 |
| Emblema Ordinului Dragonului |
Mie n-o să-mi
scoată nimeni din cap, că toate credinţele poporului - fără excepţie, toate -
sînt lucruri foarte înţelepte şi mai
ales foarte poetice. Nu e nărod cine le crede, nărod e cine nu poate să le înţeleagă. Dacă e absurditate metafora şi
alegoria în artă, atunci fără îndoială credinţele "deşarte"
ale popoarelor sînt şi ele absurdităţi. Noi ne batem şi ne războim cu religia
formelor aşa cum vreau popii, dar cu religia
inimii sîntem totdeauna de acord. lar credinţele deşarte nu sînt alta decît o
religie a sentimentelor. Logică? Logica a fost născocită atunci cînd au început oamenii să
fie zăpăciţi şi răi, precum legile contra unui abuz să fac cînd abuzul începe
să existe. Logica ştie să ceară argumentat şi frumos o bucată de pîne, dar
numai sentimentul ştie şi poate să i-o dea.
In Biblie se
spune cum a scos Dumnezeu pe Lot din
Sodoma, poruncindu-i să nu se uite
îndărăt. Nevasta lui Lot nu s-a tinut de poruncă, şi s-a făcut stîlp de sare.
Dreptcredincioşii sînt convinşi că aşa
s-a întîmplat cum zice Biblia; necredincioşii rîd de acest basm al lui Moise. Cuminţi
sînt aceia, cari explică prin metaforă cuvintele lui Moise: Femeia s-a făcut
stîlp de sare, de spaima lucrurilor ce-a
văzut, aşa cum am zice noi "s-a făcut piatră, de spaimă" şi
cum într-adevăr zicem cu verbele a încremenit de spaimă, a înlemnit, a
împietrit, a înmărmurit. Oricum am explica vorbele lui Moise, un lucru rămîne în picioare: iudeii credeau în
"întorsură". Moise ne relatează în basmul său o credinţă a poporului judaic: "să te păzeşti de
uitătura îndărăt că-ţi aduce peire". Biblia spune hotărît că îngerii au cerut de la Lot să nu se uite îndărăt.
Mitologia greacă povesteşte că Orfeu a scoborît în Tartar
şi prin cîntec a înduplecat pe Pluto să-i dea
îndărăt pe moarta sa nevastă, Euridice. Singura poruncă a lui Pluto a
fost ca Orfeu să meargă înainte şi să nu
se uite, cît va ţine drumul pînă în lumea de deasupra, îndărăt spre Euridice. Orfeu nu s-a putut
stăpîni şi cînd era aproape să iasă din Tartar, s-a uitat îndărăt şi
atunci Euridice a dispărut ca prin farmec.Şi acesta e un basm. Dar şi el e
întemeiat pe credinţa "întorsurii":
căutătura îndărăt îţi aduce peire. Virgil
spune şi el hotărît că Pluto a cerut de la Orfeu să nu se uite îndărăt "nac
hanc dederat Proserpina legem".
Iar Proserpina e doamna duhurilor
din Tartar, cu care poţi face legămînt. De aceea vorbeste Virgil de "călcarea legămîntului
cu Stăpînul" rupta tyranii
foedera. Acesta
e chipul pozitiv al
"întorsurii": tu singur aduci asupră-ţi răul, chemi puterile demonice.
Oameni luminaţi
îndeajuns, convinşi de absurditatea superstiţiunilor, nu s-ar întoarce pentru
nu ştiu ce din cale, cînd au plecat de-acasă şi şi-au adus în drum aminte că şi-au uitat acasă batista ori altceva. E absurd să crezi că, dacă te vei
întoarce de la poartă în casă, n-are să-ţi meargă bine ori ţi se va întimpla
vreun rău, şi cu toate acestea nu ştiu dacă sînt doi într-un oras care să fie absolut
liberi de această credinţă. Ea e cu mult
mai puternică decît toată filozofia cărţilor, căci a răzbit prin sute de
veacuri şi a trecut prin miliarde de oameni pînă la noi. Pornind de la credinţa
în demonica putere a căutăturii îndărăt,
nu e de mirare de ce ţaranul nu să uită îndărăt noaptea niciodată, nu se uită
nici ziua cînd trece printr-o pădure, cu carul printr-un rîu, pe o punte. Degeaba-l strigi. Cînd fac fetele farmece ori vrăji,
una dintre cele mai de căpetenie condiţiuni ale reuşitei este căutătura drept inainte.
"Pe cale, atît cînd se duce la pîrîu cît şi cînd se întoarce cu apa, caută să nu se uite defel înapoi, nici
să vorbească cu nimeni, căci cum se va uita îndărăt ... desfacerea nu e de nici
un folos." In chip negativ, întorsura e o alungare a puterilor demonice prin simplul mijloc că faci întors un lucru: mergi cu spatele înainte,
sari îndărăt peste un lucru, numeri ori recitezi invers o serie de numere ori cîteva vorbe,
arunci îndărăt un lucru etc.
A intra cu
spatele înainte într-o casă străină nu e un lucru frumos, dar e obicinuit şi cerut chiar de legile "etichetei" ţărăneşti
într-anumite împrejurări. Morţii nu se mai întorc de la groapă, acasă, zice
ştiinţa, dar credinţa zice altfel. Morţii, dacă ştiu drumul, se întorc iute şi
bine acasă, nu ca oameni, ci ca strigoi.
De aceea morţii sînt scoşi cu picioarele
înainte din casă, tot aşa sînt duşi pînă la groapă. "Capul poate să ştie drumul de la groapă pînă acasă, numai picioarele să nu-l
ştie." Dacă mortul e strigoi, sătenii îl dezgroapă şi-l întorc cu faţa în
jos în sicriu. Cînd nu poate să moară omul, ai casei îi întorc aşternutul cu capul la picioare. Cînd
bea ţăranul apa, suflă peste ea şi varsă cîteva picături. Cînd a băut din
pahar, apa cea rămasă o azvîrle îndărăt peste cap. Cînd bea rachiu,
întoarce paharul cu fundul în sus şi
zice "atata rău !" Departe griva de iepure dacă socotim că prin întoarcerea paharului, el vrea să arate că a băut pînă la fund şi că atîta rău îşi doreşte cît rachiu a mai rămas
în pahar. "Atîta
rău" e o formulă şi e adresata puterilor demonice.
Credinţa în
întorsură se manifestă în foarte multe chipuri, dar toate s-ar
putea reduce la cinci tipuri.
1. Căutarea îndărăt. Ştim în ce constă
aceasta, din cele două exemple, al
Bibliei şi al mitologiei greceşti şi din credinţa noastră în răul întoarcerii
din drum. Aceasta în chip negativ. In chip pozitiv, credinţa se manifestează în
mergerea cu spatele înainte, în sărirea cu spatele înainte: adică prin alungarea duhurilor rele,
prin "desfacere". Pe credinţa întoarcerii din drum şi a căutăturii
îndărăt se întemeiază cele două zicători
ale noastre "a merge pînă la
calea întoarsă" şi "a
întoarce capul cuiva". E de sine înţeles că "duce-te-ai pînă la calea
întoarsă" e un blestem, nu prin aceea că doreşti omului un nesucces, ci
pentru că îi pofteşti întîlnirea cu duhul-rău. Iar "întoarcerea capului" e oarecum o vrăjire, o căutătură
îndărăt, o cădere în puterea demonilor. Gîndul omului se poate abate spre bine,
dar că capul i se Întoarce numai spre rău." Tocmai
asta, că "a întoarce capul cuiva" are totdeauna înţeles rău, e
mărturie că e la mijloc o putere a duhurilor rele.
2. Azvirlirea unui lucru îndărăt.
Condiţiunea principală este să nu te uiţi îndărăt cînd azvÎrli lucrul. Iar acel lucru trebuie să
fie ori vrăjit şi descîntat -şi atunci poate să fie orice lucru- ori să aibă în
sine însuşi puterea demonică ori antidemonică d.e. usturoi, busuioc, pămînt de la
capul unei punţi, sînge de nouă fraţi,
păr din cosiţa unei fete violate, iarba lui Tatin, cuie de fier găsite, linguri
adunate de pe maidan, cap de şoarece, scurmătura
de cioară, cuib părăsit de rîndunică, ochi de codobatură, scamă de la un sac cu
făină furată etc. Azvîrlirea se face totdeauna
peste cap, ori peste umărul stîng, peste
cel drept niciodată. Cînd un om visează că va muri, stă trei zile de-a rîndul cu spatele la fereastra deschisă
şi azvîrle peste umăr în drum usturoi - ca s-alunge demonii şi să
scape de moarte. Apa descîntată, cîtă a rămas neintrebuinţată, să azvirle de
vrăjitoare îndărăt peste cap: toată puterea
iadului s-ar aduna asupra
vrăjitoarei şi a bolnavului, dacă apa descîntată n-ar fi azvîrlită peste cap.
In poveşti e un sine qua non al mîntuirii
feţi-frumoşilor, ca să azvîrle peste cap în calea zmeului trei lucruri date lui
de Sfînta Vineri (nu e corect, cînd povestea spune că i s-au dat de Sfînta Joi,
ori Luni, ori altă sfîntă). Acele trei lucruri variază în povesti, dar peria nu
lipseşte, căci ea are în toată mitologia noastră o putere antidemonică. Femeile
ca să nu deoache copiii din leagăn, scuipă de trei ori peste umărul stîng, sau
cel puţin scuipă spre stînga, ca s-alunge demonii. Curios e faptul că ţăranul îşi azvîrle peste cap măseaua
scoasă din gură şi nu se uită unde-i cade, "ca să crească
altele", zice el. Nu lui ci
oamenilor în general; azvîrlirea ei se face în numele omenirii întregi. Iţi
aduci aminte de Deucalion al mitologiei greceşti. Dinţii scoşi şi-i aruncă
ţăranii şi peste casă. Ori peste umăr, ori peste casă e acelaşi lucru; tot aşa
peste un rîu. Trebuie să fie ceva moştenit din timpurile primitive ale
oamenilor într-acest trio: e totuna trupul, locuinţa şi rîul. Apa descîntată
s-azvîrle şi peste casă.
Cînd s-au
împăcat doi duşmani, iau trei lucruri (d.e. trei coji de nucă) şi fiecare
azvîrle peste casa sa un lucru; cu al treilea merg împreună la un rău, şi cu
faţa întoarsă, îl azvîrl dincolo. Rîurile despart triburi şi neamuri; poate că ei azvîrl ura
lor peste rîu într-alt trib? Un obicei
frumos e al podurilor la îngropăciuni şi într-acest obicei se cuprinde şi
azvîrlirea banului peste o gîrlă peste care a trecut mortul: un bărbat azvirle de pe un mal un ban
dincolo, şi aşteaptă pînă trece convoiul peste pod, uitîndu-se înainte. Dincolo alt
bărbat azvîrle alt ban, dar acest bărbat stă cu spatele spre rîu. Imi explic că un barbat, prin azvîrlirea banului,
privind înainte dă pe mort în puterea morţii; celălalt întors, alungă duhurile rele.
3. Recitarea
formelor, pe dos. Imi pare rău că am uitat o formulă de aceasta, pe care
însumi eu am spus-o în copilărie, ca să
scap de gîlci. Imi descÎntase o babă, apoi îmi spuse[se] două
versuri, pe cari le-am rostit după ea, stînd cu faţa spre ulcică - tot aşa şi ea - şi am recitat după dînsa tot
aceleaşi versuri.
Formula: De-o fi făcut cu una
Eu îi fac cu două
De-a făcut cu două
Eu îi fac cu trei
şi aşa mai
departe pînă la zece e foarte obicinuită în descîntece de făcătură, şi e o
simplă inversiune.
O formulă simplă şi cunoscută este aceea a ţărancelor,
la Săn-Vasiu, cînd dau grăunţe
descîntate găinilor străine şi zic:
"Mie ouăle, ţie penele" - adecă vecinei - iar vecina ştiind că i-a
vrăjit cineva găinile, borboroseşte
singură asupra unei pene de găină: "Penele ţie, ouăle mie". Adecă
invers. Şi cum toate vecinele ar vrea să puie mîna pe ouă străine şi să-şi
apere pe ale lor, cît e satul de mare, în ziua Anului nou toate femeile borborosesc
formula aceasta şi direct şi invers.
Recitarea pe
dos a formulelor magice a fost cunoscută în toate timpurile. Maccareus,
tovarăşul lui Odiseu, povesteşte mîntuirea
sa şi a fÎrtaţilor săi de fermecătoriile Circei,
spunînd:
Spargimur
inocuae sucis melioribus herbae,
Percutimurque
caput conversae verbere virgae;
Verbaque
dicuntur dictis contraria verbis .
In Evul Mediu existau o mulţime de formule magice,
care nu erau nimic alta decît vorbe luate din vînt şi cari citite invers rămîneau
tot aceleaşi. Îndeobşte cunoscută e "Sator arepo tenet opera rotas" care a încurcat multă
vreme pe filologi: ei căutau un înţeles într-aceste vorbe, pînă ce unul mai deştept
le-a dovedit că vorbele acelea n-au nici un rost, decît că se pot ceti invers.
5. Intoarcerea pe dos a lucrurilor. Mai
întîi îmbrăcarea pe dos a hainelor. Ca să alunge duhurile rele, ciobanii cînd ies cu oile la munte îmbracă de obicei cămaşa ori pe dos,
ori cu gura la spate. Cînd femeile întarcă pe copil, îmbracă pe dedesubt o
cămaşă cu gura la spate. Hainele se poartă pe dos cu intenţie. Cînd n-ai intenţie,
şi îmbraci o haină pe dos fără să bagi de seamă, o să capeţi bătaie, dar scapi
de bătaie dacă îţi calci haina în picioare. Insăşi îmbrăcarea cojocului pe dos nu
e o chestiune aşa de simplă cum li se pare celor ce văd într-asta o simpIă
cruţare a hainei. Nu haina vrea ciobanul să şi-o cruţe, ci sufletul. Credinţa e foarte răspîndită; prin mahalalele
oraşelor tot aşa de mult ca la ţară. Mai ales
printre femei. Eu am cunoscut o studentă de la universitate, care
îşi îmbrăca Întotdeauna un ciorap pe dos. Ciorapul
e cu deosebire haina care se îmbracă pe dos, prin oraşe.
Despre
întoarcerea ulcelei, la descîntec
şi farmec, am pomenit. Fără asta nu se poate face niciun fel de vrajă. In
descîntece "de leac" tot aşa. Pe copilul deocheat îl dezbraci şi-i
torni în cap cărbunii cu apa în care au fost
stinşi, întorci pe urmă ulcica cu gura în
jos. Dacă n-o întorci, totul e degeaba. Iar întoarcerea lucrurilor din
casă e aşa de frecventă, că ai face din înşirarea lor un catastih cît toate zilele
de lung. Femeile, cari nu lucrează vinerea, merg aşa de departe cu credinţa
lor, încît vinerea întorc
cu gura în jos doniţele din casă, oalele, albia, întorc toporul, sapa etc. Dacă ar veni Sf. Vineri prin casa lor, ca să
vază dacă Iucrează, ele i-ar da dovezi prin însăşi starea obiectelor din casă,
că n-au lucrat. Aceasta li-e răspunsul.
lntoarcerea
lucrurilor din casă e mai obicinuită cînd e un mort în casă. Pe cel ce să luptă
cu moartea îl dau ai casei jos, îi pun pe podeală aşternutul întors, de la cap
la picioare. lnsăşi perna i-o pun la picioare. Pe mort îl scot din casă cu
picioarele înainte. Albia în care l-au scăldat o întorc cu gura în jos şi o ţin
aşa şapte zile. Pe timpul cînd lumea petrece mortul la groapă, ai casei
răstoarnă patul cu picioarele în sus; chiar masa, pe care pun mîncările pomenei
în timpul îngropării, o răstoarnă cu picioarele în sus. Intoarcerea omului cu
capul în jos, e însoţită de o putere demonică. Fiindcă nu poţi sta cu
picioarele în aer, drept în sus, e destul să te dai peste cap, ca să intri în
puterea demonilor. Oamenii ieşiţi din mormînt se dau peste cap şi se fac strigoi.
In poveşti dai foarte des de acest obicei. Făt-Frumos, ori calul său, se dă
peste cap şi se metamorfozează în butuc, în floare, în roată de fier, în ce
voieşte.
Impotrivit puterilor demonice e orice obiect de fier, întors
spre demoni, dar mai ales cuţitele şi topoarele, întoarse spre demoni cu partea
ascuţită. Pe cel dus prin aer pe un băţ de alun - vrăjit cu ulcica, pe dragoste
- nimic nu-l poate opri din cale, decît un cuţit împlîntat cu mănunchiul în
pămînt. Peste cuţit nu poate trece. Cu această credinţă îmi explic eu obiceiul ţăranilor
de-a pune toporul cu ascuţişul în sus, cînd bate piatra. Se înţelege că furtuna
şi grindina e adusă de demoni, toporul le înfrînge puterea. Obictele întoarse
se pot conjura ori contra
demonilor ori pentru chemarea lor. Totul atîrnă de intenţia omului. Un exemplu
cunoscut de conjurare a lucrurilor îl avem noi într-o poveste a strigoiului. Un
strigoi se iubea cu o fată şi venea nopţile la ea. Fata, în urmă, a dat de
veste că e strigoi; de spaimă, a întrebat pe o babă care a învăţat-o ce să facă.
Cînd a venit strigoiul noptea a găsit uşa încuiată şi a cerut să-i deschidă,
fata n-a voit. "Deschide tu,
masă!" zise strigoiul. Masa: Nu pot, că sînt întoarsă!" Strigoiul a
chemat pe rînd toate lucrurile din casă, dar fata le întorsese pe toate, şi nici unul n-a putut să deschidă.
"Deschide tu cleşte, tu scaun, tu pîne, tu cojocule.
"In urmă: "Deschide tu,
opaiţule!" Şi iată, că opaiţul care ardea şi era neîntors a sărit de la locul
lui, să deschidă uşa. Dar atunci au cîntat cocoşii, strigoiul a dispărut ca să
nu mai vie.
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu