Colindele au fost
cîntece solare, fragmente si rămăşiţe din cîntările liturgice ale cultului
naturii. Unele dintre ele - probabil minoritatea lor - în aparenţă sînt imnuri
religioase creştineşti, tratînd legende creştine şi cîntînd naşterea şi moartea
lui Isus. Ele însă sînt mai vechi decît creştinismul şi numai unei coincidenţe
calendaristice i se datoreşte faptul că vechile cîntece solare poartă, deşi
foarte superficial, o urmă de creştinism.
Cîntările pe cari
le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi
integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri, elementele şi lupta lor în
natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Indeosebi soarele stă în
centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a
furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora
creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi
binefăcător soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul
basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pămînt
începînd de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă
lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi
despuiarea naturii - iar oamenii îi dedeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii
săi, pe unde să meargă, ca să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă
lume. Ca drumet înstrăinat, el era plîns în cîntece şi este plîns şi astăzi în
bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, cînd începea să se apropie de
pămînt, el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe,
i se cîntau cîntece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o
naştere, căci cu el se renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la
echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă
"ca eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii". Ca erou ce se naşte
a fost cîntat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu
alegorizări şi simbolizări şi este cîntat şi astăzi în colindele noastre şi
este sărbătorit de datinele noastre.
Colindele erau şi
sînt cîntece la adresa soarelui, ce se renaşte la solstiţiul de iarnă, prin
decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos în cultul
creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind
deodată naşterea eroului păgîn cu a Dumnezeului creştin a substituit numirile
cîntecului păgîn. In loc de soare a zis Christos, în loc de lună, cer sau
lumină, a zis Sfînta Maria, în loc de Jupiter a zis sfîntul Ilie etc. Faptele
însă au rămas neatinse, cîntecul e păgîn. Nu numai fondul cîntecului e întreg,
dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general.
Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întîmpla decît în unele cazuri: cand
cîntecul cîntă naşterea soarelui ori printr-o atracţie - moartea lui. Deci,
colindele cari cîntă naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile
păgîne; rar însă sau mai niciodată acele cari cînta fapte prea păgîneşti de-ale
soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Aceste au rămas, neatinse
întru nimic, cîntece păgîne.
Avem două feluri
de colinde :
Unele sînt cîntece
de laudă la adresa stăpînului casei. Origina lor sînt cîntecele ce le cîntau
clienţii romani, în ziua anului nou, la casa patronului, glorificîndu-i faptele
sale, mai ales cele războinice, ori ale strămoşilor săi. Poate tocmai din această
cauză - căci altfel e cu greu să afli o explicare în colindele noastre -
preamăresc mai ales fapte războinice, vitejii din campanii şi întîmplări din
tabără. Toate colindele din colecţia G.D. Teodorescu, numite acolo tradiţionale
vînătoreşti, sînt în acest gen. Colinda face erou pe însuşi stăpînul casei sau
pe un fiu al său, numindu-l cu numele. In colind de tînăr se povesteşte simplul
fapt că "în prundurile mării, în marginea ţării" stau două oşti, a
leşilor, cari au domn şi a românilor, cari n-au. Românii deci cutreieră ţara
să-şi afle domn şi în urmă aduc că:
Ăst domn
bun de casă
Are un
cocon
Bun de a-l
face domn.
Şi-l cer. Dar
mă-sa nu-l dă, căci e prea tînăr, nu ştie să încalece calul, nu ştie să strîngă
frîul, nici să încingă sabia şi să bată oşti. Dar trimeşii îl cer cu stăruinţă,
căci în oaste sînt ostaşi bătrîni, cari îl vor învăţa toate acestea. Iar
"coconul" pleacă apoi cu oştile. Colinda însă preamăreşte mai rar şi
fapte bune, binefacerile. Unele colinde cîntă faptele povestite de evanghelişti.
Naşterea Domnului Christos, prinderea lui şi restignirea. Origina lor trebuie
căutată în cîntece bisericeşti. Numărul lor e foarte restrîns. Cu mult mai
multe sînt acele cari cîntă legende, fapte nepovestite de sfintele noastre
cărţi, a căror origină - fie mai veche, fie mai nouă decît creştinismul - n-au
de-a face cu el aproape nimic, ba de multe ori povestesc fapte cu o concepţie
opusă învăţăturilor creştineşti. Aşa în colindul Sf. Marii, ni se spune că
Maria, Maica Domnului, pe cînd se pregătea să-şi boteze fiul, aude că i l-a
botezat, fără ştirea ei, Sfîntul Ioan. Atunci "Sfînta Maria" de ciudă
şi de mînie, "dete în foc ca să
ardă", dar “Busuiocul stinse focul”. Ea încearcă din nou ca să se omoare,
sărind în apă, însă apa n-a înecat-o. A treia oară s-a aruncat în sabie, dar
sabia n-a voit s-o taie. Deci, e vorba de o încercare de sinucidere a Sf. Maria
şi pentru ce lucru puţin!
Acest fapt, ca
legendă poporală, nu-şi poate avea origina în creştinism. Intr-altă legendă se
spune că maica Domnului, cînd a fost să nască, a venit în casa unui sas, care
însă a alungat-o. Ea a intrat în casa unui român, care a primit-o cu drag şi a
născut Maria. Această legendă e mai mult etnică şi prin sas se arată popoarele
creştine neortodoxe, care n-au frumosul obicei al colindării şi în special
sasul, care e zgarcit şi cum spune colinda: "de veste cînd a prins, porcii
şi-au închis, socurii şi-a dezlătat, cînilor ne-a dat, în goană ne-a
luat".
Intr-alte colinde
cu caracter în aparenţă religios, se face învălmăşag de credinţe păgîne şi
creştine. Aşa în Colindul Sfintei Vineri se spune: că Sfînta Vineri venea la
Dumnezeu şi se plîngea că ea a creştinat şi a botezat multă lume, dar
"Cetatea Irodului" i s-a împotrivit. Dracii de aici au bătut-o, au
schingiuit-o, au fiert-o trei zile într-un cazan. Atunci Dumnezeu dă poruncă
sfinţilor Ioan, Petru şi Ilie să bată cetatea Irodului şi Ioan a bătut-o cu
aghiazmă, Petru cu ploi şi Ilie cu fulgere, iar dracii de spaimă s-au botezat.
Intr-această colindă zeitatea păgînă Venus, devenită Sfînta Vineri, devine o
martiră: cetatea Irodului e locuinţă de
draci, care la urmă se fac creştini. E curios să încreştinezi dracii! Apoi Sf.
Petru ajunge stăpînul ploilor etc. Tot atîtea confuziuni sau elemente mitice
neasimilate. Altele dintre legendele cîntate de colinde, puţine la număr,
explică origina sau însuşirile unor animale, cari sînt privite ca sfinte, sau
ale unor anumite lucruri. Aşa e colinda în care boul, calul
şi oaia îşi dispută întîietatea ca animale folositoare.
Boul "răstoarnă pămîntul de
răsare grîul roşu" ; calul "te duce, te şi aduce" ; iar
"oaia hrăneşte şi te îmbracă". Intr-alt colind povesteşte însuşi
Christos cum s-a născut grîul din sudoarea feţii sale în ceasul morţii, mărul
din lacrămi şi vinul din sîngele ce-i curgea pe urma piroanelor.
Două colinde ni se
par, dintre cele ce cîntă legende, mai de importanţă. Amîndouă sînt de origină
păgînă şi de natură cosmogonică. Intr-una se spune cum se scaldă "bătrînul
Crăciun", Sf. Ioan şi cu Christos şi se judecă unul pe altul, care e mai
mare. Iar într-altul se spune cum dracii au intrat în rai şi au furat
"soarele şi luna" şi raiului cununa.
de George Coșbuc
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu