"Puterea limbei româneşti" de George Cosbuc

 Intr'o zi, pe o stradă din Viena, mi-au atras atenţiunea doi soldaţi dintr’acelaş regiment, cari veneau în urma mea vorbind româneşte într’un chip înspăimântător de stricat. I-am lăsat să treacă înaintea mea şi m'am luat după ei ca s'ascult ce vorbesc. Nu mă puteam mira destul de graiul lor. Hotărât, gândeam în mine, ei nu sunt Români. În garnisoana Vienei sunt mulţi Români, în multe regimente şi de obiceiu un batalion întreg al regimentului românesc de la Cluj, din Transilvania, stationeza neîntrerupt în capitala Austro-Ungariei. Prin „Prater”, mai ales Dumineca, te întâlneşti des cu soldaţi români, dacă eşti cât-de-cât atent să-i asculţi în ce limbă vorbesc.

Aceştia doi nu vorbeau nici în graiul bucovinenilor, nici ardelenilor. Mi se părea, că amestecuşul lor de românească s'ar fi apropiind de graiul bănăţenesc, un grai frumos dar care nouă celoralalţi Români ni se pare puţin cam peltic. Dar nu vorbeau nici în graiul acesta.

În urmă, i-am oprit, să-i întreb de unde sunt şi unde au învăţat româneasca lor aşa de pocită. Unul : Iu-s dila Zara. Celălalt : Io di Telci di Boemen. Să fiţi ai Tătarilor, gândeam eu. Unul, din Dalmaţia, de la Zara, altul dintr’altă margine a împărăţiei austriace, din Boemia. Intr’adevăr, unul era albanez şi altul boem, dar cum au ajuns ei să vorbească româneşte ? Neputând să ma'nţeleg cu ei repede, şi văzând că mă trudesc degeaba cu graiul lor, am început să vorbesc nemţeşte. Nemţeşte însă ei vorbeau şi mai rău decât româneşte.

Mi-a fost mai mare mirarea când am înţeles că ei vorbesc româneşte fiindcă altfel nu s'ar putea înţelege unul cu altul. Erau din casarma unde staţionau soldaţii români, şi au prins de la aceştia graiul românesc. Faptul acesta m'a mirat atunci, dar mai târziu mi s'a părut aşa de natural. În casarmele Vienei stau îngrămădiţi soldaţi de zece şi de cincisprezece naţionalităţi, cu religie şi cu limbă deosebită, un amestec ca sub zidurile Babilonului. Limba comandamentului e cea germană, dar afară de Nemţi, toate zecile acelea de mii de soldaţi de felurite neamuri nu ştiu nemţeşte mai nimic, nu pot să înveţe, şi-şi vorbesc între ei limba lor de-acasă.

E interesant faptul ce-l spun şi e vrednic, să fie studiat ca un capitol al psihologiei popoarelor, anume că Românii sunt cei care dintre popoarele Austro-Ungariei învaţă mai lesne şi mai bine a vorbi o limbă străină, şi de aceia dintre soldaţii de alt neam decât cel german al imperiului austriac Românii sunt aproape singurii care vorbesc nemţeşte. Ungurul nu învaţă nici mort ; Boemul hodorogeşte nemţeasca lui ca o moară stricată ; Croatul şi Sârbul şi Polonul o rup aşa de rău încât nu le-o mai înţelegi din gură.

Faptul acesta e de mult observat, şi în genere se ştie, ca noi Românii învăţăm lesne limbile străine şi le rostim corect şi frumos. Dar acest lucru e numai jumătate din interesantul fenomen psihologic, ceealaltă jumătate este, că toate popoarele cu care vine Românul în contact, învaţă limba acestuia, a Românului, cu toate că Românul, ca mai cu talent întru învăţarea limbilor străine, ar putea el să le înveţe pe ale lor. În Ardeal, prin satele amestecate, unde Ungurii sunt în majoritate mare şi conduc trebile comunei, învaţă toţi româneşte fiindcă e nevoie să se înţeleagă Românii cu Ungurii într'o limba oarecare, fie cea română, fie cea maghiară. Cu toate că limba maghiară e oficială, la primărie şi la şcoală, şi cu toate că majoritatea absolută a comunelor e maghiară, limba parlamentară e totdeauna a minorităţii, a Românilor. Tot aşa în comunele rurale, unde sunt în amestec Saşii cu Românii. Tot aşa se întâmplă în Bucovina cu Rutenii, cu Huţulii, cu Polonii care vin în contact cu Românii. De ce învaţă toţi aceşti străini româneşte, ei care sunt în majoritate şi sunt mai puternici şi politiceşte şi economiceşte ? De ce ?

Oamenii de Stat ai Ungurilor cunosc acest lucru, dar n'au ce face. Şi nu e fără temeiu plângerea lor, că Ungurii în Ardeal se românizează, că pierd terenul. O ştiu ei bine, că în vreme ce Statul ungar vrea cu trâmbiţe şi surle şi ţipete să maghiarizeze pe Români, Românii românizează pe Maghiari pe tăcute şi mai ales fără voia şi ştiinţa lor.

Etnografii unguri au căutat să explice fenomenul că toate popoarele ce vin în atingere cu Românii învaţă limba acestora, şi nu Românii pe ale acelor popoare, prin împrejurarea că popoarele străine „sunt mai culte şi au interes să înveţe limba celor ce le pot sluji”. Să fie şi aşa, că Românii sunt „mai inculţi” şi că “sunt buni de a fi slugi altor popoare”, dar te miri de când e obiceiul să înveţe cel cult obiceiurile şi limba incultului, şi de când stăpânul învaţă limba slugii sale, şi nu sluga pe-a stăpânului ? Poate să fie într’atâta ăsta un adevăr, că neamurile străine, ce ne înconjoară au interes să ştie româneşte, ca să ne poată mai lesne exploata. Românul nu e comerciant, nu e exploatator - e plugar şi cioban - şi n'are nevoie de alte neamuri, deci n'are nici interes să le înveţe limba. Au însă străinii, şi le-o învaţa, nu însă fiindcă vreau să ştie limba „inculţilor” şi a „slugilor lor”. Zic că asta ar fi ceva. Dar deloc nu explică fenomenul, care e psihologic, şi nu economic.

Mă întorc la soldaţii mei din Viena. Ce interes economic au Boemii şi Croaţii, Şvabii şi Ungurii, să înveţe în casarme limba românească ? Ce se exploateze cu ea ? Pe cine ? Nu! Ei, în babilonia lor, au nevoie de o limbă comună, oarecum internaţională ; şi de ce, de ce aleg tocmai pe cea românească ? „Fiindcă e limbă uşoară şi o poţi învăţa pe neştiute ?” Asta au spus-o mulţi şi de mult ; mai zilele trecute au spus-o cu multă amărăciune gazetele maghiare, constatând că în Ardeal Ungurii ştiu cu toţii româneşte.

E adevărat, că pusă în comparaţie cu limbile slave şi cele germanice, limba noastră e uşoară. Limba germană cu sistemul ei şi cu felul de a compune cuvintele, apoi cu formele ei sintactice greoaie, e o limbă anevoioasă. Troncănitul accent şi curioasele sunete aspre şi asvarlite de-a valma ale limbii ungureşti o fac să fie sgomotoasă şi nesuferită ca huruitura unui car în fugă pe un drum cu hopuri. Polonii şi Boemii au atâta „scrâşnitură” în limbă prin îngrămădirea de consonante, încât par că mereu sfărâma sticla în gură. Saşii în Ardeal vorbesc chipul un dialect german, trăgănat şi lăbărţat, şi cu atâtea deosebiri locale încât un Sas nu înţelege pe Sasul dintr'alt judeţ.

Pălăria de paie, bunăoară, o numesc Saşii din Sudul Ardealului „Ştrihat”, cei din Nord răsucesc vocalele şi-i zic “Ştrahit”, iar vorba adevărată a limbii germane este „Ştrohut”. Cum vrei să se înţeleagă oamenii aceştia între ei, dacă îşi schimonosesc astfel cuvintele ? Nu e deci de mirare, că întâlnindu-se un Sas din Nord cu unul din Sud, să despereze de încercarea lor zadarnică a se înţelege în dialectul săsesc şi s'o rupă amândoi pe româneşte, căci limba românească e una şi în Nord şi în Sud şi peste hotare - o limbă fericită, fără dialecte.

Fără îndoială, e limbă uşoară. N'are nici consonante îngrămădite, ca s'o facă prea aspră pentru popoarele cu limba mai dulce, n'are nici vocale prea multe - mai ales ca terminaţiuni - ca s'o facă prea moale şi fără culoare pentru popoarele din Nord. Partea lexicală, de origine slavă şi puţinul accent slav ce-l are limba noastră, o fac lunecoasă pentru poporele slave ca s'o înveţe uşor.

Pe şesul Carpaţilor, de deasupra Bucovinei şi a Maramureşului, spre Nord-Vest, limba obişnuită a ciobanilor e cea românească, şi cât ţin Carpaţii în sus spre pasul Iabloniţei, spre culmile Păpădiei, mai în sus spre Cerna-Repa, şi Usoc, şi Halici şi Cerna-Hora, pe sub Galiţia, până în munţii Tatrei şi înainte pe şesul Beschizilor până în Moravia şi Silesia s'aude prin stanele munţilor vorba româneasca. Foarte stricată,

negreşit, şi abia de recunoscut, căci a făcut drum lung şi printre atâtea neamuri străine! Cum am ajuns noi s'avem Români în Moravia ? Pe graniţa dintre Moravia şi Boemia am auzit eu însumi limba românească a ciobanilor moravi care scoborâseră la târgul Müglitz să-şi vândă „brenze”. Era un amestec de limbă, curioasă şi uneori ridicolă, dar în fondul sau românească.

Read More

"Scrisorile anonime" de I.L.Caragiale

Este  aproape  imposibil, crez eu, să se găsească un român, indiferent de sex, care să nu fi scris - chiar dacă nu ştie să scrie – care să nu fi primit sau despre care să nu se fi scris măcar o scrisoare anonimă. Scrisoarea anonimă este unul din semnele caracteristice ale societăţii româneşti. Romanul începe să scrie şi să primească scrisori anonime din cea mai crudă vârsta. Foarte puţine scrisori anonime au caracterul ostil. Câteva cuvinte despre aceste foarte puţine. Când un om vrea să-şi verse focul necazului asupra cuiva spunându-i lucruri foarte  neplăcute fără nici o teamă de neplăcuta urmare, îi scrie o scrisoare anonimă injurioasă. Astfel face gugumanul care nu admite vederile unui publicist sau invidiosul care ofticeaza de succesele omului cu un nume public; astfel face secul căruia o femeie îi nesocoteşte curtea nesărată; astfel face femeia geloasă de triumful alteia. Întotdeauna scrisoarea anonimă injurioasă este opera unui neputincios laş: femeia bătrână şi sluta care găseşte voluptate în a scoate ochii portretului unei femei tinere şi graţioase crezând că aruncă un farmec, o piază rea cu urmări fatale pentru ochii cei frumoşi.

Dar încă o dată, scrisorile d'a dreptul ostile adresantului sunt foarte puţine. În genere scrisorile anonime sunt inspirate de un cald interes ce-l poartă autorul discret pentru adresant. Ele sunt foarte rar pur şi simplu nesemnate. În imensa majoritate a cazurilor, scrisorile anonime sunt iscălite cu nume închipuite câteodată, mult mai des cu: "un amic", "un om care ţine la d-ta", "un binevoitor", ,,o  veche cunoştinţă", "un tată de familie", "un cetăţean mâhnit de câte vede", "un sincer liberal", "un nestrarnutat conservator", "un roman neaoş", s.c.l., s.c.l.

Cu cât o persoană are o situaţie mai înaltă în societate, sau cu cât atârna mai multe interese ale altora  dela opinia şi sentimentele acelei persoane, cu atât este mai des şi mai stăruitor onorată cu scrisori anonime. De exemplu, cei ce se bucură mai mult de aşa onoare sunt miniştrii, directorii generali ai marilor administraţiuni şi ai marilor gazete, mitropoliţii şi episcopii, generalii, inspectorii superiori, primarii, soacrele fidanţaţilor şi fidanţatelor s.c.l., s.c.l.

Scrisoarea anonimă are o putere magică, formidabilă. Interesează, captivează, subjugă; ameţeşte, orbeşte şi stăpâneşte cu cea mai neînfrânată, cu cea mai diabolică tiranie. Cine poate avea tăria să arunce o scrisoare anonimă şi să rămână cu sufletul şi cu mintea nealterate de atingerea ei?

Dar ministrul afla că unul din cei mai fervenţi partizani ai lui, din Cameră sau din Senat, îl sapă; că unul din cei mai importanţi impiegaţi ai departamentului său este un gheşeftar, care poate, din moment în moment, să-l expună la grea răspundere, să-l compromită.  "Un binevoitor" îi atrage toată atenţia şi el să nu-i acorde nicio atenţie? Un director general al cutării mari administratiuni află că inginerul cutare fură dela materiale, încarcă foile de plată cu nume de lucrători  fictive, ori este de-a-dreptul tovarăş cu întreprinzătorul unei imense lucrări publice. S'ar putea să rămână directorul general indiferent? Când află generalul de brigadă, dela un "admirator al bravei armate romane", ca d. căpitan cutare a omorât un sergent-major, fiindcă acesta a refuzat să împuşte pe un soldat bacalaureat pe care-l bănuia că-l curtează s.c.l., s.c.l, - se poate să nu se altereze până în suflet d. general? Se poate mitropolitul sau episcopul să nu sară în sus când un "adevărat ortodox" îi spune cu lacrimi de mâhnită evlavie că popa din mahalaua cutare umblă beat şi face liturghia cu bragă?

Soacra, în ajun de a se despărţi de copila ei, spre a o da în braţele unui necunoscut, care i-a întors capul bietului înger nevinovat, se poate să dea din umeri când "un tată de familie, vechi prieten al răposatului, onorabilului şi mult regretatului vostru soţ", se grăbeşte a-i spune, "cât mai e timp ca să se evite o mare nenorocire", că viitorul ei ginere este cartofor, beţiv şi altceva; că are două ţiitoare în două mahalale deosebite şi că cu ştirea lor se însoară ca să scape de mizerie şi să aibă cu ce le întreţine mai departe din venitul zestrei? Câte majorităţi parlamentare slăbite, câte cariere publice sdruncinate, câte prieteşuguri sfărâmate, câte logodne stricate din cauza minunatei scrisori anonime! O! Neînţeleasă şi nelimitată putere! cum stăpâneşti tu minţile noastre!

Eram odinioară revizor şcolar. Întorcându-mă dela revizie, aflu acasă printre alte scrisori una iscălita tot de "un tată de  familie". Ce-mi spunea onorabilul tată de familie? Îmi atrăgea serioasă atenţie asupra purtărilor învăţătorului dela şcoala mixtă din satul cutare. Pe  scurt: beţiv, nu da pe la şcoală cu anii; se ocupa cu cultivarea unei moşioare, şi da bani cu camăta pe la nenorociţii consăteni; când merge din joi în paşti la şcoală, bate pe copii de-i umple de sânge; pe unul l-a bătut până i-a venit copilului boala rea; în fine, există bănuieli că o elevă de 11 ani, o nenorocită fetiţa a unei biete văduve s.c.l., s.c.l. N'apucasem să termin interesanta scrisoare şi primesc un ordin dela Ministerul Şcoalelor, prin care mi se spune că imediat să fac cercetare la faţa locului asupra învăţătorului aceluia, în privinţa purtărilor căruia s'a primit şi la minister o scrisoare anonimă identică, cu însemnarea că "s'a trimes una asemenea şi revizorului, dar că revizorul protejează pe învăţătorul cămătar şi nu vrea să meargă a cerceta, deşi a primit scrisoarea de vreo zece zile".

A doua zi după amiazi, pe o vreme de toamnă foarte aspră am plecat cu căruţa să calc fără veste pe monstrul acela. Am ajuns plouat şi îngheţat la şcoală, unde am găsit ce se găseşte la o şcoală de sat - mizerie, neagră mizerie, mizeria română! Ce am constatat? eşti nerăbdător să ştii, fireşte. Iată. Învăţătorul era plătit de comună cu 20 de lei pe lună; dar nu luase leafa de aproape un an. Era văduv cu doi copii mititei. Amândoi zăceau de febră tifoidă în aceeaşi odăiţa unde dormea şi tatăl. El trăia din pomana arendaşului, un evreu care-i trimitea din când în când mălai şi uneori fasole şi brânză. Cât despre eleva de 11 ani, nenorocita copilă a bietei văduve, acea elevă nu se ştia să fi existat în comună, pentru simplul motiv că nici biata văduvă mama ei nu existase vreodată. L-am întrebat pe nenorocitul cine poate fi "tatăl de familie", autorul scrisorii anonime. Îl ştia: era băiatul popii, un f1ăcau de vreo douăzeci şi unu de ani; vrea să fie el învăţător acolo ca să scape de armată.

Trebuia să ma'nvaţ minte - nu-i aşa? să nu mai alerg gâfâind prin zloată la porunca unei scrisori anonime. Aş! Nu ştiu dacă, fiind revizor, am făcut altă treabă decât să dau credincios urmare la scrisori anonime şi, se'ntelege, cu acelaş rezultat ca şi întâia oară.

Aşa e cine are un cerc oarecare de autoritate: cine, prin opinia şi sentimentele lui, poate ocroti sau primejdui interesele altcuiva, este supusul ascultător al scrisorii anonime. Dar asta nu va să zică, fireşte, că numai înalţii demnitari şi soacrele se bucură de scrisorile anonime. Oricât de infimă şi umilă, o creatură umană trebue să aibă cercul ei cât de meschin de protecţiune.

Un cerşetor schilod şi orb sta la o răspântie, trăind din resturile ce i se acorda dela bucătăria unei bogate case vecine. Are acel schilod nenorocit, poate oare avea un cerc în care să-şi exercite şi el protecţiunea? Da, poate avea. Alături de el s'a lipit un câine jigărit, care aşteaptă hrana dela pomana lui, resturile din resturi. Orbul primeşte o scrisoare anonimă şi mă roagă să i-o citesc:

"Nenorocitule! javra pe care o protejezi, rupându-ţi dela gură bucăţica pentru ea, nu ştii câte bucăţele îţi fură din strachină câtă vreme îţi faci cruce şi zici bogdaproste! Un binevoitor care te compătimeşte". Dumnezeule! zic eu; cine să fie câinele "binevoitor"?

(1901)

Read More

Plagiatorul a plagiat, dar n-a copiat(?)

Comisia de etică şi neplagiat constituită de premier pentru a stabili că plagiatul ordinar pe care l-a comis nu există este compusă din profesori şi/sau practicieni de drept. Cât de specialist în ale legilor trebuie să fie cineva pentru a înţelege că fără citare şi fără menţionarea sursei – scrierea e plagiat? Plagiatul este ca atare şi atunci când un dottore întocmeşte o lucrare de dottorat în domeniul juridic, dar şi atunci când subiectul aparţine altor domenii (chimie, fizică, literatură, istorie etc.). Comisia lui Ponta, aşa alcătuită din jurişti cum e, poate la fel de bine să stabilească plagiatul în oricare alt domeniu de activitate pentru simplul motiv că s-a decis de nişte secole că orice citare pe care un autor o omite, atribuindu-şi textele altora înseamnă plagiat. Plagiatul n-are nici o treabă cu legea din 2003, cu vreo lege anterioară sau cu vreuna pe care azi, „democratic” Parlamentul Ruşinii Naţionale o poate da. Regulile pe care un scriitor de texte din orice domeniu ar fi el sunt, spuneam, vechi de sute de ani. La fel proceda şi ilustrul Dimitrie Cantemir în operele sale excepţionale, la fel şi B.P. Haşdeu în lucrările impresionante pe care ni le-a lăsat şi tot aşa Eminescu în formidabilă să operă. De la 1700 (cel puţin) regula bibliografiei, dar şi citarea cu ghilimele sau cu evidenţierea sursei sunt norme de redactare pe care doar plagiatorii le-au încălcat. Nimeni n-a dat vreo lege care să reglementeze plagiatul, să-l definească sau să-l certifice şi nici nu era cazul s-o facă.

Marele nostru Haşdeu în „Etymologicum Magnum Romaniae” plasează bibliografia utilizată la fundamentarea teoriilor sale pe fiecare capitol în parte, după titlu, ceea ce nu-l opreşte să citeze fiecare text, cu ghilimele. Menţionarea bibliografiei nu ţine loc de citare. Cum ar fi putut să facă altfel marele nostru lingvist şi istoric?! Citându-l pe Herodot, bunăoară, fără ghilimele s-ar fi expus riscului de a-şi fi atribuit texte de-ale sale, ceea ce lumea academică n-ar fi permis nici în sec.XIX. La fel procedase anterior şi Dimitrie Cantemir, atât în operele sale scrise în ţară, cât şi în cele elaborate la Moscova după ce acesta a fost nevoit să părăsească tronul Moldovei. Marii noştri oameni de cultură, că au scris articole în ziare sau lucrări ştiinţifice de mare valoare, toţi au respectat aceste reguli ce fac distincţia dintre opera cu valoare şi plagiatul ordinar, indiferent în ce domeniu al culturii se întâmplă asta.

Penibilul de a fi constituit o asemenea comisie este maxim. O lume întreagă, din SUA şi Canada şi până în Tanzania, trecând prin toate ţările europene şi Japonia are certitudinea că dottore Ponta este un impostor, un hoţ intelectual care şi-a atribuit titluri fără nici o bază ştiinţifică. Hoţul nemasterat (cum a putut susţine o lucrare de doctorat, fie ea şi plagiată, fără a fi urmat anterior un curs de master de doi sau trei ani, e un alt subiect care îl îngroapă pe infractor şi mai adânc în Codul Penal) a plagiat fără ruşine din autori români sau străini şi din publicaţii româneşti, iar pentru asta nu e nevoie de avocaţi sau de profesori de drept pentru a stabili ceea ce e limpede că lumina zilei. Aceasta comisie îşi avea rostul în componenţa sa actuală dacă ar fi contestat cineva fondul lucrării sale juridice, dar pentru formă, cea care stabileşte dacă avem în faţă un plagiat sau nu, pregătirea juridică a membrilor ei este complet inutilă; la fel de bine puteau să fie lingvişti, fizicieni sau chimişti, pentru că plagiatul este supus aceloraşi reguli, aşa cum arătăm, dintotdeauna. Nicăieri în lume nu a existat o comisie numită politic, care să stabilească fără echivoc că soarele răsare... noaptea, iar membri de azi ai „Comisiei Ponta” pot ori să declare că au în faţă un plagiat copy-paste, ori să se acopere de ruşinea de a fi declarat că Plagiattore... nu a plagiat. În faţa lumii academice internaţionale, faptele comise de Ponta sunt imprescriptibile şi nu pot fi influenţate de decizia unei comisii creată ad-hoc pentru a-i spala imaginea plagiatorului, însă ei, cei desemnaţi politic să dea un verdict pot foarte bine să-i urmeze din punct de vedere academic premierului, dacă vor alege să se compromită declarând ca validă o teză de doctorat plagiată (fie ea şi parţial). Dacă măcar concluziile lucrării lui Ponta ar fi fost originale, atunci un tip iscusit ar fi putut introduce dubiul, iar plagiatul şi-ar mai fi pierdut din evidenţă. Vina n-ar fi fost mai mică, dar exista măcar un element de care apărătorii săi s-ar fi putut agăţa ; aşa cum stau lucrurile, orice încercare de a-l scoate cinstit pe cel care a furat este de un comic penibil, şcolăresc.

Read More

ACTUALITATEA de Mihai Eminescu

Sociologia nu este până acum o ştiinţă, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică întâmplările concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe, cari lucrează în mod hotărât şi inevitabil. Scriitori cari în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintaţi au renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sunt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetăţeni: nimeni afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă. Deosebirea este că în viaţa constituţională lupta pentru existenţă a grupurilor societăţii care ştiu puţină carte găseşte răsunet, pe când în statul absolutist acea luptă e regulată prin o putere mult mai înaltă, a monarhului adică, al cărui interes este ca toate clasele să steie bine şi ca lupta dintre ele să nu fie nimicitoare pentru vreuna.

Nimic nu arată mai mult că spiritul public nu e copt decât discuţii asupra teoriilor constituţionale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rău sau deloc preparaţi s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite a unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie are un trecut foarte lung în urmă-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo. E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pânzătură fină, din fier maşine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi.

D. X bunăoară e plătit de stat ca să înveţe pe studenţii de la universitate limba română din punct de vedere filologic şi istoria românilor, două obiecte pe cari nu le cunoaşte deloc. Să ne-nţelegem. Nu avem pretenţiune ca profesorii noştri să fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvăţat carte şi, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încât să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat alţii, de ex. învăţaţii străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea bună şi bătută de oameni mai cuminţi, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, că un şcolar poate învăţa de la profesorul său mai mult decât ştie acesta însuşi. Atunci nu 1-am fi auzit susţiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplină şi un falsificat greoi, pe care-l cunoşti ca atare la cea dîntîi vedere.

Dar împrejurările nefiind normale d. X nu învaţă nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvaţă pe de rost într-un sfert de ceas şi care-1 ridică pe om la noi în ţară, făcând de prisos orice muncă intelectuala. Căci natura comună nu munceşte decât de silă. Silit de împrejurări normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fără câni şi umblă cu mânile în şolduri, lasă şcoala pustie şi vine la Bucureşti ca să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă pe care natura n-au voit să i-o deie.

Tot astfel e d. Y şi bună parte din cumularzii universităţilor. Am luat profesori de universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadenţă. Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de mijloc a căror mâni şi inteligenţe nu produc valori de un ban roşu măcar? În linia din urmă munca ţăranului care, ca dorobanţ moare pe câmpul de război, ca muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici.

Ce să mai zicem de advocaţi ?

Întorşi din străinătate, ei nu şi-au dat silinţa să-nveţe legile şi datinile pământului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe cari le învăţaseră la Paris, ca şi când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sunt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credinţe poate avea un om care azi susţine, mâini combate unul ş-acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? Oricât de bună morişcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea cele mai multe din discuţiile Adunărilor au caracterul de cârciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate.

Acestea sunt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stăpânire ţara. Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni cari pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi cari doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre cari n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce caută d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate acestea pretinde a fi mare politic şi om de stat?

Ce caută? Vom spune noi ce caută.

Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite : cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşte în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român.

Într-adevăr, d. Serurie, care a scris un volum de poezii „greceşti", d. Andrunopulos, care batjocoreşte armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieşte textul cronicelor României, sunt singurii români adevăraţi, iar noi ţăranii, mici şi mari, căci, la urma urmelor tot ţărani suntem, noi băştinaşii din ţările acestea suntem străini cari vindem ţara cui ne dă mai mult pe ea. Liberalii sunt smântâna şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, cari nu merită să fie băgate în seamă. De ! iertaţi-ne, boieri, Arioneşti şi Cărădeşti, că ni s-a părut şi nouă biet că trăim în ţara noastră ai avem de zis o vorbă. Iertaţi-ne pentru că nu băgasem de seamă că suntem în Bulgaria, iertaţi-ne apoi că n-am voit să ne batem pentru bieţii greci şi bulgari.

Nu vedeţi că ne-am supus stăpânilor? Nu vedeţi că ne-am trimis copiii la junghiere pentru că d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca până şi ciorò-horò, rumânaş de laie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele. Nu vă e destul, milostivi stăpâni?

Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră ? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi ? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului", şi ale „Românului" şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei! Căci nu credem să puteţi cere ca noi să confundăm mătăsăriile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu isteţiile d-lui Popovici-Ureche.

Ciudată ţară într-adevăr ! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-au crescut, adică i-au hrănit prin internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele.

Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta.

Domnia lor vor să facă pe boierii. 3—4—500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la cari cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă-n casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedese naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.

Căci din două una. Sau aceşti oameni sunt toţi genii, şi prin „calitatea" muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunerecul ce li se cuvine.

Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi — numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţărei.

De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţărei, pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor [de] cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: ,,Ia staţi oameni buni! Voi plătiţi profesori cari nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori cari vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc, şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dânşii?

De aceea alungaţi turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc [să] vă iconomisească pe voi toţi".

11 decembrie 1877

Read More

Articoli nepoliticosi; proza politica — proza limbistica

Sînt persoane — singulare sau colective — cari-s inamici comuni tuturor partidelor şi tuturor guvernelor, mai ales cînd acele partide sînt personale şi nu de principii.

Partide personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva nou? Ionescu  şi cu Ion Ghica şi-au dat mîna ... Cum se poate — dar principii aşa de diferiţi? Iată ce va să zică partide personale. Partide de oameni fără caracter ... politic — oameni pe care nu poţi conta, factori cu cari nu poţi calcula.

Ce va să zică caracter? Un om cu principii bune or rele, totuna, pe cari cunoscîndu-le însă să ştii sigur şi tare că poţi proroci cu sfinţenie cumcă în împregiurarea cutare şi cutare, omul nostru se va purta aşa şi aşa — dar în fine numai aşa şi nu altfel. De se poartă altfel, chiar de s-ar purta bine, totuşi nu mai [e] cu caracter, ci fără. În fine omul a cărui fapte sînt dictate de principii bune or rele, salutarii or pernicioase, e om de caracter; iar omul care lucrează sub impresiunile momentului, fără ca prin faptele lui să se ţese firul cel roşu al principiilor, e om fără caracter, e un factor cu care nu poţi calcula, e un individ de care nu poţi şti cum se va purta anume în împregiurarea cutare sau cutare.

Un ministru, fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are [la] dispoziţiune alţi factori cu cari să calculeze decît astfel de oameni. Azi omul meu e de-un principiu, mîne bagi de samă că s-a schimbat. Azi roşu, mîne alb; azi alb, mîne negru; azi Rada, mîne Neaga — bancă cu toate astea pretinde să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i, mă! Grozavu-i mă! Uite mă ! etc.

Iata ce vor să zică partidele-n România — pardon! partidele personale — cine-ar putea presupune aşa ceva despre onorab[ilele] partide din România şi mai cu samă încă de toate, fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune.

Inamicul comun al acestor donquixonade e aşa numitul simţ comun. Ce principiu, domnule — îmi zicea un biet mitocan robust şi roşu la faţă — ce principiu şi libertate ... Nu vezi că toţi îmblă după chivirniseală.

După chivirniseală. Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice, căci în urma urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru ... chivirnisală.

Dar acuşi mă pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică. D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi naţiunea!

Naţiunea! Hoho! Naţiunea va să zică. Un rău au partidele noastre : că se identifică fiecare din ele cu naţiunea. ,,Sîntem naţiunea ... nu mai sînt partide-n ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!" Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.

Ba nu, domnişorilor, nu sînteţi dv. naţiunea,  neci unii, neci alţii, neci măcar toţi la un loc, neci măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci [de] secoli: naţiunea.

Dar dv. sînteţi consecuenţi. Aţi zis că sînteţi naţiunea şi vi se pare că o şi sînteţi — sau cel puţin faceţi ca şi cînd o aţi fi — îngrijiţi adică pentru dmv. şi — mărire cerului — numai pentru dv. Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorulu[i] nu-i testaţi neci ştiinţa, neci limba, neci ţara, ci numai corupţiunea dv. cea mare şi partidele dmv. cele fără de caracter. Mîncaţi venitul ţărei, a trei generaţiuni viitoare, căci mîncaţi pe dătorie pînea copiilor, nepoţilor şi-a strănepoţilor dmv. Tot luxul ce-l faceţi azi poimîine la ei va fi mizerie. Dar finanţele ţărei se ruină. Ce vă pasă, voi sînteţi naţiunea ... cu moartea voastră a murit şi naţiunea, vorba ţiganului: ce-mi pasă mie că trăieşte toată lumea, daca mor eu. Dac-am murit eu, toată lumea a murit.

Deficit lîngă deficit, împrumut lîngă împrumut, dătorie lîngă dătorie, gaură lîngă gaură, pînă ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare. Aviz onor. ministeriu de ga ... de finanţe! Aviz mandatarilor ţărei! 

Trei moduri sînt de-a rezolva o cestiune.

Cel întîi e că vezi lucrurile, surîzi amar, te îndoieşti ... dar stai la îndoială şi nu mergi mai departe. Scepticism.

Cel de-al doilea e că vezi răul, îţi sfărmi capăţîna de-i afli cauzele, calculezi cu cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îşi scurtezi din plapomă binişor şi te-ntinzi numai pe cît ţi-ai scurtat-o ... devii onest şi econom. Pozitivism!

Al treilea e că: văzînd răul, surîzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e bogată, ţara va plăti ... Timpul va şterge şi urmele. Optimism!

Să analizăm toate aceste trei moduri in rebus. Cel dentîi şi cel de al treilea sînt cele obicinuite în România, cel de al doilea e cel obicinuit prin alte locuri a lumei, mai cuminţi. Atît scepticul cît şi optimistul se opresc la îndoială însăşi şi nu merg mai departe. Unul ştie [răul] şi cată lîngă el, altul [îl] ştie şi sare cu ochii închişi peste el. Dar nevrînd a şti de rău şi ig[no]rîndu-l, el totuşi esistă. El ar esista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar esista şi, ca tot ce-i rău, ar creşte şi s-ar mări progresiv pînă ce s-ar fini cu ruina statului român. Să ne esplicăm.

Azi sînt în România atîţia amploiaţi încît ai putea să împli cu ei două generaţiuni, nu una. Jumătate din aceşti oameni cari zgîrie la hîrtie ar putea să zgîrie brînză şi să cîntărească la măsline or să facă cizme şi haine. Cîte braţe s-a luat meseriei, cîte comerciului, ba cine ştii cîte artei şi literaturei! Daca Gr. Alexandrescu n-ar fi fost toată viaţa lui amploiat ar fi devenit unul din cel întîi literaţi ai Orientului. Ci aşa: toate puterile sufleteşti ale generaţiunei sînt absorbite de lupte de partide, şi la rîndul lor toate partidele nu sînt decît amploiaţi; pe de-o parte cei activi, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă o numesc cu toţii presă. Ce fizionomie are drăguţa ceea de presă, despre aceea cititorul va fi avut bunăvoinţa de-a se informa din articolul meu intitulat: Limba în ziarele din România liberă.

Încă un rău au oamenii din România : înainte voia fiecare să fie domn, azi vrea fiecare să fie ministru. De nu fiecare, totuşi aş vrea să am atâtea monede de-un ban pe câţi i-am surprins cu vorba asta asupra visurilor lor celor mai fericite.

Mihai Eminescu

Read More

Despre daci şi inutila mistificare (I)

Acum ceva timp am deschis un subiect care în ultimele zile pare să preocupe multe persoane: originile noastre ca popor.  Dacă pentru mine este un subiect pe care îl întorc pe toate părţile de nişte ani, pentru tele‑vizuini este doar unul de un cancan derizoriu, cu aparenţă de interes. De data asta, vina n‑o poartă mass media, ci acele persoane care elaborează diverse teorii; fără a începe cu începutul, cu cercetarea, însă pornesc de la o concluzie pe care apoi încearcă s‑o fundamenteze.
Altfel spus, ei contestă teoria conform căreia poporul român este unul rezultat din fuziunea dacilor cu romanii. Asta este partea cea mai simplă a teoriei, dacă ne gândim că nu e o noutate decât pentru noi, nu şi pentru istoricii din alte colţuri ale lumii. De la bun început, această idee a fost nefericită şi a avut la bază o greşeală fundamentală: poporul roman n‑a existat niciodată, ci doar popoarele componente ale Imperiului Roman. Ocupantul roman nu i‑a adus pe latini în Dacia, ci doar legiuni de străini (macedoneni, sirieni etc.), ceea ce face să pălească teoria latinistă. Apoi, din teritoriul de azi al României, romanii au ocupat doar o treime, influenţa lor în restul teritoriului rămânând extrem de redusă, cel mult la nivelul schimburilor economice cu triburile înconjurătoare, ceea ce nu este suficient pentru a impune o limbă. Iar limbă romană este una dintre cele mai unitare limbi europene, mai unitară decât italiană, franceza sau spaniolă, ca limbi oficiale naţionale.
Cred că ar trebui să pornim de la câteva idei clare, dacă vrem să ajungem la o concluzie reală şi prima ar putea fi numele purtat de strămoşii noştri. Romanii le‑au zis daci şi au numit provincia Dacia. Ok, dar grecii, referindu‑se la un trib din sudul Dobrogei le‑au spus geţi. Asemănări între numele roman şi cel grec nu exista, ceea ce ar fi atipic pentru acele vremuri, dacă ne gândim ca şi unii şi ceilalţi aveau obiceiul de a da un nume plecând de la o noţiune restrânsă ca răspândire teritorială, dar importantă pentru ei deoarece atât cunoşteau. Un exemplu în acest sens este Africa de Nord: cu 5 secole înainte de Cristos, Herodot trecea prin Africa şi găsea în sudul tunisian de azi o comunitate de berberi ce trăiau în case subterane, numite de localnici ifr (ifri la plural). Întrucât teritoriul nu purta un nume, el i‑a zis Ifriquia, aici intrând toată regiunea Tunisiei de azi şi a unei părţi din est‑nord‑estul Algeriei. După cucerirea romană a Africii de Nord, ocupanţii au numit noua provincie Africa, preluând numele grecesc şi adaptandu‑l. La fel au stat lucrurile şi cu numele de Dacia; dacii erau adunaţi într‑un trib destul de puţin extins teritorial, undeva în zona judeţelor Ilfov, Călăraşi, Giurgiu, posibil şi Dâmboviţa; de azi. Geţii, în schimb, indica Herodot, erau în sudul Dobrogei, ceea ce aruncă o altă lumină asupra istoriei. Şi Sarmizegetusa/Sarmisegetuza, „leagănul dacilor”, pe acolo cine locuia?
Tot teoria latinistă spune că Burebista/Buerebista a făcut prima unificare a triburilor dacice. Aşadar, erau mai multe triburi cu origini comune, nu neapărat daci. Tot acolo întâlnim şi extensia ideii, şi anume ca după această unificare ar fi putut purta un nume comun "poporul" rezultat şi că aşa ar fi apărut marele popor dac. O altă parte a subţiraticei teorii este cea de-a doua unificare din perioada lui Decebal. Asemenea situaţii au existat în antichitate peste tot: triburile/popoarele se aliau (nu unificau) cu scopul de a se apăra de invadatori sau pentru a constitui o armată cât mai numeroasă, ştiut fiind că la vremea respectivă numărul de soldaţi era determinant. Din aceste „unificări” înţelegem că triburile ce vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe regionale, s-au unit într-o confederaţie temporară şi constituită cu un scop bine determinat. De dragul argumentului, dar şi pentru a mai „sapa” la fundamentul poveştii cu „dacii erau un popor paşnic, de păstori” o să considerăm că alianţa a fost făcută cu scopul de a întreprinde incursiuni în teritoriile romane de la sudul Dunarii, lucru confirmat de istorici ai vremii, dar trecut sub tăcere de oamenii de ştiinţă interesaţi în a fundamenta teoria latinistă. E destul de greu de acceptat, dar campania lui Cezar şi ulterior cea a lui Traian au fost campanii de pedepsire a triburilor ce jefuiseră o parte a imperiului, chiar în repetate rânduri. Primul război daco-roman s-a terminat cu un armistiţiu după bătălia de la Tapae (undeva lângă Adamclisi de azi); dacii s-au angajat să nu mai treacă Dunărea, romanii nefiind interesaţi decât de asta, dovada că nu a existat vreo ocupaţie romana în zonă, chiar dacă unii isorici au încercat să acrediteze ideea „văzând” în monumentul circular de la Adamclisi un edificiu triumfal...  roman pe care l-au şi pavoazat cu basoreliefuri închipuite şi dotându-l cu o „statuie” non-figurativă, ceea ce nu a existat în toată istoria Imperiului Roman. Un asemenea monument funerar are şi Massinissa, cel mai important rege numid şi care se odihneşte  nu departe de Constantine (Algeria) într-un mormânt acoperit de un monument circular identic cu acela de la Adamclisi.
Niciodată nu am înţeles de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Când spun asta  mă refer atât la istoricii susţinători ai teoriei oficiale, cât şi la cei care cred că dacii au fost esenţa popoarelor moderne de azi. Personal, nu pot afirma că dacii, să le spunem aşa deocamdată, au fost poporul originar din care au plecat ramurile popoarelor de azi, dar trebuie să spun că strămoşii noştri nu erau cel din urmă popor ca importanţa. Departe de a fi doar un popor de păstori, dacii au reprezentat ceva în istoria Europei şi nu numai. Este dificil să vorbim despre daci, lăsând deoparte celelalte triburi deloc lipsite de importantă pentru perioada respectivă. Ca să mă refer doar la triburile din perioada târzie (sec. I i.Ch.- ÎI d.Ch.), aş aminti carpii şi sarmaţii, dar nu sunt deloc lipsiţi de importanta locuitorii ce ocupau regiunea cuprinsă între Arad şi coasta Dalmatiei – siginii, strămoşii oltenilor de azi.
Reconsiderarea istoriei este o treabă serioasă şi nu poate fi tranşata în câteva rânduri, nici în emisiuni tv în care vine cine vrea şi spune ce crede el despre asta. Ar trebui ca subiectul să fie abordat întâi de către istorici şi abia apoi să fie dezbătut pe baza argumentelor pe care le are fiecare, dacă vrem într-adevăr să facem lumină acolo unde este o umbră nejustificată, umbra aruncată conştient sau nu, chiar de către istoricii prea dornici de a exulta merite şi a ascunde defecte pe care, poate, strămoşii noştri le-au avut. (Va urmă dacă subiectul prezintă interes, despre strămoşii „dacilor”).

Read More

„Show must go on”

Teatrul National

 Ziua cea mare a venit. Guvernul Mickey Mouse are şansa de a trece cu un relativ succes prin Parlament. Născut pe bancheta din spate a maşinii, guvernul este populat cu tot felul de vietăţi, care mai de care mai „atins”. Mickey Mouse însuşi este marcat de escrocheria pusă la cale pentru a pune mâna pe vila Nadiei Pandrea, fiica lui Petre Pandrea şi nepoata lui Lucreţiu Pătrăşcanu. N-o să insist prea mult asupra acestei poveşti, dar câteva detalii nu strică. Aflat la Paris, unde are domiciliul stabil d-na Pandrea, Mickey Mouse i-a propus cândva să-l împuternicească să ia pe numele lui vila confiscată de regimul comunist şi care se află sub Legea 112, urmând că ulterior să i-o cedeze. Prietena de familie cu alde Ponta încă din copilăria actualului premier doar desemnat încă, Nadia Pandrea i-a semnat hârtia. „Zburdalnicul”, uitând că îşi petrecea vacanţele tocmai la ea acasă, exasperând-o pe gazdă cu „activităţile” sale, se întoarce fericit că a făcut afacerea vieţii lui. A trecut vila pe numele său, iar proprietara de drept s-a-ntors în ţară la un moment dat, convinsă fiind că va intra în posesia casei la care avea dreptul. Nu mică i-a fost surpriză, când fiul prietenilor săi, acelaşi Mickey Mouse, a anunţat-o că... vila e a lui deoarece chiar ea i-a cedat-o în scris. Desigur, doamna păgubită în cel mai pur stil bulevardier (cred că „Maradona” se numeşte infracţiunea) a înaintat o acţiune în instanţă, una lipsită de şansa de a-i aduce proprietatea înapoi. Aşadar, prim-ministeriatul sau este marcat de infracţiunea numită „abuz de încredere”, dar asta nu reprezintă mare lucru în raport cu „performanţele” găştii de „patrihoti” numiţi în funcţii de miniştri.

Cine putea să fie mai nimerit la Justiţie, decât T. Corlăţean care a şocat populaţia cu declaraţia sa !? Din acel servilism faţă de şefii lui, egal cu obrăznicia joasă faţă de adversarii politici, Corlăţean are idei referitoare la justiţie demne de un lăcătuş-mecanic. De curând, cerea ca procurorul care şi-a permis să-l acuze pe Bombonel să fie arestat; i-ar fi dorit el, poate, şi un pluton de execuţie, dar ştia că asta nu permite legea; sau nu încă... Aceasta nominalizare mă face să simt fiori reci dacă mă gândesc la cei care-şi vor căuta dreptatea prin tribunalele româneşti. Ideea lor o ştiu, că am simţit pe pielea mea „justiţia” „naţional-socialista” a celor care vin din nou la putere pentru a aduce lapte şi miere; a aduce sau a duce în interes propriu şi de partid. Dar cum justiţia nu se face nici cu lapte, nici cu miere, Corlăţean rămâne doar să-şi facă „datoria” şi să-i scape de braţul lung al legii măcar pe Voicu şi compania, dacă pe Şeful e cam greu să-l salveze. De altfel, revanşa politica drapată în justiţie este exact ceea ce ne anunţă chiar Mickey Mouse în urmă cu câteva săptămâni că ne pregăteşte.

La Educaţie o numise pe Cora Dumitrescu. În urma distracţiei generale pe care aceasta a provocat-o, premierul desemnat a retras-o bălmăjind un pretext greu de reţinut în avalanşa de vorbe goale cu care Ponta şi-a acompaniat discursul care anunţa înlocuirea ei cu o altă „piesă”, senatorul Ioan Mang. Acesta este un personaj cu o activitate ce a scăpat opiniei publice, alegătorii de mâine. Trec lejer peste acuzaţiile de afaceri necurate cu bani publici/afaceri cu statul şi mă întorc un pic în timp, mai precis în 16 noiembrie 2011, când senatorul de Bihor a susţinut o declaraţie politică, aşa cum reiese de pe site-ul Senatului. N-o să reproduc decât câteva pasaje din „preţioasa” viziune în ceea ce priveşte Educaţia a ministrului nominalizat de către şeful său de partid pentru a ocupa respectivul portofoliu: „Conform proiectului prezentat de Ministerul Finanţelor Publice, bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului va fi diminuat în 2011 (a vrut să spună 2012) de la 8,92 miliarde de lei la 8,71 miliarde de lei. Ţinând cont de cursul leu-euro, în 2012 bugetul prevăzut pentru educaţie va fi de circa 2 miliarde de euro, ceea ce reprezintă sub 2,5% din PIB, cel mai mic buget al educaţiei din ultimii 20 de ani. Reamintesc faptul că în Legea educaţiei, pe care Guvernul Boc şi-a angajat răspunderea, se prevede foarte clar că începând cu 1 ianuarie 2012 bugetul educaţiei va fi de 6% din PIB. Avem deci o încălcare gravă şi premeditată a legii chiar de către cei care au elaborat-o”. Aşadar, dl. Mang critică „tare” Puterea, ceea ce e normal; poate că guvernul Puterii a încălcat legea, dar iată, în postul de ministru a venit acum chiar „reclamagiul” de atunci. Fără dubiu, el vine cu hotărârea de a „îndrepta nedreptăţile” şi de a acorda Educaţiei (dl ministru, „educaţie” se ortografiază cu majusculă în anumite situaţii, mai precis, când vorbim despre Minister şi nu despre educaţia dv. politică sau de altă factură, motiv pentru care mi-am permis să vă indic mai sus/jos) cele 6% din PIB pe care susţine că le prevede legea. Atrag atenţia dlui Mang că în caz contrar se face vinovat de „o încălcare gravă şi premeditată a legii”, deoarece cunoaşte indubitabil prevederile ei, altfel n-o amintea în discurs.

Acelaşi senator, pătruns de un elan „revoluţionar” insuflat de partidul domniei sale, adăugă: „Tocmai de aceea, nici eu personal şi nici Partidul Social Democrat nu putem fi de acord cu această construcţie bugetară propusă de PDL şi (de) Cabinetul Boc. Pe cale de consecinţă, solicit în mod imperativ prim-ministrului Emil Boc, ministrului finanţelor, Gheorghe Ialomitianu şi ministrului educaţiei, Daniel Petru Funeriu, reaşezarea bugetului alocat învăţământului. Nu vreau decât un singur lucru: respectarea Legii educaţiei naţionale şi alocarea a 6% din PIB pentru sistemul de învăţământ”. E limpede că apa de izvor că senatorul Mang este cel care va scoate bani din piatra seaca şi va „reaşeza” bugetul ; altfel nu doar ca va încalca legea, ci îşi va călca în picioare şi „principiile” atât de ritos declarate.

Închei tot cu un citat emblematic din declaraţia politică pe care senatorul Mang a susţinut-o în Senat: „Deja amânaţi cu plata salariilor câştigate în justiţie, aceştia (profesorii) sunt pedepsiţi din nou, pentru că, prin măsurile bugetare pentru anul 2012, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu vrea doar să le îngheţe salariile,ci, de fapt, doreşte îngheţarea în sărăcie a dascălilor din România”. Nu-i bai! Las’ că a venit „haiducul” Mang ca ministru al Educaţiei şi acum va face dreptate; sau poate că nu...

Read More