Sufletul
după moarte
Mortul
acum e întins pe laviţă, acoperit cu pânză pe obraz, iar femei despletite îl
bocesc la cap. Casa e plină de fum de tămâie şi de fum de lumânări. Oamenii
intra în casă şi sărută crucea de pe pieptul mortului ; oamenii ies
făcându-şi cruce şi rugându-se pentru sufletul mortului. Pentru
bietul suflet !
Ca o
rândunică întârziată toamna târziu şi apucată de nopţile cu brumă, aşa se zbate
bietul suflet trei zile de-a rândul, cât stă mortul în casă, negăsind astâmpăr
şi alinare. El a ieşit din trupul în care a stat închis o viaţă întreagă şi
acum rătăceşte singur şi străin pe lume, ca un copil pierdut prin păduri. Îndată
ce a ieşit sufletul din trup, în chip de vânt şi luând apoi chip de porumbel
nevăzut de ochii omeneşti, el zboară puţin pe deasupra mortului, fâlfâind din
aripi. Ţăranii ştiu, şi îndată ce a închis mortul ochii, deschid fereastra ca
să aibă pe unde să zboare sufletul. Dar el, orbit de lumină şi neştiind unde se
află, dă din colţ în colţ de odaie şi în urmă, se aşează de se odihneşte
puţintel, într-un colţ al casei sus, pe lângă grindă. Iar când
dă de fereastra deschisă, zboară afară.
Nedumerit,
vede acum Sfântul Soare şi cerul lui Dumnezeu şi larga
lume cu veşnica frumuseţe a Celui ce toate le-a
făcut. Şi aleargă de ici până colo, cu teamă şi cu mirare şi iarăşi se întoarce
şi zboară pe lângă casă, speriat de bocetele plângătoare ale femeilor şi, trist
şi tot mai trist, începe să-şi aducă aminte cine este şi de unde a ieşit.
Se-aşează în urmă pe un capăt de bârnă la chiotorea casei şi şade aşa.
Dar
îl chinuieşte setea amar, căci sufletul are, totdeauna după ieşirea din trup,
un foc cumplit într-însul. Şi caută apă. Dacă vede o fântână în curte, aleargă
ca turturica rămasă singură de soţul ei şi bea apă din găleata plină, ori din
oala cu apă curată pusă anume de
oamenii casei, care s-au îngrijit să umple de cu bună vreme găleata ori oala
neîncepută, ca să aibe sufletul să bea şi să se scalde. Căci după ce bea şi se
răcoreşte, sufletul se scaldă în apa
aceea. Apoi se întoarce iarăşi lângă casă.
Dar
nu ştie bietul suflet că oamenii casei s-au îngrijit să aibă apă nu la fântână,
ci mai aproape în calea sufletului, pe fereastră. Aici i-au aşternut o bucată
de pânză albă şi pe ea au pus un colac, o oală cu apă curată şi o făclie
aprinsă. Şi tot aşa au făcut la capătul mortului, ca să poată bea sufletul apa
numaidecât, sufletul însă, în zăpăceala cea dintâi, n-a văzut nici apa de
la căpătâiul mortului, nici cea de pe fereastră. O
vede şi el mai târziu. Că nici pe chiotoarea casei nu stă mult şi iarăşi dă
ocol pe lângă casă, ca fluturele nopţii pe lângă zarea
luminii, şi vine şi pe la fereastra
deschisă. Şi acolo iarăşi bea apă şi stă pe pânza
aşternută, apoi zboară pe deasupra mortului, stă la căpătâiul lui, zboară pe o
icoană sfântă dacă este în casă şi de acolo se uită la ce se petrece prin casă.
Şi
aşa stă sufletul trei zile pe lângă casă şi în casă, până ce duc mortul la
groapă. Atunci zboară şi el pe deasupra cosciugului şi când se fac stările stă
şi el, iar când nu se fac Podurile legiuite pentru mort, se întristează şi
plânge. El e de faţă şi toate le vede, toate le judecă, veselindu-se când vede
că mortul e plâns din inimă curată de ai săi, şi se mâhneşte când rudele şi
cunoscuţii mortului uită cele cuvenite morţilor.
Iar
după ce toată lumea a plecat din cimitir, sufletul rămas singur şi fără de
nimeni pe lume, se aşează pe crucea mormântului şi plânge. Dar dacă a murit
omul fără lumânare, sufletul n-are voie să se aşeze nici pe cruce, nici pe
nimic, şi-l dor aripele şi nu mai poate şi atunci deznădăjduit zboară sub
streaşina bisericii. Dar nici aici n-are loc de stat şi astfel se chinuieşte o
zi şi două şi multe zile, alergând fără astâmpăr între cer şi pământ. Şi numai
făcliile aprinse în ziua de Rusitori şi lipite de uşile bisericii pentru toţi
cei ce-au murit fără lumânare, numai acestea îi dau linişte şi pace şi voie să
se aşeze undeva să se odihnească. Dar soarta asta o au numai sufletele celor
muriţi departe de-ai lor, în călătorii şi războaie şi ale celor cu moarte de
năpraznă. De aceea aprind creştinii la Rusitori lumini pentru sufletele acestea
chinuite, iar la Moşii de primăvară şi la cei de toamnă li se răscumpără
sufletele şi ale acestora şi ale tuturora prin ulcica plină cu apă curată ori
cu vin şi cu lumânări lipite de toarta ulcelei.
Dacă
pe câmp ori în pădure vei întâlni om murind şi n-ai lumânare să i-o aprinzi la
cap, atunci, în clipa când îşi dă sufletul, să-i pui palmele la gură şi să-i
prinzi sufletul în palme – că e vânt – şi închis aşa în palmele tale strânse
să-l duci până la biserică şi acolo să-i dai drumul sub streaşina. Căci aşa
măcar nu se zbate în largul cerului, fără ţintă şi fără ştire, şi-şi aşteaptă
pe lângă biserică lumina lui Dumnezeu pusă într-o făclie de ceară.
Iar
după ce s-a făcut noapte, sufletul mortului se ridică de pe cruce şi neştiind
încotro să plece prin întunericul nopţii, se întoarce pe drumul ştiut şi vine
la casa omului. El şase săptămâni nu poate părăsi lumea asta, ca să se ducă
acolo unde se-adună sufletele tuturor ca să plece pe cealaltă lume. Iar aceste
şase săptămâni le petrece umblând pe locurile pe unde a umblat până ce-a fost
în trup şi-şi aduce aminte de toate câte le-a făcut în viaţă şi de unele se
mâhneşte şi de altele se bucură, pentru că acum are putinţă să le vadă toate
limpede, prin ochi dumnezeieşti şi judecată sfântă.
În
cele dintâi trei nopţi, deci, după înmormântare, el temându-se de întunerecul
nopţii vine la casa mortului şi caută să intre în casă şi se izbeşte pe la
ferestre şi pe la uşi. Atunci, ca semn că a sosit, pocneşte de sine-şi câte-o
icoană în casă. În urmă, el se aşează pe pragul casei unde se află aşternută o
bucată de pânză albă, o ulcică cu apă şi mucul rămas din lumânarea ce-a ars pe
pieptul mortului, în mână. După
trecerea acestor trei nopţi, el se duce în lume şi nu mai vine îndărăt decât
la zilele când se fac legiuitele pomene după mort, la şase zile după moarte,
ori la două săptămâni. Atunci vine acasă şi gustă câte puţin din toate
mâncările şi băuturile şi din când în când mai vine pe puţină vreme şi numai aşa,
ca să ia parte la bucuriile şi la durerile celor din casă.
Iar
dacă nu i se fac pomenile legiuite şi el vine şi nu află nimic pentru el,
atunci ia nisip şi cenuşă în gură şi pleacă mânios şi nu se mai întoarce
niciodată pe-acasă, dus fiind pentru totdeauna. Iar după şase săptămâni, când i
se fac pomenile el lasă pământul şi – dacă nu e duh rău, ursit să chinuiască
lumea ca strigoi – se duce la sorbul
pământului şi acolo se adună cu gloata de
suflete ce purced prin văzduh spre apele Sâmbetei până la Mărul Sfântului
Petru, unde stă Sfânta Marie şi arată cărările cătră Rai şi Iad.
de
George Coşbuc
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu