Carnavalul

Multe lucruri de-ale păgînilor au făcut însă încurcături bisericii creştine. Aşa, obiceiurile carnavalului. Romanii  aveau, cam pe la sfÎrşitul lui decembrie al nostru, nişte sărbători numite Saturnalia, iar la sfîrşitul lui februarie altele, numite Lupercalia. Ele ţineau cîte 9-12 zile, şi erau impreunate cu fel de fel de beţii şi mascarade şi cîte comedii toate. Tot pe la sfîrşitul lui decembrie, aveau şi iudeii sarbători cu  jocuri, măscăriciuri şi tot soiul de veselie. Iar popoarele  nordice  aveau sărbători de  primăvară, numite ale lui Iul, tot cam în felul romanilor. Astfel, biserica creştină a fost silită să îngăduie aceste sărbători, ca să nu strice obiceiurile atîtor popoare încreştinate. Aceste sărbători sînt  originea carnavalului.

La  început, "carnaval" se numea săptămîna de dinaintea postului Paştelor, chiar numele carne vale (rămas bun , carne!) arată că în acea săptămînă se făceau petreceri, ca un fel de adio de la carne : un fel de Iăsata­secului. Dar, fiindcă după Crăciun se făceau serbări, cu beţie şi jocuri şi mascarade, şi după cîteva săptămîni altele tot aşa, au ajuns cu timpul oamenii să tot lungească cele de după Crăciun iar carnavalul să-I înceapă tot mai devreme, pînă ce s-au pomenit că o ţin lanţ cu cheful de la Crăciun pînă la Iăsata-secului.

ln evul mediu, petrecerile din carnaval speriaseră pe oamenii cuminte. Pînă la o vreme, petrecerile se făceau mai omeneşte; cu negrăită pompă, dar cinstit. In Veneţia, mai  ales, carnavalul  era  splendid. Se  aranjau  lupte cu, lancea între cavaleri, se făceau alaiuri de oameni îmbrăcaţi numai în aur, toate casele se iluminau  ca ziua: pretutindeni, prin oraş, se plimbau gondole iluminate , pline de flori, cu femei mascate, în tot locul muzică, lux, veselie, jocuri de noroc, chiote, îngrămădire de  oameni şi verdeaţă. Şi aşa în toate  zilele. Seara, apoi, baluri mascate. Din  toate părţile Europei, veneau străinii să vadă "carnavalul". In Germania şi în Franţa, tot aşa dar mai puţin lux , şi mai mult caraghioslîc : pe pieţele publice declamau polichinelii şi hanswurşt-ii, se strîmbau , să dădeau peste cap, ca clovnii.

Dar, cu  timpul, au degenerat petrecerile. Intr-o vreme, a trebuit să intervină biserica  şi poliţia. Mai ales în Franţa. Aici ajunseseră lucrurile aşa de departe că în marţea de dinaintea Iăsatului de sec - numită marţea grasă - se frigea un bou în piaţă, femeile se adunau grămadă în jurul boului şi cîntau cele mai neruşinate cîntări, apoi mîncau boul, se îmbătau, se împrăştiau prin oraş jucînd, chiuind şi cîntînd obscenităţi. Chiar regele Henric III, într-o iarnă, s-a plimbat prin Paris chiuind, îmbrăcat ca un  gondolier  veneţian, şi se agăţa de toate femeile să le sărute.

Reformaţiunea în Germania a pus capăt acestor nebunii. Protestanţii s-au ferit de aceste petreceri frivole. Azi, în oraşele catolice din Germania, ca Munchen, Dusseldorf, în carnaval se fac mari petreceri şi cu zgomot, dar în oraşele protestante nu se face nimic, de-aceea Berlinul e cel mai plictisitor oraş în carnaval. Astăzi, carnavalul nu mai este ce-a fost. Cu toate acestea, Veneţia şi mai  ales Roma - sub ochii Papei - sînt cele mai vestite oraşe în  care se fac petreceri de carnaval. Şi spaniolii se ţin bine. In general, numai popoarele catolice fac abuz cu petrecerile în carnaval. La noi, românii, se găsesc urme de obiceiuri romane, deci păgîne, care ne amintesc Lupercaliile şi  Saturnaliile. La  Saturnalii, se jertfea un porc, al cărui cap se punea la picioarele zeului - asta e întocmai VasiIca noastră. Obiceiul sorcovei exista la toate popoarele vechi, iar la romani, la sărbătorile de primăvară, la Lupercalii: atunci se sorcoveau romanii, urindu-şi an bun. Sorcovirea se făcea la ei la începutul anului (în  martie), cînd se naşte zeul soarelui; la noi, obiceiul a trebuit să-şi schimbe  timpul, fiindcă s-a schimbat începutul anului. Mascarea şi travestirea, aşa de obicinuită la  Saturnalii, o avem şi noi în obiceiul celor ce umblă cu steaua şi cu vicleimul. Steaua e un obicei păgîn: şi romanii şi germanii, la serbările solare, în decembrie, închipuiau soarele, ce se renaşte, printr-o stea pe care o purtau prin oraşe, cîntînd laude  soarelui. Vicleimul e un obicei crestin, în parte numai, căci obiceiul travestirilor în fel de fel de haine şi mascarea irozilor ne amintesc pe satirii şi bacanţii de la Saturnaliile romanilor.

Tot la începutul  anului, romanii îşi făceau urări de an bun la semănături şi-şi făceau daruri cîte un plug, mai ales că era tocmai vremea aratului. Acest obicei e Pluguşorul nostru, trecut şi el la Anul Nou  al nostru, în loc să fi rămas în martie. In urmă colindele. La noi niciodată carnavalul n-a fost ceea ce-a fost el în ţările apusului.  în cronicarii noştri nu găsim nimic c-ar fi existat şi la noi obiceiuri zgomotoase şi luxoase în carnaval. Petrecerile cari  se fac  azi, balurile mascate şi celelalte sînt lucruri introduse din Franţa.

de George Cosbuc