că nu sunt pelasgi, dar ştiau totodată că se trag din pelasgi de unde aserţiunile cele contrazicătoare în aparentă la scriitorii antici, care deosebesc foarte lămurit pe pelasgi, pe greci şi pe traci unii de alţii, şi totuşi adesea îi împleticesc laolaltă.

Cu acest prim raport de strat şi substrat se începe istoria Peninsulei Balcanice, şi se desfăşoară apoi de atunci, la intervaluri depărtate, prin alte două raporturi analoge:
1. peste cea mai mare parte din stratul tracic, devenit la rândul său substrat, se aşează latină, dând naştere naţionalităţii traco-latine a românilor;
2. peste cea mai mare parte din stratul roman, devenit la rândul său substrat, se aşează slavii, dând naştere naţionalităţii romano-slavice a sârbilor şi naţionalităţii romano-slavice a bulgarilor.

Din prima amalgamare - latinizarea tracilor - se sustrage numai neamul albanez, unicul supravieţuitor nemijlocit al stratului ante latin şi acela mulţumită căruia noi putem şti astăzi cam ce fel de ginte a fost acea tracică, ceea ce n-am şti aproape deloc după puţinele date lingvistice şi etnice împrăştiate pe ici-colea în literatura clasică. Din amalgamarea a doua - slavizarea latinilor – s-au sustras numai românii din Dacia. Repetam încă o dată: numai Românii din Dacia căci aşa numiţii Macedoromâni şi Istriano-români, armânii din Pind şi rumerii din Dalmaţia, după cum ne vom încredinţa mai la vale, nu se pogoară, din latinii de acolo din epoca cea ante-slavica, ci se trag din numeroase cete de Dacoromâni din Carpaţi, trecute peste Dunăre abia în secolul X.

Pe greci, din cauza înaltei lor culturi literare, dinaintea căreia se închinau cu entuziasm Scipionii şi Cesarii, romanii n-au putut şi chiar n-au vrut să-i latinizeze. Din ce în ce mai scăpătaţi sub raportul moral şi intelectual, Grecii totuşi şi-au păstrat astfel străvechea lor naţionalitate, o păstrează şi o vor păstra şi de acum înainte. Amestecul medieval cu slăvi, cu albanezi, cu români, cu cine mai ştie cine - un amestec care făcea pe alde Fallmerayer să tăgăduiască elenismul palicarilor de astăzi - acel amestec greciza pe cei ce se însoţeau cu dânşii, dar pe dânşii nu i-a romanizat, nici albanizat, nici slavizat. Ca naţionalitate, Kir-Iane se trage de-a dreptul din Leonizi şi din Aristoteli, din Temistocli şi din Platoni, din acea pleiadă de capete sublime şi de inimi uriaşe a cărora răsărire pe un peticuţ de spaţiu într-un peticuţ de timp este un fenomen fără pereche în istoria omenirii. Grecii actuali sunt o continuitate directă a vechilor elini, tot aşa precum copţii actuali, fără graiul cărora nu s-ar fi putut descifra hieroglifele, sunt o continuitate directă a vechilor egipteni.

Numai şi numai legionarii romani ar fi fost în stare să deznaţionalizeze pe Greci, şi ei n-au făcut-o. În Grecia cea cucerită - observă Mommsen (Rom. Gesch. V, 249) - se învaţă mai puţin latineşte de cum se învaţă greceşte în Roma cea cuceritoare. Mai mult decât atâta, romanii îngăduiau de bună voie grecilor să grecizeze întreaga parte meridională a Peninsulei Balcanice, în care de altminterea procesul de grecizare se începuse deja sub Filip şi sub Alexandru cel Mare. La umbra aquilei capitoline, aceasta propagandă grecească se întindea până la Balcani. În Tracia propriu zisa, devenită provincie romana cu un secol înainte de cucerirea Daciei, inscripţiunile până la Traian, sub Traian şi după Traian sunt aproape toate greceşti; ba chiar şi legionarii cei mai curaţi romani, bunăoară un Aurelius Mucianus, cum s-ar zice la noi un Aurel Mucenu, îşi făcea fala de a nu scrie latineşte, ci greceşte.

Este archeologiceste absurd de a crede că romanii de astăzi din Macedonia, din Epir, din Tesalia, s-au format acolo în acea epocă şi vom vedea mai jos ca aceasta este absurd nu numai archeologiceste. La nord însă, între Balcani şi Dunăre, apoi pe întregul teritoriu iliric ocupat astăzi de elementul sârbocroat, cu atâta şi mai vârtos în Dalmaţia cea pe atunci privită ca o parte a Italiei, cultura latină şi numai latină se lăţea fără, nici o piedică, deasupra substratului tracie, pe care-l metamorfoză şi prin care se metamorfoză, ea însăşi într-o naţionalitate românească transdanubiană, paralelă cu naţionalitatea romanescă cea cis-danubiana din Carpaţi, născând ceva mai târziu din aceleaşi doua ingrediente, din latini şi din ramura tracică a dacilor. În Epir, graţie unor fericite împrejurări topice excepţionale, tracii scăpau şi de greci şi de romani, însă numai acolo.

Romanii şi grecii împărţeau dara atunci, între secolele III-VII, în două jumătăţi aproape deopotrivă întinderea Peninsulei Balcanice: unii la nord de Balcani, ceilalţi la sud. Grecii mai aveau pe deasupra insulele şi fâşii grecizate din Asia şi din Africa, ba încă şi oraşele din Dobrogea şi de lângă Dunăre, iar românii, pe lângă Oltenia, Banatul şi o parte din Ardeal, îşi (în)tindeau ramuri peste Pannonia, unde mai în urmă îi găsi navala maghiară. Cât se atinge de Muntenia propriu zisa şi de Moldova, să nu căutăm acolo pe romani în acea epocă, în care vâjâia pe ţărmul nordic al Marii-Negre rostogolirea hoardelor răsăritene spre gurile Dunării. De la Nistru şi până la Olt era o adevărată vale a plângerii de unde nu scăpai decât numai doară înfundându-te în creierii Carpaţilor.

E comic şi totuşi este foarte adevărat, ca cel mai vechi monument al limbii române, un monument istoriceşte mai preţios pentru noi decât însăşi Columna lui Traian se datorează unui catâr despre care vorbesc pe larg doi scriitori bizantini din secolul VI: Theophanes şi Theophylactus Simocatta. Începând dela Thunmann şi până la Cipariu, începând de la Cipariu şi până la mine, toţi pe rând suntem nevoiţi a încăleca pe acel năzdravan catâr, fără care n-am fi în stare astăzi a dovedi printr-un text neîndoios vechea latinizare a Tracilor între Balcani şi Dunăre. Era pe la anul 580, sunt acum 13 veacuri. Chaganul avarilor pustiia Imperiul Oriental. Doi hatmani romani, Comentiol şi Martin, ascunşi în codrii Balcanilor, au năvălit de acolo pe neaşteptate asupra barbarilor. Izbânda era sigură, să nu se fi întâmplat catârul de mai sus, care purta o povară. Povara alunecând şi căzând de pe catâr, fără s-o bage de seamă stăpânul dobitocului, un alt ostaş strigă cât îl ţinea gura să se întoarcă şi s-o ridice: torna, torna, fratre! Aşa zice Teofan şi tot aşa povesteşte Teofilact, la care însă este forma retorna şi se mai adaugă că aceste cuvinte erau în limba ţării, adică în graiul locuitorilor din regiunea Balcanilor. Întreaga oaste a lui Comentiol şi a lui Martin fiind compusă din romani, ţipătul „torna, fratre !” produse între dânşii o mişcare de spaimă, căci el însemna retragere: înturnare sau re-nturnare. Romanii dara au fugit însă „torna, torna, fratre" ne-a rămas, încât istoricul trebuie să binecuvânteze acea fugă, datorită unui catâr. Aceasta se petrecea, încă o dată, în a doua jumătate a secolului al VI-lea.

Precum la nord în Dacia peste substratul tracic se aşternuse stratul latin, tot aşa dara au dispărut tracii sub latini la sud în antică Moesia, iar cu atât mai vârtos nu puteau să nu dispară în regiunea Iliriei, unde elementul tracic fusese cel dintâi cucerit şi latinizat. În locul numeroaselor dialecte tracice de altădată, trebuiau să se formeze trei mari dialecte traco-latine : dialectul daco-latin în Carpaţi, dialectul meso-latin în Balcani şi dialectul iliro-latin spre Adriatică; trei dialecte care, de la apus spre răsărit, alcătuiau o prelungire organică a grupului dialectelor italiene. Afară din Epir, tracii nu mai erau nicăieri adică nicăieri nu se mai vedeau pe deasupra.

Acum, în secolele VI şi VII, se arată un nou strat: stratul slavic. Într-un mod sporadic şi fără a rămâne pe loc ci numai năvălind, prădând, învârtindu-se şi apoi întorcându-se, slavii făcuseră cunoştinţă cu Peninsula Balcanică deja cu mult mai dinainte, mai ales amestecaţi printre goţi, printre huni, printre avari. În deşert însă slaviştii de altădată cu generalul Certkow în frunte şi Drinow mai încoace şi-au bătut şi-şi bat capul de a găsi locuinţe compacte statornice de slăvi în Dacia până la secolul VI, iar peste Dunăre până cu un secol mai târziu.

 Pe când românii din Balcani strigau: „torna, torna, fratre”, tot atunci trăia gotul Iornande, ajuns episcop al Ravennei în Italia, şi trăia grecul Procopiu, devenit prefect al Bizanţului, cele mai sigure doua izvoare despre începuturile slavilor prin Peninsula Balcanică, cele mai sigure nu numai prin aceea că erau contemporani, dar mai ales prin călătoriile lor şi prin înalta poziţiune politică a amândurora. Pe timpul lui Procopiu şi al lui Iornande, adică în secolul VI, la miazăzi de Dunăre nu se afla încă nicăieri nici un aşezământ slavic, ci numai la nord, şi anume în sus de la gurile Dunării. Iornande, mai ales, descrie pe cât se poate de limpede marginile topografice ale celor două mari ramuri slavice orientale de atunci: anţii şi slavinii. Slavinii zice el se întind de la Dunăre până la Nistru şi apoi spre nord până la Vistula, iar anţii de la Nistru spre răsărit până la Nipru.

Circăria parlamentară - faza pe spital


E cât se poate de limpede că bolşevicii au planuri bine stabilite, subterane, dar „poleite” convenabil în vorbe pline de rumeguş. Fireşte că au observat că romanii, chiar şi cei de stânga i-au demascat şi nu se poate pune bază pe ei în caz de alegeri. Acum câţiva ani, gândind că nu degeaba au deturnat bani de la buget către campania electorală a lui Bombonel, comuniştii au elaborat o lege electorală prin care preşedintele să aibă mandat de 5 ani. Se socotiseră aşa: „Împăratul muştelor” urma să fie preşedinte timp de 5 ani, iar Parlamentul ar fi avut un mandat de doar 4 ani, aşa ca „locomotiva”-preşedinte ar fi făcut în aşa fel încât ei să mai câştige un mandat la putere. Apoi, cu ei în fruntea „bucatelor”, ar fi urmat campania prezidenţială şi era rândul lor să tragă sforile pentru încă un mandat pentru Bombonel. Istoria ar fi urmat o ciclicitate bine stabilită şi chiar şi după 10 ani, tot ei ar fi fost călare peste Romanica. Dar socoteala de-acasă nu se pupă cu aia din târg, aşa că preşedinte a ieşit Traian Băsescu; două mandate, cu toate eforturile lor de a-l împiedica să acceadă la un al doilea. Din această cumplită înfrângere au învăţat că nu e bine să pui toate ouăle într-un singur coş, adică pe funcţia prezidenţială.
Acum, au schimbat tactica - schimbă şi legea electorală; tot ei... Întâi, în anii '90, au pus un prag electoral de 3%. Văzând că prea mulţi „neaveniţi” ocupă locurile în Parlament, comuniştii au ridicat pragul la 5%. Nici aşa nu le-au ieşit socotelile şi au tot comentat despre necesitatea ridicării lui la 10%. Liderii „cartelului roşu” ştiu prea bine ca ei nu prin ideologie îi ameţesc de cap pe români, aşa că şi-au construit „doctrina minciunii”. Cu această „armă” au operat îndelung de pe băncile opoziţiei, profitând din plin de lipsa de reacţie a partidelor de la putere. Minciuna devenise un „must” pentru a fi bine văzut în partidul unic (restul partidelor nu contează pentru ei). Au minţit şi au cumpărat „protestatari” în stradă şi senatori/deputaţi în Parlament, aşa că se văzură la putere. Acum era momentul să acţioneze, până nu se trezesc aliaţii lor de conjunctură. Aşa au ajuns să facă în timp record o lege electorală stranie: una fără prag electoral. Somnorilă a scăpat nişte vorbe care arătau adevăratele lor intenţii, dar cuvintele au trecut aproape nebăgate în seamă...
Desigur, n-au explicat de ce au scos pragul electoral, dar să vedem... În România, un partid, de apartament sau nu, trebuie să aibă 25.000 de aderenţi răspândiţi într-un număr de judeţe şi se poate considera legal constituit. Dacă partidul ăla este, să zicem, „Partidul Proştilor”, el are astfel dreptul să participe la cursa electorală. Prag electoral nu mai există, aşa că Partidul Proştilor poate să ia 500 de voturi sau doar 50 şi va intra în Parlament. Dacă acest partid a fost făcut la iniţiativa lui ilici, atunci comuniştii mai câştiga pe sub masă un fotoliu de deputat. În plus, partidele de „palat” ca România Mare, PPDD, partidul Becali etc. Vor intra fără probleme şi în Senat şi în Camera Deputaţilor. Se ştie, oamenii şantajabili şi cei uşor de cumpărat sunt clienţii preferaţi ai comuniştilor dintotdeauna.
Şi uite-aşa, Parlamentul se va umple de jivine care vor face jocul comuniştilor. „Dreapta”? Va rămâne o mişcare aproape „subversiva”, iar românii vor reînvăţa că viitorul nu e roz decât pentru „roşii”; lor le va rămâne cenuşiul, dar cu el sunt deja învăţaţi din anii 1990-2008 şi nu sunt semne că le-ar fi ajuns.

21 mai 2012

„Marea” Revoluţie Socialistă din Mai



Cabinetul Mickey Mao a încheiat săptămâna cu o ticăloşie, aşa că a şi început-o cu o porcărie. Declaraţiile primului ministru referitoare la reprezentarea naţiunii de către Preşedinte arată că golania e prioritară în fata Constituţiei. A contesta dreptul lui Traian Băsescu de a conduce politica externă a ţării şi de a-i reprezenta pe romani peste hotare este nu o gafă, ci o ticăloşie curată. Precedent nu există şi nimeni nu şi-a putut imagina că josnicia şi abjecţia pot atinge asemenea cote. Este şi motivul pentru care am cerut Parlamentului demiterea urgenţă a infractorului. Că roman, mă simt profund lezat de elucubraţiile lui Mickey Mao, cum că Traian Băsescu se reprezintă pe sine şi doar el îi reprezintă pe romani. I-aş aminti că diferenţa (doar una dintre ele) dintre Băsescu şi Ponta e că primul a fost ales de romani prin vot, pe când el este numit tocmai de către Preşedintele pe care azi încearcă să-l deposedeze de atributele conferite de Constituţie. Nici o ţară normală şi cu un guvern care e preocupat de viitorul ţării nu ar permite aşa ceva. Nu e destul ca populaţia nu l-a sancţionat pentru incredibila sa acţiune de a cere Parlamentului European sancţionarea ţării căreia pretinde că-i vrea un viitor frumos, cinstit etc.? Dacă romanii vor sta ca şi anterior, meditând la nemurirea burţii, să nu se mai mire că Vestul civilizat şi democratic ne va privi, ca şi la mineriade, că pe nişte sălbatici abia coborâţi din copac. Unde sunt acum romanii ăia care ieşeau în stradă la Madrid de „grija” democraţiei din tărişoara lor?  Ceea ce văd acum li se pare democratic? De aici de la mine se vede că „Marea” revoluţie socialistă din octombrie care a fost în noiembrie, adică deloc promiţător. Iată, legile nu sunt bune, au constatat ei după ce le-au făcut şi votat, aşa că s-au hotărât se facă exact acele schimbări pe care anterior le-au respins. Acum, legea electorală trebuie urgent schimbată în folosul lor, aşa cum şi Somnorilă se scapă azi dimineaţă. Cu asta, partidul comunist de nuanţa bolşevica a renăscut, iar românii privesc neputincios cum sacrificiul lor devine inutil. Pentru că ticăloşia să fie completă şi simularea democraţiei să fie deplină, Ponta cere... Parlamentului roşu să decidă cine poate să-i reprezinte pe romani în străinătate. Penibilă încercare! Parlamentul nu are atribuţii în acest sens şi nu are el cum să hotărască dacă e bine sau nu să aplicăm prevederile Constituţiei. Că premierul să aibă curajul să se pronunţe chiar şi referitor la Curtea Constituţională, asta chiar este o bătaie de joc la adresa democraţiei în România. Dar mă aştept ca şi Parlamentul să se plieze loviturii de stat pregătită de Lenin împotriva lui Kerensky. Doar că România nu e Rusia, oricât ar vrea Marga acest lucru... Îşi mai aminteşte cineva care a fost motivul pentru care a fost suspendat Traian Băsescu, deşi Curtea Constituţională a spus că nu sunt motive pentru aşa ceva? Aşa fac şi azi comuniştii, pretinzând împotriva oricăror legi în vigoare că premierul să decidă în locul Preşedintelui. Că tot veni vorba despre rusofilul Marga... Este intolerabilă încălcarea de protocol comisă de acesta în SUA, luând cuvântul după Preşedinte, doar pentru a-şi evidenţia punctul de vedere faţă de Rusia (cred că americanii au fost în culmea „fericirii” la vederea unei asemenea Matrioshka la Externe în România). Iar românii, încă o dată – „dorm”...
Porcăria cu care Ponta a început săptămâna este „dezvăluirea”. Până la prânz, în loc să vadă dacă guvernul merge sau nu, el a ieşit la trei conferinţe de presă în care să vorbească despre „jaful” pe care l-au făcut miniştrii anteriori cu fondurile europene. „Dezvăluirea” e veche de 5 luni şi este evident că la un moment dat au fost nereguli (nu ilegalităţi, diferenţa e mare) în administrarea respectivelor fonduri, ceea ce a făcut ca fondurile să fie suspendate o lună şi jumătate; apoi activitatea s-a reluat. Cum era şi normal, auditul comandat în ianuarie trebuie să-şi prezinte concluziile, dar ele nu impietează, aşa cum susţine „micul Che” asupra absorbţiei lor. „Noi vom face tot ce se poate pentru că România să nu piardă aceste fonduri”, zice Mao... Nimic nu e mai simplu decât să simulezi că faci ceva... Fondurile respective nu sunt suspendate azi, aşa că funcţionarea lor pe mai departe nu este pusă în pericol, dar comuniştii trebuie ca şi de această dată să se laude cu ceea ce alţii, înaintea lor au făcut.
În timpul ăsta, PDL doarme şi visează la puterea pierdută. O organizare internă ar trebui să existe, poate chiar există, dar sigur e că ea nu se vede. Dacă ar exista, atunci liderii ar trebui să se mobilizeze urgent şi să comunice. Nu ei, personal, pentru că până acum au făcut-o şi „succesul” s-a văzut. Începând de „ieri”, PDL are nevoie de comunicatori convingători, de oameni care ştiu ce înseamnă dispută verbală, persoane care să cunoască bine adevărul şi să-l diferenţieze de minciună în mod categoric. PDL a pierdut popularitatea şi a pierdut şi puterea nu pentru măsurile de austeritate absolut necesare, ci pentru că n-au avut personalul necesar care să convingă populaţia că ele sunt obligatorii. Romanii le-ar fi acceptat pentru că PDL şi-a făcut popularitatea bazându-se pe comunicări corecte şi reale. Dar n-au ştiut să facă asta, iar acum un popor întreg este expus silniciilor la care se dedau fără jenă secăturile comuniste. Desigur, o problemă mai are partidul şi cu corupţii, dar asta ar fi putut fi folosită în favoarea lui, dacă acea comunicare cu populaţia nu ar fi fost atât de dezastruoasă.

Despre daci şi inutila mistificare (III)


Dacă vrem cu adevărat să ne reconsiderăm istoria, trebuie, înainte de toate să eliminăm „tabu”-urile. Nu are cu nimic a suferi limba romana că limba latină dacă ea nu s-a format ca urmare a uniunii dintre daci-geti-traci şi ocupanţii romani. Nu zic că limba noastră este limba originară a tuturor limbilor europene, aşa cum susţin unii, dar este evident că ea are o vechime mult mai mare decât de la cucerirea romană a Daciei încoace. S-a făcut mult caz de inscripţia „Decebalus per Scorillo” şi a fost interpretată ca fiind o mărturie că Decebal a fost fiul lui Scorillo. Poate că a fost, poate nu... Cert e că inscripţii dacice nu s-au găsit, iar aceasta este una ulterioară cuceririi romane. De ce s-ar fi apucat cineva să ştanţeze pe un vas de bucătărie filiaţia regelui dac? Trebuie să pornim neapărat de la ideea că Decebal a fost numele unei singure persoane, un nume tabu? La cartaginezi, de exemplu, numele de Hasdrubal era atât de frecvent încât şi azi unii mai încurca persoanele; pe ginerele lui Hamilcar Barca îl chema aşa, dar şi pe fiul aceluiaşi Hamilcar tot Hasdrubal îl chema, pentru ca mai târziu, în cel de-al treilea război punic să descoperim un alt Hasdrubal care îi conducea pe cartaginezi (iar exemplele mai pot continua). Aşadar, e foarte posibil ca „Decebalus” să nu fie deloc unul şi acelaşi cu regele dac. „Per” a fost interpretat ca „P(at)ER”, dar nu putea fi pur şi simplu „per” cu traducerea sa „pentru”? Are ceva dacă vom considera că traducerea inscripţiei poate fi „(făcut de) Decebalus pentru Scorillo”, unde Scorillo nu trebuie să fie neapărat un rege dac, ci, la fel ca şi în cazul lui Decebal – un oarecare Scorillo? Adică ditamai regii strămoşilor noştri şi apar nominalizaţi pe un vas de bucătărie din lut? Mai mult nu?
Unii au încercat să atribuie civilizaţiei pelasgilor/hiperboreenilor/etc. şi o scriere, cea mai veche chiar. Tăbliţele de la Tărtăria sunt acreditate de unii ca reprezentând cea mai veche scriere, dar o compara cu alfabetul consonantic de la Ugarit. Văzând tăbliţele respective, cred că putem fi de acord că pe ele sunt reprezentate imagini ce amintesc mai curând de picturile rupestre; nimic nu vorbeşte de vreun alfabet, iar pentru a certifica o scriere cred că ar trebui să dăm desenelor o semnificaţie clară, ceva de tipul hieroglifelor egiptene. Personal, mă văd nevoit să-l cred pe Herodot care spunea că tracii nu au o scriere proprie şi că, în general detestau scrisul. Celebra solie, despre care am mai vorbit, a sciţilor către Darius n-a purtat vreo scrisoare, ci un plug, o săgeată, o pasăre şi un şoarece, vrând să comunice astfel atacatorului că dacă nu se va face pasăre să zboare în înaltul cerului său şoarece care să intre sub pământ, nu va scăpa de săgeţile sciţilor care-i vor şi îngropa în pământul strămoşesc.
O altă inscripţie mult discutată este cea de pe „colanul cu inscripţie” din Tezaurul de la Pietroasă, unul dintre cele mai valoroase tezaure din Europa. Originea lui este încă nelămurită; Odobescu îl atribuia ostrogoţilor, alţi cercetători – vizigoţilor, iar alţii – romanilor. Inscripţia respectivă a fost de la început considerată ca fiind germanica şi a căpătat traduceri mai mult sau mai puţin precise, doar din perspectiva germanică. Cercetările nucleare recente arată că tezaurul nu este deloc omogen ca provenienţă, atât din punct de vedere al aurului, cât şi ca motive. Analiza amănunţită a aurului arată ca acesta provine din trei zone diferite: sudul munţilor Urali (până unde se întindeau sarmaţii), Anatolia şi Nubia (Sudan). Presupunerea că Anatolia ar însemna neapărat Bizanţ mi se pare hazardată, deoarece chiar şi analiza respectivă elaborează aceste concluzii verificând concentraţiile de aur şi alte elemente chimice conţinute de piesele tezaurului şi comparându-le cu sursele de aur din sec.IV d.Ch. De ce neapărat sec.IV? Motivele folosite sunt germanice, spun unii. Neapărat? Pantera şi vasul octogonal sunt elemente pe care le întâlnim şi la fenicieni/cartaginezi încă din sec.III i.Ch., iar fenicienii, se ştie, au fost cei mai mari metalurgi ai antichităţii, ei făcând trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului şi fiind şi primii care au extras şi prelucrat aurul şi argintul, ducând metalurgia până la artă. Dar să nu considerăm neapărat că fenicienii sau cartaginezii sunt la originea tezaurului, ci să luăm în calcul altceva... Agatârşii erau şi ei nişte specialişti în ale metalurgiei şi aveau relaţii cu fenicienii. Analiza nucleară este, desigur, precisă, dar ea nu datează piesele, ci doar le stabileşte sursele plecând de la ideea că TREBUIE să fie fabricate în sec.IV, aşadar aurul nu provine din Transilvania secolului respectiv. Dar dacă tezaurul e mai vechi, tot aşa putem spune, că nu din munţii noştri provine aurul? Inscripţia de pe colan a fost declarată ca fiind cu rune germanice (Odobescu). Fără intenţia de a-l contrazice, caracterele folosite par să aparţină nu unui alfabet germanic, ci unuia dintre alfabetele greceşti timpurii. Anumite caractere, cum ar fi acel F întors, sunt comune alfabetului libico-punic, aşadar aş putea să presupun că alfabetul folosit este unul din perioada formării alfabetelor de bază, adică grec şi latin (de altfel, alfabetul latin este unul ieşit din amestecul câtorva alfabete greceşti destul de asemănătoare şi alfabetul libico-punic, se pare, în Sardinia). Dacă vom considera a priori că tezaurul datează din sec.IV, atunci este normal ca traducerea sa se facă ţinând cont de vocale, dar, dacă este mult mai vechi, atunci va trebui reconsiderată drastic traducerea, ştiut fiind că toate alfabetele, iniţial erau consonantice (chiar şi cel latin) sau, în cel mai bun caz, cu maxim 3 vocale (cazul celui libico-punic).
Pentru a ajunge la o concluzie corectă, ar trebui reconsiderată pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale şi teoria originilor şi a migraţiei popoarelor. Vizigoţii (goţii de vest) sunt neam germanic, spune teoria acceptată până acum. Da, dar numeroase izvoare de la începutul erei creştine vorbesc despre Alaric, şeful vizigot, fost ofiţer imperial roman care şi-a mobilizat poporul atacând şi cucerind Roma, că era trac! Gepizii, tot un popor germanic în teorie, erau numiţi în cronicile Evului Mediu „getopides”... Numele geţilor apare încă din sec.V i.Ch. şi în Africa. Herodot vorbeşte despre berberii aflaţi în zona centrală a Tunisiei de azi şi până spre centrul Algeriei spunând că sunt „getuli”, nume preluat apoi şi de către alte izvoare. Dar tot el îi numea pe tracii din sudul Dobrogei – geţi. Geţii şi getulii n-au asemănări doar de nume. Spuneam despre monumentul circular de la Adamclisi şi mai arătăm că în acelaşi fel de mormânt odihneşte şi regele numid Massinissa. Dar civilizaţia cartagineză a pornit de la o colină în jurul căreia a fost construită cetatea devenită apoi cea mai importantă metropolă a Mediteranei în antichitate. Colina se numeşte şi azi „Bârsa”, ceea ce în sanscrită ar însemna „loc fortificat sau uşor de aparat”, iar asta ne aminteşte nouă de Ţară Bârsei, depresiunea înconjurată de munţi că o cetate apărată de ziduri. „Deva”, spun istoricii noştri că îşi are onomastică în „dava” dacica. Nu ştiu de unde „dava”, dar „deva” este şi el un nume tot sanscrit şi întâlnim o localitate cu acelaşi nume şi în Algeria de azi, nu departe de Constantine. La fel stau lucrurile şi cu „Arad”... În sudul tunisian, o regiune întreagă se numea cândva „Arad”, azi numele fiind asociat doar unei mici localităţi.  Şi exemplele nu se opresc aici...(Va urma)

19 mai 2012

Despre daci si inutila mistificare (II)



Spuneam în articolul anterior că mistificarea a stat la baza istoriei oficiale a poporului român. În loc să cerceteze izvoarele istorice pe care le au la dispoziţie cu generozitate, istoricii romani au căzut în „păcatul” populismului şi al unui naţionalism greu de înţeles din moment ce acesta denaturează faptele.
Formarea poporului român va rămâne multă vreme un subiect încă retranşat. Pentru a ajunge la o concluzie şi corectă, dar şi serios argumentata, istoricii ar trebui întâi de toate să-şi schimbe mentalitatea care i-a dus la „performanţa” de a susţine că poporul român s-a format din mixarea dacilor cu romanii. Nu e uşor, dar nici greu nu e dacă vor cu adevărat să scoată adevărul la lumină. Vor spune, sunt convins, că informaţiile pe care le au până în acest moment nu le permit să tragă o altă concluzie. Ar fi de mirare asta! Este suficient să petreacă un sejur de, să zicem, o lună la Roma, să stea în fiecare zi de dimineaţă până seara în Arhivele Vaticanului (acum Papa nu mai poate spune că România nu dă destule drepturi catolicilor), să ia notiţe asiduu şi gata: într-o lună au materialul complet cu toată istoria reală a românilor.
Nicolae Densuşianu a strâns materiale timp de 40 de ani, colindând Europa de la Brăila şi până în Provence şi Sicilia, iar după moartea sa a apărut lucrarea sa de căpătâi, „Dacia preistorică”. Esenţa lucrării este admirabil argumentată, chiar dacă unele detalii sunt un pic forţate. Teoria sa despre proto-romani, cea referitoare la pelasgi, este clară şi corect demonstrată din toate punctele de vedere. Poate că acei români de la începuturi se numeau sau nu pelasgi sau poate este doar un nume generic, iar românii erau grupaţi în triburi surori împrăştiate prin aproape toată Europa şi până în Africa de Nord, de o parte sau Munţii Caucaz, de cealaltă parte. Să presupunem că doar o parte din cercetările sale sunt corecte, dar atunci de ce ele nu apar în nici o lucrare ştiinţifică, manual sau carte de istorie, în general? Pentru că acele concluzii la care Densuşianu a ajuns contrazic teoria latinistă?
Dar să lăsăm deoparte lucrarea lui N. Densuşianu, să le lăsăm şi pe cele ale altor istorici contemporani lui şi să vedem ce spunea Herodot, „părintele istoriei”, cel la care latiniştii fac atât de mult referire, despre regiunea în care se afla azi România şi despre locuitorii săi. Ştim că 450 de ani înainte de Cristos, Herodot a ajuns în Balcani. Unde anume nu e foarte important, dar oricum la sud de Dunăre. Informaţiile venite din sursa Herodot sunt incerte şi deseori contradictorii, dar din moment ce latiniştii îl citează, cred că e bine să vedem ce este corect şi ce nu în cartea a IV-a, cea care se referă la regiunea de la nordul Dunării.
Ca să înlăturăm orice suspiciune, voi spune că Herodot n-a fost niciodată pe plaiurile mioritice şi tot ce a povestit au fost doar informaţii culese după ureche de la cei care pretindeau că au văzut Tara de Sus. Poate să pară bizar, dar Herodot, aşa mare cum este considerat, totuşi a scris din auzite, acolo unde nu a inventat el însuşi (e de notorietate că atunci când a fost întrebat de către discipoli cum arată piramidele egiptene, el a răspuns... „rotunde”; abia ulterior a ajuns în Egipt şi a constatat că nu sunt aşa). Despre munţii Carpaţi de azi, grecul nu suflă o vorbă, ceea ce ar fi fost imposibil dacă îi vedea cu adevărat. El împarte teritoriul de azi al României în două părţi aproximativ egale, Sciţia - de la munţi şi până la sudul Dunării şi ţinuturile de dincolo de munţi unde locuiau agatârşii. Legenda spune (şi legendele sunt un fel de realitate hiperbolizată) că Hercule a avut trei fii: Scytes, Agatyrsos şi Gelonos. Primii doi au luat fiecare în stăpânire câte un teritoriu, de o parte şi de alta a munţilor. Despre agatârşi nici Herodot nu spune mare lucru, decât că erau mari iubitori de bijuterii, mai ales bărbaţii şi că femeile lor erau libere să-şi decidă viaţa. Cum nu-i văzuse cu ochii lui, este foarte posibil ca informaţia pe care el a primit-o să fie greşită şi, de fapt, să fi vrut să spună că erau mari căutători de aur pe care îl şi exploatau şi comercializau până în Egipt, în sud şi până în Suedia de azi – în nord. De altfel, comerţul cu aur i-a făcut celebri în epoca, ceea ce poate fi găsit şi în piramidele egiptene, dar şi în motivele populare suedeze, multe dintre ele provenind de la obiectele din aur pe care le comercializau agatârşii direct sau prin intermediul fenicienilor. Ceea ce se ştie, dar din cauze ce-mi scapă nu se spune este că în mina de aur de la Fizeş (jud. Hunedoara) a fost găsită o monedă din aur bătută în vremea agatârşilor (cel puţin sec. III i.Ch). Istoria oficială pomeneşte ceva despre ei, dar nimic clar în afară de experienţa deosebită în domeniul aurifer. Se mai spune că în locul lor au venit dacii cu cca. 300 de ani înainte de Cristos. Bun, dar agatârşii ce-au făcut, unde s-au dus? Nu spune nimeni o vorbă. Putem să presupunem că dacii erau atât de numeroşi încât i-au asimilat fără probleme pe agatârşi, dar nu e deloc aşa... Iar asta ne-o spune tot Herodot când relatează despre războiul dintre perşi şi sciţi. Darius („al lui Istaspe”) a trecut Dunărea cu o armată numeroasă într-o campanie de pedepsire a sciţilor care, la rândul lor îi alungaseră pe mezi din teritoriile de la nordul Marii Negre. Aşadar, istoria noastră oficială menţionează acest război, doar că în locul sciţilor ea îi pune pe... daci. Acelaşi Herodot pomeneşte celebra fraza „dacii erau cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci”, spune că se credeau nemuritori, dar nu uita să amintească nici că n-au avut şansă în fata impresionantei armate persane; iar Darius şi-a continuat campania încercând să-i localizeze pe sciţi. Se pare că invincibilitatea sciţilor stătea în permanenţă lor mobilitate, cauza pentru care nici Darius nu a putut să-i învingă; apoi iarna, lipsa hranei şi a apei decimându-i în mare măsură armată. Conflictul s-a încheiat prin retragerea lui Darius care risca să piardă toţi soldaţii tot alergând după sciţi. Cu aceeaşi ocazie, relatează Herodot, sciţii au căutat refugiu în teritoriile agatârşilor, dar solia sciţilor s-a întors cu un refuz categoric, regele agatârşilor ameninţând că va folosi armele în cazul în care sciţii îi vor călca regatul. Cât ar fi fost ei de experţi în ale războiului, sciţii au respectat voinţa puternicului popor din Nord.
Nici la capitolul de geografie, Herodot n-a stat mai bine... Deşi a recunoscut că sciţii au un noroc formidabil prin prezenta cursurilor de apă afluenţi ai Dunării, el le plasează aiurea. Argeşul este corect plasat, dar Prutul şi Nistrul sunt înşirate că aflându-se între Olt şi Argeş, încă o dovadă că nu i-a călcat piciorul pe acolo. Însă cea mai importantă dovada că Herodot n-a văzut Valahia de mai târziu este furnizată de descrierea modului de a găti al sciţilor. Spunea el că sciţii, neavând lemne de foc(!) găteau mâncarea la flacăra... oaselor de animale! Dacă ar fi trecut prin Sciţia superioară, cu siguranţă ar fi vorbit tocmai de imensele păduri care creşteau la nordul Dunării, din care s-a păstrat până în sec. XIX doar Codrul Vlăsiei. (Va urma).

Despre daci şi inutila mistificare (I)


Acum ceva timp am deschis un subiect care în ultimele zile pare să preocupe multe persoane: originile noastre ca popor.  Dacă pentru mine este un subiect pe care îl întorc pe toate părţile de nişte ani, pentru tele‑vizuini este doar unul de un cancan derizoriu, cu aparenţă de interes. De data asta, vina n‑o poartă mass media, ci acele persoane care elaborează diverse teorii; fără a începe cu începutul, cu cercetarea, însă pornesc de la o concluzie pe care apoi încearcă s‑o fundamenteze.
Altfel spus, ei contestă teoria conform căreia poporul român este unul rezultat din fuziunea dacilor cu romanii. Asta este partea cea mai simplă a teoriei, dacă ne gândim că nu e o noutate decât pentru noi, nu şi pentru istoricii din alte colţuri ale lumii. De la bun început, această idee a fost nefericită şi a avut la bază o greşeală fundamentală: poporul roman n‑a existat niciodată, ci doar popoarele componente ale Imperiului Roman. Ocupantul roman nu i‑a adus pe latini în Dacia, ci doar legiuni de străini (macedoneni, sirieni etc.), ceea ce face să pălească teoria latinistă. Apoi, din teritoriul de azi al României, romanii au ocupat doar o treime, influenţa lor în restul teritoriului rămânând extrem de redusă, cel mult la nivelul schimburilor economice cu triburile înconjurătoare, ceea ce nu este suficient pentru a impune o limbă. Iar limbă romană este una dintre cele mai unitare limbi europene, mai unitară decât italiană, franceza sau spaniolă, ca limbi oficiale naţionale.
Cred că ar trebui să pornim de la câteva idei clare, dacă vrem să ajungem la o concluzie reală şi prima ar putea fi numele purtat de strămoşii noştri. Romanii le‑au zis daci şi au numit provincia Dacia. Ok, dar grecii, referindu‑se la un trib din sudul Dobrogei le‑au spus geţi. Asemănări între numele roman şi cel grec nu exista, ceea ce ar fi atipic pentru acele vremuri, dacă ne gândim ca şi unii şi ceilalţi aveau obiceiul de a da un nume plecând de la o noţiune restrânsă ca răspândire teritorială, dar importantă pentru ei deoarece atât cunoşteau. Un exemplu în acest sens este Africa de Nord: cu 5 secole înainte de Cristos, Herodot trecea prin Africa şi găsea în sudul tunisian de azi o comunitate de berberi ce trăiau în case subterane, numite de localnici ifr (ifri la plural). Întrucât teritoriul nu purta un nume, el i‑a zis Ifriquia, aici intrând toată regiunea Tunisiei de azi şi a unei părţi din est‑nord‑estul Algeriei. După cucerirea romană a Africii de Nord, ocupanţii au numit noua provincie Africa, preluând numele grecesc şi adaptandu‑l. La fel au stat lucrurile şi cu numele de Dacia; dacii erau adunaţi într‑un trib destul de puţin extins teritorial, undeva în zona judeţelor Ilfov, Călăraşi, Giurgiu, posibil şi Dâmboviţa; de azi. Geţii, în schimb, indica Herodot, erau în sudul Dobrogei, ceea ce aruncă o altă lumină asupra istoriei. Şi Sarmizegetusa/Sarmisegetuza, „leagănul dacilor”, pe acolo cine locuia?
Tot teoria latinistă spune că Burebista/Buerebista a făcut prima unificare a triburilor dacice. Aşadar, erau mai multe triburi cu origini comune, nu neapărat daci. Tot acolo întâlnim şi extensia ideii, şi anume ca după această unificare ar fi putut purta un nume comun "poporul" rezultat şi că aşa ar fi apărut marele popor dac. O altă parte a subţiraticei teorii este cea de-a doua unificare din perioada lui Decebal. Asemenea situaţii au existat în antichitate peste tot: triburile/popoarele se aliau (nu unificau) cu scopul de a se apăra de invadatori sau pentru a constitui o armată cât mai numeroasă, ştiut fiind că la vremea respectivă numărul de soldaţi era determinant. Din aceste „unificări” înţelegem că triburile ce vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe regionale, s-au unit într-o confederaţie temporară şi constituită cu un scop bine determinat. De dragul argumentului, dar şi pentru a mai „sapa” la fundamentul poveştii cu „dacii erau un popor paşnic, de păstori” o să considerăm că alianţa a fost făcută cu scopul de a întreprinde incursiuni în teritoriile romane de la sudul Dunarii, lucru confirmat de istorici ai vremii, dar trecut sub tăcere de oamenii de ştiinţă interesaţi în a fundamenta teoria latinistă. E destul de greu de acceptat, dar campania lui Cezar şi ulterior cea a lui Traian au fost campanii de pedepsire a triburilor ce jefuiseră o parte a imperiului, chiar în repetate rânduri. Primul război daco-roman s-a terminat cu un armistiţiu după bătălia de la Tapae (undeva lângă Adamclisi de azi); dacii s-au angajat să nu mai treacă Dunărea, romanii nefiind interesaţi decât de asta, dovada că nu a existat vreo ocupaţie romana în zonă, chiar dacă unii isorici au încercat să acrediteze ideea „văzând” în monumentul circular de la Adamclisi un edificiu triumfal...  roman pe care l-au şi pavoazat cu basoreliefuri închipuite şi dotându-l cu o „statuie” non-figurativă, ceea ce nu a existat în toată istoria Imperiului Roman. Un asemenea monument funerar are şi Massinissa, cel mai important rege numid şi care se odihneşte  nu departe de Constantine (Algeria) într-un mormânt acoperit de un monument circular identic cu acela de la Adamclisi.
Niciodată nu am înţeles de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Când spun asta  mă refer atât la istoricii susţinători ai teoriei oficiale, cât şi la cei care cred că dacii au fost esenţa popoarelor moderne de azi. Personal, nu pot afirma că dacii, să le spunem aşa deocamdată, au fost poporul originar din care au plecat ramurile popoarelor de azi, dar trebuie să spun că strămoşii noştri nu erau cel din urmă popor ca importanţa. Departe de a fi doar un popor de păstori, dacii au reprezentat ceva în istoria Europei şi nu numai. Este dificil să vorbim despre daci, lăsând deoparte celelalte triburi deloc lipsite de importantă pentru perioada respectivă. Ca să mă refer doar la triburile din perioada târzie (sec. I i.Ch.- ÎI d.Ch.), aş aminti carpii şi sarmaţii, dar nu sunt deloc lipsiţi de importanta locuitorii ce ocupau regiunea cuprinsă între Arad şi coasta Dalmatiei – siginii, strămoşii oltenilor de azi.
Reconsiderarea istoriei este o treabă serioasă şi nu poate fi tranşata în câteva rânduri, nici în emisiuni tv în care vine cine vrea şi spune ce crede el despre asta. Ar trebui ca subiectul să fie abordat întâi de către istorici şi abia apoi să fie dezbătut pe baza argumentelor pe care le are fiecare, dacă vrem într-adevăr să facem lumină acolo unde este o umbră nejustificată, umbra aruncată conştient sau nu, chiar de către istoricii prea dornici de a exulta merite şi a ascunde defecte pe care, poate, strămoşii noştri le-au avut. (Va urmă dacă subiectul prezintă interes, despre strămoşii „dacilor”).

18 mai 2012

De ce comuniştii îi iubesc pe „băieţii deştepţi”


Ştim cu toţii sintagma lansată de Preşedintele Băsescu „băieţii deştepţi din Energie”, cea lansată în campania electorală şi care se referea clar la acei „băieţi” deveniţi miliardari cu concursul larg al psd. Anii au trecut, iar secăturile roşii au considerat că e bine să împrumute vorbele lui Traian Băsescu şi, eventual, să le folosească împotriva lui, că tot nu le cerea nimeni vreo dovadă care să le sprijine afirmaţiile.
Dar iată că bolşevicii au venit la guvernare promiţând proştilor care stau să-i asculte că vor face şi vor drege în privinţa contractelor (care contracte?) semnate de guvernele anterioare cu „băieţii deştepţi”. Declaraţiile lor au devenit din ce în ce mai „intransigente” pe măsură ce guvernul Mickey Mouse se instala, după cum se ştie – pe rând. Tot romanul a înţeles că preţurile la energie şi al benzină sunt o urmare a acestor „contracte”. Dar ce fel de stat membru UE este România ca să poată să stabilească el preţurile astea, după cum vrea un ministru sau altul, un prim-ministru sau altul? În realitate, preţul energiei este, în funcţie de anumiţi parametri, stabilit de piaţa comună europeană şi este influenţat doar de preţul de pornire de la producător (Rusia sau Algeria). În rest, preţul gazului este acelaşi în toată UE. Diferenţele de preţ pe care consumatorul final îl plăteşte sunt date de redevenţele diferite aplicate preţului în fiecare stat în parte şi de adaosurile practicate de fiecare firmă furnizoare de energie către populaţie, TVA etc. La fel stau lucrurile şi cu benzină.
Atunci ce este bătaia asta de cărămidă în piept? Un truc, o manipulare cunoscută din guvernările anterioare ale psd, o hoţie, mai bine spus. Probabil că „băieţii deştepţi” nu sunt atât de deştepţi încât să fie 100% în regulă în faţa legii, iar comuniştii ştiu foarte bine sistemul pe care tocmai ei l-au creat în Energie. Semnalul de „intransigentă”, coroborat cu „îndreptarea nedreptăţilor” este un mesaj deloc voalat adresat „baronilor” din domeniul energetic. „De la anul (de ce nu de anul ăsta?) vom impozita suplimentar veniturile celor din Energie (de ce doar lor şi nu tuturor celor care realizează venituri uriaşe?)”. Şi romanii chiar au crezut că din 2013 bogaţii vor fi impozitaţi dur, banii rezultaţi venind către ei, proştii care stau cu gura căscată la cele 3-4 discursuri zilnice ale premierului Mickey Mouse. Mor de râs!!
Nu, dragilor, alde Ponta şi ai lui nu vor impozita suplimentar pe nimeni, ci totul este o manipulare cu dublu scop: prostimea va considera că ei, comuniştii se gândesc la „bobor”, iar „băieţii deştepţi” primesc mesajul cunoscut, „daţi bani pentru „partid” sau uite că veţi păţi de la anul”. Respectivii se vor conforma şi „cotizaţia” lor va lua drumul „legal” al susţinerii unei campanii electorale ce va dura 6 luni. Desigur, în Energie fiind sume mari de bani, o parte vor alimenta şi buzunarele „cinstite” ale briganzilor usl. Dacă răspunsul va fi cel aşteptat, „cabinetul roşu” (asta sau altul) va micşora redevenţele pentru a lăsa şuvoiul de bani să se scurgă nu la buget, ci către „ei”. În timpul ăsta, vuvuzelele de partid, gen iRealitatea dau drumul unor previziuni sumbre: „benzină se va scumpi cu 65-100% şi poate depăşi 7 lei/litru”. Cu asta, spectacolul e complet, prostimea e „amorsată”, iar baronii vor înţelege bine ce au de făcut „pentru ţară (mai puţin) şi popor (şi mai puţin”, dar şi pentru cei care se vor înstăpâni peste „ţărişoară”. Apoi, benzina nu se va scumpi, poate din contră, se va ieftini uşor pentru că redevenţa o să scadă şi toată lumea va aplauda „capabilul” guvern Ponta. Aşa, şi banii care se duceau anterior la buget? Dar bugetul? Eeee! „Asta mai vedem noi, îi mai prostim pe fraierii de la FMI şi va fi foarte bine”... Pentru populaţie? Fireşte, pentru populaţie nu. Cam asta fac „băieţii deştepţi” de la usl.