Se
înţelege, noi căutăm în poezia noastră populară "tot ce este
floarea simţurilor unui popor, al românilor, tot ce are el mai scump, mai
nobil, tot ce are mai dumnezeiesc". Aceste sînt vorbele d-Iui Xenopol. Poeziile
poporului ar fi deci tot atitea
documente, din care am putea studia viaţa istorică a românului, filozofia lui, moralitatea
şi cultura, idealele lui şi mai ştiu eu ce. Iar Alecsandri entuziasmat spune
despre aceste documente că sînt "pline de originalitate şi fără seamăn în
literaturile străine". Originalitate, da. Sînt originale, că sînt vechi, sînt
concepţii primitive, sînt fondul comun al rasei
ariene. Dar cum "fără seamăn
în literaturile străine?" Dimpotrivă, toate poeziile poporului român -
afară de doină – au seamăn în toate
literaturile poporale ale întregii rase indo-germane. Balade,
descîntece, bocete, basme, colinde, toate aceste "documente" ale
noastre se pot urmări şi dovedi pretutindeni la indo-germani. Sînt documente
ale concepţiunii rasei ariene, dar nu absolut specifice ale poporului român. Fondul baladelor, al basmelor, al
colindelor, al bocetelor şi descîntecelor, oricît s-ar părea de felurit
celui ce le citeşte aşa ca să aibă idee despre ele cam ce sînt, este
unul şi acelaşi pentru cine le cunoaşte. Forme fără număr de multe, imagini şi
mai multe, dar fondul lor e puţin, puţin
de tot. Şi mai ales, acest fond e acelaşi,
întru toate acelaşi cu fondul poeziei populare a tuturor indo-germanilor. Toate cîntă fenomene
de ale naturii, toate sînt adaptări ale
cîtorva mituri vechi de mii de ani. Pe acelaşi Făt-Frumos îl poartă prin
lupte cu zmeii tot aşa persianii, ca şi noi, ca şi slavii, ca şi scandinavii şi
ca toate popoarele rasei ariene. Numai numele sînt schimbate, numai amănuntele
se deosebesc. Iar acele amănunte sînt
fără importanţă mitică, nu schimbă fondul.
Dacă lui Indra îi fură vacile Vrtra pe sub Himalaia,
lui Costea al nostru îi fură Fulga oile; în Italia lui Hercule îi fură Caccus boii, iar în Nord
lui Thor îi fură uriaşii ciocanul. Şi dacă Indra al inzilor ucide pe şarpele Vrtra, Apollo al grecilor ucide tot un şarpe numit Pithon, Iorgovan al nostru ucide
tot pe un şarpe pe apele Cernii. Făt-Frumos, sau numească-se cum o vrea, cînd se
luptă în basme cu zmeii, e totuna cu Novac care se luptă în baladă cu turcii,
cu Costea care se lupta cu Fulga "cel cu
barba neagră", totuna cu
Miul Copilul care se bate cu ceata lui Ianuş - e tot unul şi acelaşi cu Ion-Sînt-Ion care în
colindă se războieşte cu dracii care au prădat raiul şi au furat vasul
botezului şi paharul mirului; în bocete, e tot unul cu Soarele care se luptă cu "vidra Iătrătoare" ceea ce
ţine închise drumurile raiului peste Brad-încetinat, în descîntece e tot unul cu
Sfînta Duminecă, sau Maica Domnului, care
se luptă cu moroii şi strigoii şi cu toate duhurile întunerecului.
E tot unul! In toate genurile noastre de literatură
- afară de cea lirică şi aneodotică - e tot unul. E tot acelaşi şi tot aceleaşi
fapte le face, tot cu aceleaşi arme se luptă, cu aceiaşi duşmani, şi dacă moare
tot la fel moare şi la fel învie ca în toate literaturlle iudo-germane.
Acest Făt-Frumos e tipul eroului solar.
E Soarele ce se luptă cu întunerecul, reprezentat prin nori (vaci, oi, zmei, draci, turci,
poteră) prin fulger (şarpe) prin noapte şi iarnă. E eroul solar, numească-se el
cum s-o numi: Apollo, Hercule, Perseu, Baldr, Helghe, Isfendiar, Percunas,
Romulus, ori Sfîntul George.
Oricărei literaturi populare i se poate dovedi
originea cosmogonică. Toate cîntecele şi basmele popoarelor sînt mituri
contopite. Miturile au rămas tipice, ca fragmente, sau mai bine ca elemente, şi
din combinarea lor neamurile şi-au făcut felurite cîntece şi basme. Azi
popoarele ariene nu mai produc poezie
epică, fiindcă a secat izvorul - putinţa de a crea
mituri - iar dacă mai produc, toate
aceste produceri nu sînt decît haine făcute din petice, din fragmentele mitice.
Numai popoarele primitive sau la începutul vieţii lor, pot fi creatori de epopee, precum numai
copiii pot crede în basme şi în mit.
Indo-germanii au miturile lor felurite de ale
altor rase, prin urmare poezia lor, credinţele, obiceiurile, au să fie mai mult
ori mai puţin identice la toţi arienii. Nu e mirare că o baladă de-a noastră,
un basm, un obicei etc. s-ar găsi şi la persiani şi la slavi şi la scandinavi.
Mirare ar fi, cind nu s-ar găsi. Cu poezia poporului trebuie să fim precauţi, cînd
o studiem. Căutăm în ea idealuri de-ale poporului? Urme istorice? Sentimentele
lui? Concepţilunile lui despre viaţă şi lume? Da, le găsim. Dar să nu fim
evhemerişti cu explicările. Ce imoral o fi fost poporul grecesc care a creat pe
un Zeus aşa de aventurier şi iubitor de femei, ce imoralitate să laşi pe Hera
să se certe, ba să se şi bată cu Zeus care o şi spînzură odată! Ce concluziuni
mai trăgeau învăţaţii, pîn-a nu se fi născut ştiinţa mitologiei. Azi nimeni nu
caută înţelepciuniînalte şi idei morale în mitologiile poporale, ci numai ceea
ce e de căutat: idei cosmogonice. Dacă Hera însemnează simplu atmosfera, ce era
de vină grecul dacă atmosfera e vecinic schimbătoare, certăreaţă, guralivă şi
bătăioasă, cu fulgere, cu vînturi etc.? Şi dacă Zeus însemnează cerul cu căldura,
cum era să spuie grecul altfel, decît că el naşte cu norii ploaia şi fulgerul, cu umezeala pămîntului, plantele?
Intr-adevăr, toţi copiii ilegitimi ai lui însemnează ploaie, fulger, grindină,
brumă, grîu, fel de fel de copaci. Pe Pallas
Atena, care reprezintă rostul, cumpătul sau ordinea în natură, n-a putut
s-o nască nimeni, ea a fost sau a
răsărit, din capul lui Zeus. Explicările pe cîte le-au scos la iveală
evhemeriştii, căutînd în mitologie concepţii morale şi filozofie adîncă, sînt
cam de felul acestora: Jupiter, biruind pe uriaşi cu tunetul, ar fi un rege din
Creta suprimînd o revoluţie; iar ploaia de aur a Danaei ar fi banii cu care a
fost cumpărată garda lui Jupiter. Saturn, care reprezenta amurgul cel ce
înghite lumina şi soarele şi cerul, ca să le renască a doua zi iarăşi - ca să le verse, cum spune mitologia - Saturn ar
fi fost însuşi Noe din Biblie, iar cei
trei fii ai săi Jupiter, Neptun şi Pluto ar fi Sem, Ham şi Iafet. Hercule care nu
e decît un erou solar, ar fi un prinţ fenician care colonizează Spania şi
Italia. Prometeu care creează oameni ar fi un sculptor grec care făcea statui
de pămînt, Moise al iudeilor ar fi Hefaistos, Pan, Minos, Osiris, Serapis şi
mai ştiu eu cine.
Pe
aceeaşi cale cu evhemeriştii noştri într-ale limbii - dacă se pot numi
aşa - cu acei filologi cari dovedeau că numele Romanaţi e latinescul "Roma
nati" că Slatina e "Stella
latina", pe aceeaşi cale au mers adevăraţii evhemerişti într-ale
mitologiei româneşti şi într-ale literaturii
populare. Arghir era Traian, Elena era "Dachia". Bietul basm
al lui Arghir era o închipuire a cuceririi Daciei de către Traian. Au dovedit-o
alţii că basmul acesta există la toţi neolatinii. Desigur există la toţi
indo-germanii. Eu l-am găsit la laplandeji şi la ruşii de prin Siberia. Ce-o fi
căutat Traian prin friguroasele aceste de ţări! Acelaşi lucru cu legenda
soarelui de primăvară, cu baba Dochia de la echinocţiu: şi ea era dacă nu ţara,
dar fata lui Decebal. Iar Ler din colinde era Aurelian, ori Valerian, împăratulRomei!
Insuşi Alecsandri, deşi poet si cunoscător al poeziei poporale, devine
evhemerist cînd spune că balada lui Iorgovan ar fi un imn care glorifică
găsirea apelor din Mehadia. Iorgovan e eroul mitic, e Indra, Apolo, Hercule,
care se bate cu şarpele vărsător de foc, eroul unui basm repetat de mii de ori
în toate literaturile ariene. Parcă neamul românesc întreg, [...] n-avu alta de
lucru decît să s-apuce într-o zi să compuie imnuri unui biet izvor de apă
minerală !
Afară de războaie, nici un fel de fapt omenesc
nu poate impresiona pe un popor întreg. Faptele lui Ştefan cel Mare? Unirea
tărilor sub Mihai? Robia turcilor? Moartea lui Tudor? Nimic. E falşă părerea că
un fapt neînsemnat - ca moartea unui haiduc, ca peirea unui păstor în Mioriţa,
ca furarea oilor lui Costea de către un tîlhar oarecare, ca biruirea unui Ianuş
de către Miul, ca arderea Chirei la Brăila de către fraţii ei, ca povestea românului
care îşi vinde nevasta, şi cîte altele care sînt subiecte de baladă - că aceste
fapte dau naştere la balade. Oricît ai suci-o nu poţi argumenta în cazul acesta
că o baladă se poate generaliza la toţi românii. Ce au cei din Pind cu Chira de
la Brăila; ce au cei din Banat cu Costea de la Galaţi?
Lucrul stă altfel. Ca să se poată generaliza,
trebuie o descrierea unui fapt perfect asemuitor cu un mit care ca
"motiv" e fond comun şi de mii de veacuri cunoscut. Dacă faptul
istoric (d.e. o întîmplare a unui Costea căruia i s-au furat oile, a unui Tudor
care moare trădat) nu e identic cu
mitul, va fi schimbat ca să fie aşa. Atunci balada va fi primită. In realitate
se întîmplă aşa: motivul mitic există în popor, e oarecum în aer, aşteaptă numai un fapt ca să primească
nume de oameni şi de localităţi; e o haină din moşi strămoşi cu care îmbrăcăm
pe cîte un erou, pînă cînd vine altul ca să i-o dăm lui.
Aşa se explică variantele, atît ale noastre
între ele, cît şi ale noastre cu ale altor literaturi. DI Hasdeu în Olteneştele caută să dovedească, cu fel
de fel de colinde străine, că poezia noastră Visul lui Tudor Vladimirescul e imitată după Visul Maicii Domnului şi arată cîtă vreme a trecut de Ia apariţia
în româneşte a Visului Maicii D.[omnului] pînă la naşterea poeziei noastre, ba
cîtă vreme i-a trebuit cîntecului nostru ca să ajungă din Oltenia pînă în Moldova.
Dar moldovenii cunoşteau această poezie -căci e dintr-un mit solar- înainte de-a
fi fost pe lume Tudor; nu oltenii, ci toţi românii au cunoscut acest mit şi
desigur aveau poezia tocmai pe tocmai
-afară de numele Tudor în ea- înainte de-a-şi visa Maica Domnului visul, iar indo-germanii
aveau poezia aceasta înaintea chiar a naşterii lui Hristos. E un vis visat de
toţi indo-germanii, din toate timpurile; şi nu încape îndoială că Maica
Domnului a învăţat de la indo-germani să-şi viseze visul. L-a visat la indieni Crishna,
la greci Ceres, la persieni mama lui Rustem din Şah-nameh. La noi, l-or fi visat mulţi eroi înainte de Tudor, căci
cîntecul o fi existat de cînd sîntem -binenţeles, poate ca basm; ca poezie,
poate, mai tîrziu- dar e cu putinţă, ca pe vremea morţii lui Mihai Viteazul, or
fi spus oamenii că şi el l-a visat. Şi l-or
visa şi de-acum înainte mulţi eroi: poporul va uita pe Tudor, cîntecuI
va trăi însă şi cînd va mai veni un erou cu aceeaşi soartă, poporul va înlocui
numele lui Tudor cu al acelui erou. Atîta şi nimic mai
mult. Maica Domnului visează pe Christos răstignit, cu piroanele prin
mîini, cu o cunună de spini pe cap. Va să zică, visează pe la 1500 lucrurile
cari într-adevăr s-au petrecut cu Christos înainte cu o mie cinci sute de ani. Tudor
în poezia noastră visează altceva: pala cea nouă şi-o visează ruptă-n două,
visează că are să se lupte cu un şarpe „cu creastă roşie-n cap şi cu coarne de
ţap". Pala sau spada, sau buzduganul, asemenea inelul, sunt substituiri
ale soarelui în toate mitologiile indo-germane, de aceea eroii solari plecînd
în lume lasă ca semn acasă fraţilor săi un paloş sau un inel, şi zic: Cînd se va
rupe paloşul ori cînd va rugini inelul, să ştiţi că sînt mort. Şi e natural:
soarele cînd e scăpătat spre iarnă şi moare, e închipuit ori ca o spadă ruptă care
n-are puteri să mai taie, ori ca un inel ruginit, lipsit de strălucire. În
balada noastră Inelul şi năframa, crăişorul
dă fetei inelul: „Cînd inelul o rugini/ Să ştii dragă c-oi muri” şi iată
numaidecît şi cellalt simbol al soarelui, paloşul; în balada aceasta flăcăul vede năframa -un simbol al cerului- ruptă şi
destrămată, şi se întoarce, iar ca pretext ce zice? "Eu acasă mi-am uitat
paloşul cel rotilat pe-o masă verde aruncat." Asta o zice soarele iernii: n-are
paloş, şi l-a uitat acasă pe masa cea albastră, pe cerul din lunile verii. Fie
paloşul uitat acasă, fie rupt în două, e acelaşi lucru, aceeaşi concepţie a
naturii, soarele fără căldură, al iernii, e erou fără arme. Analogie, în
ciocanul furat al lui Thor, în inelul Draupner al lui Odin, în suliţa lui
Crişan etc. Această pală e visată de Tudor.
Iar şarpele,din visul lui, e reprezentantul
puterii întunerecului, a nopţii, a furtunii, a iernii. Puterea iernii ucide soarele, temporar, îl
ucide şi Amurgul şi Furtuna - deci şarpele ucide, vremelniceşte, pe erou, însă soarele sfarmă
capul şarpelui în zori de zi, după furtună, şi primăvara, de aceea eroul solar
ucide şarpele. E o dublă concepţiune, şi pe ea se bazează nenumăratele repeţiri
ale învierii feţi-frumoşilar şi a eroilor solari. Moare eroul, dar învie
"mai frumos de cum a fost". De aceea grecii pe toţi eroii solari i-au
făcut semizei; nu-i învie ca oameni ci ca locuitori ai Olimpului, de aceea germanii
pe toţi eroii solari după moarte îi învie ca zei de al doilea rang - Baldr,
Otr, Vali - şi acelaşi lucru se întîmplă cu Christos. .
Ce
legătură ar avea toate acestea cu visul Maicii Domnului? Poate numai
fiindcă sînt visuri amîndouă. Dacă am
vorbit de armele soarelui, să vorbim puţin şi de calul său şi de soră-sa. Omul
primitiv crede că lumina şi căldura nu sînt puteri inerente, ale soarelui: ele
pot să lipsească soarelui, precum într-adevăr îi lipsesc iarna. Vara le are. Lumina
şi căldura sînt închipuite ca o soră a soarelui - în dublă concepţiune: soră
blîndă şi bună ca lumina şi căldura
blîndă, ori soră răutăcioasă, ca arşiţa. Grecii spuneau că sora lui Apollo,
Diana, care reprezenta lumina şi căldura soarelui, peste iarnă umbla rătăcind prin
nord departe prin Ţara tracilor. Asta însemna, spus mai poetic, că peste iarnă
căldura soarelui lipseşte. Diana, care în mitologia poeţilor mai tîrziu s-a
confundat cu luna, era răutăcioasă uneori cum e arşiţa verii, alerga pe
crestele munţilor (în înţeles mitologic, a norilor) cu cîni muşcători. Iar
efectul căldurii excesive de a zvînta şi usca pămîntul, de a-l face tare ca
piatra, ori de-a ucide plantele şi vietăţile e aşa de frumos alegorizat în mitul
cu împietrirea Niobei şi uciderea copiilor ei, din partea lui Apollo şi a Dianei. Şi la noi se găsesc
împietriri ale eroilor, şi se vede gradată împietrirea pămîntului si faptul că eroii se împietresc
pe rînd, pînă la genunchi, pînă la brîu,
la piept, pînă în creştet. Ei învie iarăşi, dacă îi stropeşti cu apă vie - şi
cum am arătat, apa vie e ploaia care moaie
pămîntul. E de observat însă că avem şi altfel de împietriri în basme,
reprezentări ale îngheţării apelor.
La noi,
sora cea bună a soarelui, e de obicei Ileana Sîmziana, pe care el vrea s-o ia
de soţie, ca Zeus pe soră-sa Hera, Brahma pe
soră-sa, ca Odin pe soră-sa Frigg. Ea dă viaţă plantelor şi florilor, de
aceea se zice că "din cosiţă floarea-i cîntă". Alături de frate-său,
cu soarele, cel fără lumină şi căldură, cu soarele iernii, ea e cu mult mai
frumoasă, căci e soare al verii, de aceea "la soare (al iernii) te poţi uita, dar la Ileana
(soarele verii) ba!" In înţeles rău, sora soarelui n-are nume în poveşti, dar e un tip. Cînd ajunge
Făt-Frumos cu ea într-un palat din pustie, el pleacă la vînătoare cu cînii (cu vînturile),
iar ea găseşte într-o odaie un zmeu închis într-un butoi. El cere apă, ea-i dă,
atunci crapă un cerc al butoiului; el mai cere apă, şi în urmă iese din butoi. De-acum
sora soarelui se dă în dragoste cu zmeul, pe ascuns de frate-său, şi se înţeleg
să ucidă pe voinic, dar nu îndrăznesc de cîni. Îl trimet deci după apă vie de
unde se bat munţii în capete şi după alte lucruri, cari toate simbolizează
ploaia, tunetul, fulgerul etc. Văzînd că nu piere, ei se hotărăsc să-i
vrăjească cînii, şi voinicul lipsit de cîni, e ucis. Se înţelege, el iarăşi
învie, tocmai prin apa vie pe care a adus-o. Această soră a soarelui e căldura verii, zmeul e norul.
Norul cere apă, apă, ca să devină zmeu; apa, prin evaporaţie, i-o dă căldura.
Norul cu căldura complotizează contra soarelui "să-I ucidă" (să
întunece cerul) dar nu pot cîtă vreme vînturile bat, împrăştiind norii. Cînd
tac vînturile, vrăjite de sora soarelui, zmeul ucide pe voinic. Dar începe
să plouă; prin ploaie (apa vie dă viaţă naturii) se risipesc norii, şi soarele
învie. Muşcătura cînilor Dianei o avem şi noi în expresiunea "Soare cu
dinţi", întrebuinţată mai ales pentru soarele iernii.
În treacăt amintesc că arşiţa verii e
reprezentată în basme şi prin omul cu barba roşie, om răutăcios din fire. Printr-o
confuzie, ca în toate miturile, şi toamna, cînd frunzişul codrilor e galben-roşu
şi cîmpiile pustii, e tot omul cu barba roşie. Iarna e reprezentată prin omul
spîn în basme, care caută să ţie în robie soarele, precum e aşa de frumos
descris în Harap-Alb al lui Creangă. Credinţa că oamenii spîni şi cei cu barba roşie
sînt răutăcioşi şi cu fire demonică e pornită din concepţiunea mitică a arşiţei
şi a iernii. In legende şi tradiţii, soarele are cai şi car; în basme are numai
cal şi umblă numai călare. Iar acest cal e însuşi soarele. Ceea ce nouă ni se
pare absurd -soarele să fie deodată cal, călăreţ şi armă a călăreţului- e absurd numai că sîntem obişnuiţi a gîndi cărturăreşte,
cu rînduielile logicii, şi că ne-am tocit fantazia. Omul fără carte gîndeşte
altfel şi e cu imaginaţia mai vie. Pentru un copil acelaşi lucru poate să fie,
în jocul lui, şi păpuşă şi pat în care o culcă, şi plapomă şi perna, şi mama
păpuşei care vine să o bată. El îşi substituie lucrurile.
Calul soarelui -fiind soarele însuşi- fuge ca
gîndul şi ca vîntul, şi întrucît soarele parcă pleacă de pe un vîrf de deal, se
urcă pe boltă sus şi să scoboară la apus iarăşi pe un vîrf de deal, calul
soarelui "se urcă cu stăpînul său pînă în slava cerului şi iarăşi se lasă-n
jos, încet-încet". Soarele iernii e slab, palid, fără putere: îndată ce dă
în primăvară, el se aprinde, ia în sine foc, şi devine frumos şi puternic. Ce e
aceasta în imaginaţia poporului? Acel tipic şi vecinic cal, pipernicit şi slab, din fundul grajdului, pe care-l
alege Făt-Frumos ca să plece cu el în vitejie. Calul cere să mănînce foc, şi
după ce-l mănîncă, se scutură şi se face Cal-galben. Identic acelaşi lucru cu
armele voinicului: el alege spada cea mai ruginită, din fundul podului. Soarele
primăverii caută tot aceeaşi căldură şi lumină pe care a avut-o în primăvara
anului trecut, şi pe care a pierdut-o peste toamnă şi iarnă. Iar Făt-Frumos cere
de la tată-său "calul şi armele pe cari le-ai avut tu în tinereţe, cînd ai
vitejit" - tată-său fiind închipuit ca
soarele primăverii trecute, iar fiul său ca o renaştere a eroului îmbătrînit.
Făt-Frumos are puteri uriaşe, dar nicăieri în
mitologia noastră şi în literatură nu se vorbeşte că ar fi uriaş cu trupul.
Dimpotrivă, în baladele noastre te întîlneşti aşa de des "c-un voinic cu
calul mic" încît te miri de ce acest vecinic voinic are calul mic. Nu e
rima de vină, căci poporul nu-şi face capul călindar pentru o rimă -vechile
cîntece ale noastre au ca lege asonanţa nu rima- ci e de vină reminiscenţa
mitică şi observaţiunea că soarele e aşa de mic alături cu elementele cu cari se
luptă. Negura care se înalţă de pe pămînt pînă la cer, înghiţind munţi şi văi
şi stînci şi totul, e reprezentată în basme prin zmeoaica aceea care alergînd
"cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt" înghite stîncile şi codrii:
pe Făt-Frumos ori nu-l poate înghiţi, ori dacă îl înghite, ea crapă. Cît de mic
e soarele faţă cu negura! Cît e de mic
faţă cu zmeul (norul de furtună), care aleargă să-I ucidă, ori cu
care se luptă "în trîntă că-i mai dreaptă". Poetic şi plastic e descrisă ceaţa din largul mării în
basme: "deteră de un uriaş, culcat cu capul pe-o margine a mării şi cu picioarele pe cealaltă margine,
şi de mult ce dormise, i se lipise
genele şi nu putea să-şi deschidă ochii; atunci băieţii scoaseră
foarfecele şi-i tăiară genele.
"Băieţii reprezintă vînturile cari risipesc ceaţa aşezată
statornic: ceea ce aici e arătat ca enorm de lung (uriaşul) e identic cu
zmeoaica a cărei gură e enorm de largă. Iar soarele cel mic biruieşte zmeii şi
uriaşii, reprezentanţii întunerecului -ai ceţii, ai negurii, ai norilor, ai
iernii- şi toate cu ajutorul unui cal mic. Zmeii şi uriaşii sînt proşti, sînt putere
brută; în balade reprezentanţii norilor sînt ca tipicul "Fulga cel cu
barba neagră şi cu mintea neîntreagă". Luînd ca tip soarele, românul a generalizat cazul,
de aici e vorba: "cel mai mare minte n-are, cel mai mic e mai voinic"
care a ajuns să fie o credinţă -deşi n-are nici o bază reală, decît mitul- că
dintre fraţi totdeauna cel mai mic e mai voinic şi că numai acesta e "năzdrăvan",
fiindcă năzdrăvan e soarele în luptă cu elementele cele puternice.
Soarele însuşi e acel cal pe care-l cîntă
baladele, calul care în colindul Pluguşorul
e "ca Graur cu şeaua de aur, cu potcoavele de-argint, cum n-am văzut de cînd
sînt". Sau "cînd copita scăpăra, toate bălţile seca". Asta numai
soarele o face. Sau în balade:
"cînd pe fugă s-aşternea, văile se limpezea", de neguri şi de
ceaţă. E calul fără splină, născut din spumele
mării (soarele iese din mare, din noapte); calul cu trei inimi, care
aleargă mereu şi nu oboseşte. Acelaşi lucru cu baladele haiduceşti, şi cu toate
baladele. Nu e bine să căutăm fapte
istorice, sau adevăruri, în
balade. Să nu ne înşele numele. Acel nume dovedeşte numai atîta că eroul cîntat
e cel mai din urmă căruia i s-a adaptat cîntecul mitic. Mai mult nu. Că se pomeneşte
în vreun cîntec despre curse de cai, despre "corăbii veneţiene" şi
alte altele şi acestea le iei ca documente
istorice, culturale ale epocii etc. asta e o prăpastie. Dacă în cîntecul mitic
există încurări de cai, poporul le lasă unde le
află, chiar cînd eroul căruia i s-a potrivit cîntecul n-a văzut încurări
în viaţa lui. În toate literaturile popoarelor nordice şi celor slavice se
reprezintă fulgerul cel strîmb în umblet ca o scrisoare şi de obicei scrisoare străină,
adică neînţeleasă. Poporul nostru zice fulgerului "slove ovreieşti" -
în Edda "runele", beţişoare
rupte (zig-zagurile fulgerului). Acum, dacă mitul vorbind de fulger l-a numit
"semne latineşti" sau "slove", e o explicare cel puţin
poznaşă să zici că baladele vorbesc de inscripţiuni latine pe malul Dunării, în
versurile:
Piatră mare necioplită
Şi cu slove rîcăită.
Racle mari împărăteşti
Purtînd semne latineşti.
Poporul pe atunci nu ştia carte deloc, şi
totuşi ştia că inscripţiile sînt scrise latineşte! Intr-un imn vedic, am citit
că duşmanul soarelui, Vrtra, "are gură enormă, dar nu poate înghiţi mult, e
mai mult trufaş decît aducător de primejdie" şi acelaşi lucru îi zice în
Edda eroul Helghe despre uriaşul Fafnir. Şi cu asta mi-a perit o iluzie.
Credeam şi eu că într-adevăr românul în balada Miului a caracterizat bine pe ungur,
cînd zice: "Unguru-i fălos, nu-i primejdios, are gură mare dar nu muşcă
tare" - şi cînd colo aceste versuri sînt fragmente dintr-un cîntec mitic,
pe care le-avea românul în comoara sa înainte de-a exista unguri. Numele duşmanului variază în baladele solare, e ungur,
e turc mai ales, în colinde e jidov.
Ai putea dovedi existenţa duelului la noi în
veacurile trecute? Ai balada Miului, a Vidrei, a lui Ghiţă Cătănuţă. E
adevărat, dar aceste balade au fond mitic, cîntă duelul soarelui cu norul sau
cu noaptea, şi nu poţi dovedi nimic pe sfînta lume cu duelul lui MiuI. Tot acelaşi
duel e între Gruia lui Novac (soarele) cînd se luptă cu turcii care voiesc să-I
lege cu funii de mătasă împletite-n cinci şi-n şase (fulgerul) şi să-I închidă;
acelaşi duel între Novac bătrînul şi turci, acelaşi duel între Toma Alimoş şi
Manea, acelaşi între Făt-Frumos şi zmeu ori Omul cit şchiopul cu barba cît
cotul (Negură). Şi dacă Hera la greci e
imorală, ce moralitate o să găsim în
tipicele vorbe ale nevestei din baladă, care pe cînd se lupta bărbatu-său cu hoţul, zice bărbatului cînd o
roagă să-i lege brîul că-i piere puterea: "Ba eu nu! că oricare o birui,
eu cu dînsul m-oi iubi!" Da, au lăudat
unii de-ai noştri pe această nevastă, preamărindu-i "cavalerismul" că
ea iubeşte pe cel mai tare; alţii au
hulit-o. Vorba e, scoatem vreun document pentru cultura şi moralitatea neamului
român, din purtarea acestei neveste?
Românul a creat tipul acesta? Nu. Nevasta reprezintă cerul, care se bucură
deopotrivă şi de nor şi de soare; vorbele ei au fost repetate de toate literaturile
ariene.
Fragmentele epice -adecă mitice- stau de obicei
ascunse pînă ce se încheagă, cînd li se dă ocaziune. Sînt ascunse prin poeziile
lirice, care vecinic sînt în circulaţie, de aceea întîlnim în doine
versuri care ni se par interpolate şi
mai ales cunoscute din poezii epice. Da. Pe Tudor nu l-au cunoscut ardelenii,
ei n-au cîntecul Visul lui Tudor. Dar
versurile acelui cîntec le au risipite prin doine; şi cînd vor avea şi ei vreun
erou, le vor scoate la iveală, le vor închega într-o baladă. Astfel un fapt
istoric însemnat ori neînsemnat dă ocaziune răzleţelor fragmente epice să se
închege pe un anumit timp. De creat nu
mai creează poporul nimic epic. Fără îndoială, variind după localitate şi
timpuri, el caută ciment nou pentru
fragmente, dar acesta e trecător şi n-are de a face nimic cu fondul baladelor. Şi
amănuntele de "adjustare" pot să varieze.
Fragmentele mitice ale bocetelor,
descîntecelor, colindelor şi ale basmelor au altă soartă. Nici un fapt istoric nu
poate veni, ca să le dea ocaziune de a se închega. De aceea sînt vecinice
fragmente, de aceea sînt formule sacramentale, neschimbate, stereotipe. Dar în
fond, cum am zis, nu sînt decît variante ale baladelor. Aceeaşi concepţiune, alte
imagini; acelaşi subiect, altă formă. Un singur fond mitic, indo-germanic. Bineînţeles,
eu nu voiesc să zic că toată poezia noastră epică e de origină cosmică, ori că
toată e indo-germanică. Avem poezie a cărei origină e de altă natură -dar
aceasta e foarte puţină- şi poezie cu fond străin indo-germanilor în general,
dar aceasta e şi mai puţină. Apoi, în baladele noastre se găsesc multe
reminiscenţe istorice şi culturale, precum un riu duce cu el pămînt de prin
toate locurile pe unde a trecut. Însă precum rîul nu porneşte de la obîrşia sa,
numai ca să ducă cu el pămînt şi nămol în mare, ci cu alt scop, tot aşa poezia
noastră epică nici nu visează să fie istorică şi să culeagă reminiscenţe. Dacă
se leagă de ea, bine, dacă nu, iarăşi bine. Acest lucru e de sine înţeles.
Teoria emigrării cîntecelor s-a compromis rău
prin furia apărătorilor ei şi prin ştiinţa mitologiei comparate şi a
folclorului. lntr-o vreme, îndată ce se găsea acelaşi cîntec în Italia şi Englitera
d.e., s-apucau cărturarii să dovedească drumurile pe cari a emigrat acel cîntec,
fie din nord spre sud, fie dimpotrivă, făceau chiar hartă geografică şi-i
arătau trecerea din loc în loc cum s-arată drumul lui Alexandru cel Mare prin
Asia. Arătau şi suta în care s-a născut cîntecul, după Hristos. Trebuia cu
orice chip o emigrare. După ce însă cu vremea s-a găsit că acelaşi cîntec
există şi la ruşi, au trebuit schimbate hărţile şi probele emigrării; dar iată,
cîntecul s-a găsit şi prin Asia, pe tot de-a lungul drumului pe unde sînt
popoare ariene. Atunci data naşterii
cîntecului în cutare sută, sau pe timpul cutărui rege, a rămas de ruşine.
Atunci data emigrării cîntecului a trebuit împinsă pînă în timpurile
preistorice; iar drumurile cele cu atîta "savantlîc" dovedite că ar fi fost în toate direcţiunile cerului,
au fost reduse la un singur drum cu o singură direcţiune: de la est spre vest.
Acum, ca să explici "masa" de
cîntece şi basmuri, identică la toate popoarele indo-germane, printr-o perpetuă
şi înceată emigrare de la un popor la altul, în toate direcţiunile, e lucru cu
mult mai neverosimil decît să ţi-o explici ca fond comun al tuturor acestor
neamuri, fond adus cu ei de pe malurile Gangelui.
Odobescu s-a încercat să probeze că balada
noastră Mioriţa e emigrată tocmai din
Egipt. Ea ar fi fost un bocet şi cîntă moartea lui Adonis-Thimmuz. Ciobanii greci
au adus-o din Egipt, împreună cu cultul lui Adonis, în Tesalia. De la greci au luat-o
românii din Pind şi ne-au adus-o peste Dunăre, prin suta cutare şi cutare. Mioriţa într-adevăr e un bocet solar,
ciobanul ucis e Soarele, maica bătrînă e pămîntul, dar de ce să fie acest cîntec
egiptean? Toţi indo-germanii au acelaşi cîntec, aceeaşi concepţiune despre
moartea soarelui peste iarnă. O să aduc cu altă ocaziune un "drappa"
(bocet) din mitologia nordică şi-l voi pune alături cu Mioriţa ca să se vadă că
au acelaşi fond. Poate o fi "emigrat" cîntecuI lui Adonis pînă la scandinavi? Cînd Făt-Frumos al
nostru e omorît de o babă, care i-a vrăjit mai înainte cînii (N-aude, Na-vede, Na-greul pămîntului, Na-uşorul
vîntului, reprezentanţi ai celor patru vînturi) şi cînd frate-său sau fratele-de-cruce
plînge şi pleacă să-I caute prin lume, căci i-a spus semnul (inel
ruginit, simbol al soarelui scăpătat) că Făt-Frumos ori va fi ucis ori e
ucis gata - nu e acelaşi subiect cu cel
din Mioriţa?
In baladă e mioara, în basm e inelul, care
prevesteşte moartea eroului; în basm e un frate de cruce (dar de multe ori
soră-sa, mumă-sa împărăteasa), în baladă mama care caută pe fiul său. In baladă
eroul nu se apără cu cînii de dusman, deşi ar putea; în basm nu se apără, că-i
sînt cînii vrăjiţi de-o babă. Şi e natural să nu se vorbească de apărarea lui -
de aceea basmul face cu neputinţă apărarea, iar balada tace -e natural- căci natura
îşi merge drumul ei; oricît s-ar apăra Făt-Frumos, el trebuie să moară.
Soarele trebuie să scapete şi iarna
trebuie să vie. In baladă eroul e cioban; o concepţie indo-germană. Indra, zeul
soarelui în Veda, e păzitor de vaci
(în sanscrită go însemnează şi nor şi vacă). Hercule eroul solar e păzitor de
turme şi toţi zeii cari dintru început au reprezentat Soarele sînt stăpîni ai
norilor (Zeus, adunătorul de nori, Odin etc.), iar norii sînt „turme de vite
ale Soarelui" pe cari le adună –prin căldură- şi le risipeşte prin
vînturile sale, căci vînturile de vară sînt totdeauna tovarăşi ai Soarelui (la noi Sfărîmă-pietre şi Strîmbă-lemne,
în anumite cazuri, şi N-aude, Na-vede etc. într-altele). Că
sînt trei ciobani, e lucru limpede: toţi indo-germanii au în mitologiile lor
pornirea spre triadă, unde e nevoie de un singur zeu îşi fac trei, de aceea
numărul trei şi mai ales triada triadei -nouă- e număr sacramental în cultul şi
în obiceiurile arienilor, pe cînd la semiţi e numărul şapte. Iar că sînt
tovarăşi, e tot o concepţiune comună indo-germană. Soarele e ucis de înşişi
tovarăşii săi, de vînturi cari iarna adună norii peste soare -omul primitiv crede că din pricina vînturilor şi a
negurilor e soarele iernii fără putere- şi învie tot prin tovarăşi, prin vînturile cari primăvara
împrăştie norii.
Nu vreau s-aduc exemple de prin mitologii şi
literaturi ariene ca să nu mă întind cu vorba; mă mărginesc la analogiile
mitologiei noastre. După ce Făt-Frumos scoate pe cele trei fete de împărat de
la zmei, pleacă cu ai săi tovarăşi -Strîmbă-lemne şi Sfarmăpiatră- pe alt
tărîm. Aceşti doi tovarăşi se înţeleg să omoare pe Făt-Frumos. Motivul? Acelaşi
ca în Mioriţa. Ciobanul vrîncean şi cel ungurean sînt geloşi de oile mai
frumoase ale moldoveanului, iar Sfărîmă-piatră şi Strîmbă-lemne sînt geloşi de
fata cea mai mica a împăratului, pe care şi-o ţine Făt-Frumos pentru el, că era
mai frumoasă decît celelalte două ale lor. E de notat că Făt-Frumos ştia că
tovarăşii voiesc să-I omoare, cum stia şi ciobanul moldovean, dar nici ciobanul nu se luptă cu duşmanii, nici
Făt-Frumos nu-şi ucide tovarăşii, cu toate că putea. In basm a intervenit apoi alt mit. FătFrumos
pune în leagăn o piatră, tovarăşii o ridică pe sorbul pămîntului pînă la un
loc, apoi îi dau drumul şi piatra se sfărîmă. In treacăt atrag atenţia că
piatra aceasta joacă un mare rol în mitologiile indo-germanice; cea din basmul
nostru e una cu piatra pe care a dat-o Rhea lui Cronos să o înghită în locul
lui Zeus. Şi dacă Cronos varsă, după aceea, pe înghiţiţi, în basmul nostru ca
la poruncă urmează vărsătura: Făt-Frumos ucide un balaur care mînca puii unei
pajuri, iar pajura, vulturul lui Zevs, lupul lui Odin îl înghite (de bucurie) si
iarăşi îl varsă "mai frumos de cum a
fost", cum e într-adevăr soarele cînd iese din negură şi nor.
Dar, la urmă, nu e nevoie să fie doi ciobani care
omoară pe al treilea în Mioriţa. Varianta publicată de d-l Densusianu (în Revista
critică, anul IV) are numai un cioban, în loc de doi. In varianta aceasta,
ciobanul se luptă într-adevăr cu duşmanul - dar sfîrşitul e tot acelaşi; el
moare, trebuie să moară, de-ar avea oricîţi cîni şi oricît de viteaz ar fi. Nu
se poate altfel. Imi rezervez alt loc, unde voi aduce ca mărturii şi obiceiuri
şi credinţe solare, ca să dovedesc că Mioriţa
e a noastră, românească, e a indo-germanilor si n-am importat-o de
nicăieri, ci am avut-o noi totdeauna. Şi sînt convins că şi slavii şi germanii
şi francezii şi toţi arienii o au. Prea multe rudenii are în basmele noastre, în
credinţele, în obiceiurile româneşti şi prea e concordant cu toate ale noastre
acest cîntec, ca să fie un vagabond adus de vînturi acum două-trei sute de ani în tară.Şi de ce?
Pentru că cultul lui Adonis -probabil de origine semitică, şi în special
iudaică, al lui Adonai- e şi el un cult solar? La greci se pare a fi solar -căci
multe lucruri nu ştim despre el- dar solar a fost în Egipet? Nu l-au
răstălmăcit grecii? Dar în urmă asta nu ne importă. De ce însă Mioriţa ar fi egipteană
şi nu mai bine o legendă creştină, căci şi aşa Hristos e întru multe şi întru
toate asămuitor cu un erou solar. El a ştiut că are să moară şi nu s-a apărat; a fost trădat de tovarăşi (de un
apostol); maica bătrînă de ce n-ar fi Maica Precista? Moartea ciobanului e
descrierea morţii lui Hristos ...
Dacă dintre eroii mai bine cunoscuţi ai baladelor
noastre, Doicim şi Novac bătrînul ori Manole din Mănăstirea Argeşului se regăsesc şi la sirbi şi Ia greci şi în colecţia
de balade vechi engleze a lui Percy şi în Şahnameh
la Firduzi - ce vrea să zică asta? Să ne certăm, care de la care? Sînt mituri
comune, născute pe platourile Gangelui. Dacă d-l Hasdeu a aflat la Zenzi mitul "Cucul şi Turturica", e
numaidecît nevoie să "imigrăm" balada din Golful Persic la Delta
Dunării? A emigrat mai departe la sicilieni şi la provensali, şi întrucît ea e
simplu mitul iubirii soarelui cu norul,
e una cu mitul lui Apollo cu Dafne. Arienii încă nu-şi cunosc literaturile
poporale -abia de cîţiva ani se ocupă lumea cu ele- dar odată şi-odată lumea va
rămînea mirată văzînd că totul dar totul în mitologia, literatura şi credinţele
popoarelor ariene e identic.
Să ne oprim puţin la altă teorie, a influenţelor
străine. Cine Dumnezeu s-o nege? Dar precum evhemeriştii au căutat în mitologie
idei înalte filozofice şi morale, uitind că toate miturile, şi de aici basmele
etc. sînt creaţiuni ale poporului de rind, ale celor mai primitivi oameni cari
nu pot să aibă idei înalte filosofice, tot aşa cei cu teoria influenţelor
străine în literatura şi mitologia populară uită că poporul e una şi clasele
culte de deasupra, alta. Dacă ţii ochii tot la cei "zece mii de
deasupra", e lesne să vezi pretutindeni influenţe străine, schimbări de
modă, maimuţării şi cîte altele; dar la cei de jos, fără carte, fără corupţie
intelectuală şi morală, fără contact nemijlocit cu toate neamurile, e alta. Ca
la rîuri: suprafaţa zbuciumată, adincul liniştit. Eu am căutat să-mi dau seama
de influenţele străine în literatura poporului nostru -bine să fiu înţeles, nu
vorbesc de obiceiuri, credinţe, porturi, jocuri, muzică, limbă, ci numai de
poezie- după cărţile citite de popor. Iată un exemplu: Nu e carte mai citită
decît Alexandria. Şi o citesc românii
de mult. Sînt atîtea lucruri într-această carte, cari s-ar putea lipi de
sufletul românilor, dar s-au lipit?
Povestea lui Netinav care făcea oştiri de ceară, a lui "Hamon Dumnezeu", bătaia lui Alexandru
cu furnicile, clopotul care sperie pe piticii ascunşi în peşteră etc., etc., toate
aceste n-au intrat în popor. Nu e nici un vers românesc, nici un basm care să
le repete ori să facă aluzie la ele. Nu
l-au influenţat pe român, unde l-au găsit acolo l-au lăsat. Iar dacă se găsesc
în Alexandria lucruri pe cari le
cîntă românul, nu el le-a luat din Alexandria,
ci Alexandria le-a luat din ciclul de
mituri indo-germanice. Aşa e scoborîrea lui Alexandru în iad. Lasă că asta o ştia
românul de la Hristos dar şi fără Hristos ar fi ştiut-o, căci Orfeu scoboară în
tartar, Apollo tot aşa, Odin al Eddei
merge să vorbească cu Hell, Odiseu scoboară în iad, Eneas în tartar - lucru
simplu, e apunerea soarelui, scoborîrea lui în noapte. Făt-Frumos scoboară pe
"alt tărîm" ca să caute pe fata împăratului.
Şi aşa şi cu alte cărţi - cînd judeci drept,
nu cînd întorci lucrurile cu "capul unde stau picioarele". Sînt
lucruri în poezia poporului nostru cari nu s-ar putea explica, poate, fără de
emigrări şi influenţe străine. Poate, cu timpul, se vor explica şi fără de
aceste două teorii. Cu vreo teorie nouă a unui fond comun de poezie, a neamului
omenesc. Ca exemplu povestea potopului. Nu
înţeleg potopul în sine, ci amănuntele legate de el, corabia, muntele pe care
s-a oprit ea, Noe, porumbelul etc.,etc.
Ce priveşte împrumuturile străine, ele pătrund
în popor dar nu s-amestecă cu adevăratul fond mitic. Trebuie să deosebim două
lumi în literaturile poporale, una veche, limpede, cea mitică; alta întunecată
şi zăpăcită a influenţelor creştine şi streine. La noi poveştile, streine şi
legendele creştine şi toate bogomilismurile şi cum le mai cheamă trăiesc ca
nişte parazite, nu sînt cunoscute de toţi românii, sînt zăpăcite şi variază din
sat în sat. Cele mai multe nici nu merită să le cunoaştem. Revista Şezătoarea a publicat multe lucruri de
acestea, şi vezi cît de încurcate sînt şi cît de fără rădăcini în mintea şi-n inima
românului. In descîntece, bocete şi
colinde, au intrat numai numele creştine, altceva nimic. Hristos -sau Sf. Ion-
a înlocuit pe eroul solar, Maica Domnului cerul şi lumina, şi aşa mai încolo -
în fond mitul a rămas neatins.
Acum dînd la o parte puţinele împrumuturi şi
neînsemnatele influenţe străine, mai ales ale creştinismului, poezia noastră
epică în întregimea ei este continuarea ciclului de mituri ale indo-germanilor.
Ea constă din fragmente "flotante" cari se combină în cele mai
variate chipuri şi se încheagă cînd li se dă ocaziunea printr-un fapt istoric
oarecare, întocmai cum se încheagă negurile plutitoare ale văilor, ca să se
resfire iarăşi. Toate sînt înrudite şi se sprijinesc reciproc; fondul lor e
neschimbător, de multe ori e stereotipă şi forma, dar aceasta, trebuie să sufere din pricina
evoluţiei limbii. Multe fragmente sînt în perpetuă circulaţiune; altele sînt în
stare latentă într-anumite timpuri, ori ascunse în poezia lirică, ori trăind
izolate undeva în vreun colţ al provinciilor româneşti ca să iasă la iveală
pretutindeni cu aparenţa unei creaţiuni de curînd, şi
într-acest caz au caracter provincial.
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu