Focurile morţilor

Pentru morţi se fac focuri mai de multe ori pe an. E greu de stabilit -şi dealtfel nici nu e nevoie- cari focuri sînt pentru morţi şi cari se raportă la cultul soarelui, pentru că focurile se aprind parte pentru morţi, parte pentru soare. Cultul soarelui şi cultul morţilor sînt strîns unite în credinţele poporului nostru şi de multe ori au aproape aceleaşi ceremonii. Focurile de primăvară, de la Sîn Toaderul cel mare, sînt cu precădere ale soarelui ce se renaşte, dar şi morţii au partea lor. Tot aşa ţin de cultul solar focurile ce le aprind românii vara pe la Sînziene şi cele ce le aprind toamna pe la Sîn Medru. Tot solare sînt focurile din noaptea Crădunului. Dar toate se fac cu anumite acţiuni religioase care intră în cultul mortilor. Focuri speciale pentru morţi sînt numai cele ce s-aprind la Moşii de primăvară, iar ziua anumită a acestor focuri este Joia-mare de dinaintea Paştilor. Ele, după dreptul lor, ar trebui să cadă exact într-o zi cu luna plină; dar fiindcă ziua lor e stabilită totdeauna pe  joi, această zi nu poate să fie totdeauna într-o zi cu lună plină, ci cu una pînă la trei zile, ori înainte, ori după. Aceasta atîrnă de felul cum cade dumineca Paştilor.

Joia-mare este prin excelenţă ziua cultului morţilor la români. Ceremoniile, acţiunile religioase, obiceiurile legate de această zi sînt aşa de multe încît ar putea fi subiectul unui studiu voluminos. Credinţa poporului este că în zorii zilei acesteia morţii vin de pe unde sînt la oasele lor şi se adătpostesc pe sub straşini, pe colacul fîntînilor, ori după uşa casei, şi stau acolo pînă sîmbătă, adică trei zile. lar sîmbăta care e "ziua morţilor" îşi primesc darurile şi pleacă de unde au venit. Pe ici pe colo e credinţa că ei stau pe lîngă case şase săptămîni, de aceea atîta vreme  toate  fîntînele sînt sfinte şi e sfînt şi locul de după uşă.

In chip naiv şi poetic explică ţăranul focurile morţilor. Ca să se încălzească morţii, zice el. Aceste focuri le face din anumite plante, nu din oricare. Ales e bozul şi alunul. Dar ceremonialul cere ca şi bozii şi crengile de alun să fie rupte cu mîna, şi niciodată tăiate cu cuţitul ori cu toporul. E o acţiune simbolică, des repetată în cultul poporului: să rupă cu mîna şi să nu întrebuinţeze fier. Tot aşa face cu colacul Paştilor, cu colacul cununiei, îl rupe, nu-l taie. Obiceiul e vechi, al multor popoare, şi chiar frîngerea pîinii de către Hristos, la Cina cea de taină este explicată printr-acest obicei. Cuţitul, adică fierul, este întrebuinţat numai in cultul demonic, al zeilor inferiori, al duhurilor rele. De aceea in descîntece şi vrăji cuţitul joacă rol aşa de mare; de aceeea i se pune mortului în sicriu o bucată de fier -vra să zică cuţit ori sabie- ca să se apere de duhurile întunericului; de aceea cuţitul sau toporul înfipt în pămînt sperie norii şi grindina. Apoi cei ce ştiu să-şi amintească de cuţitul înfipt în grindă, ori în vatra focului, de acul (tot  fier) cu care străpunge baba căţelul de usturoi, toporul înfipt în cheotoarea casei ori în doi fagi îngemenaţi etc. etc.

Lemnele aduse pentru sfîntul foc al morţilor, adică alunul, sau bozul, trebuie culese în zori pe rouă, nu trebuie să vie deloc în atingere cu pămîntul pentru că pămîntul este locuinţa duhurilor inferioare şi necurate şi el profanează lemnele focului sfînt. Din cauza asta cel ce aduce lemnele le aduce pe cap, nu le lasă niciodată jos, iar acasă, pînă la vremea focului, le ţine într-un loc sus, departe de pămînt. Acest lucru e absolut cerut de ceremonial. Un caz analog ar fi apa pe care o aduceau virginele vestale la altar, de la izvoare depărtate: nu era voie ca apa aceasta să vie în atingere cu pămîntul, de aceea  vestalele o aduceau pe cap în ulcioare anumite şi astfel făcute la bază că nu puteau fi puse jos, avînd  fundul ca oul.

Să nu atingă pămîntul! In cultul morţilor, pămîntul e necurat, pe cînd în ceremoniile de la naştere, pămîntul e privit ca prima zeitate, de aceea românii pun copilul îndată după naştere pe pămîntul gol şi toarnă pe lîngă el apă şi-i pun la cap mîncare şi vin. Toate acestea sînt sacrificii pămîntului, libaţiuni. De obicei, ca să fie copilul mai sigur, îi aleg un loc scutit, mai ales sub masă, dacă nu e podită casa,  iar de e podită, afară sub pom, căci copilul trebuie negreşit să vină în atingere cu pămîntul gol. Focul sfînt se face de obicei în curte. Imprejurul acestui foc se aşează scaune pe care femeile aştern pături, velinţe albe şi prosoape. Totul alb! Scoarţe sau pînzături colorate, din tîrg, nu se pot aşterne. Intre scaune aprind tămîie, iar în jurul lor şi al focului toarnă apă atît pentru morţi, cît şi pămîntului ca să-I îmbuneze şi să iubească pe cei ce-i are în sînul lui. Pe lîngă foc se pun cofe pline cu apă şi colaci. Iar  morţii vin şi se încălzesc la foc, mănîncă şi beau apă şi vorbesc  acolo în limba lor pe care cei vii nu pot s-o înţeleagă şi nici n-o aud.

Focul îl face pînă în ziuă un copil. Mai ales o fetiţă. Omul mare n-are voie să se atingă de acest foc, nici să-I aprindă, nici să-I întreţie. Matroana casei, femeia care  are  morţi, în vremea aceasta, în zori, se duce la cimitir şi plînge între morminte. Unde s-a păstrat obiceiul curat şi deplin, plîngerea aceasta e într-adevăr de o putere izbitoare. In faptul zilei toate femeile din sat sînt în cimitir şi-şi plîng duiosul lor cîntec, cu lumînările aprinse în mînă şi chemînd sufletele pe nume. După ce a plîns destul, femeia care are copii ori rude moarte se ridică, face cu lumînările semne în aer pe deasupra capului, strigă din nou pe nume sufletele şi le cheamă cu ea acasă: "sculaţi, sculaţi ai mei şi veniţi cu mine", apoi ea pleacă şi sufletele vin, un convoi tăcut şi nevăzut, vin cu ea acasă şi s-aşează pe scaunele de dimprejurul focului. Frumoasă şi mişcătoare e poezia credinţei acesteia!

Mai de mult, şi chiar şi azi prin unele părţi pe la munte, focul sfînt se făcea în curte la tăietorul lemnelor, unde se pune o doniţă cu apă, o pîne frîntă într-atîtea bucăţi cîţi morti erau. Tăietorul-butucul pe care se taie lemnele, a fost şi este considerat ca loc sfînt într-unele obiceiuri religioase, sfînt ca şi vatra focului, ca şi altarul roman din mijlocul casei. Se pomeneşte şi azi în glumă de "cununia la tăietor", şi să zice de doi care trăiesc necununaţi că s-au cununat la tăietor. Gluma are însă rostul ei, e  o reminiscenţă a unui lucru serios. Da, odată, în vremile vechi, cununia şi alte acţiuni religioase se făceau la tăietor, la vatră, la altarul  casei. Rămăşiţa din această "învîrtire" pe lîngă altar -fie tăietor, fie vatra- o avem şi astăzi în  "învirtirea" pe lîngă un altar improvizat la cununie: "Isaia dănţuieşte" nu e altceva decît asta. Pe altarul improvizat în mijlocul bisericii -sau o vatră sfîntă în mijlocul casei, sau un buştean retezat în chip de masă în mijlocul curţii între vitele care sînt toată averea unui popor agricultor- pe acest altar e foc, pîne, miere şi tămîie. Obiceiul e vechi, patriarhal, de pe cînd părintele familiei era şi preot al casei sale şi vatra -sfînta Vatră pe care o pomenim şi noi aşa de des ca simbol al legii strămoşeşti şi al pămîntului ţării- era altarul acelei case.

Pe lîngă foc, femeile mai aprind şi lumînărele, adică nişte crenguţe de boz şi de alun, rupte şi acestea cu mîna, nu tăiate şi culese încă de la Bunavestire de copii. Ele sînt „menite” adecă sînt atîtea cîţi morţi sînt în casă şi fiecare e dată pe nume unui mort: asta e a lui Ion, asta a lui Petru etc. Femeia -niciodată bărbatul- stă între aceste lumînărele, înconjurată de copiii din sat, şi oficiază ca un mare preot, săvîrsind acţiunile simbolice ale cultului. Copii mici, şi mai ales săraci, stau în genunchi şi se fac  că se încălzesc la aceste lumînărele, întinzînd palmele spre foc. lar femeia le dă "sîmbecioarele" şi colacii cei anume făcuţi, le dă ulcele cu apă curată şi împodobită cu priboi şi brebenei, de a căror toartă e lipită făclioara de ceară albă.

de George Cosbuc