Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

28 mar. 2012

Conservator si revolutionar

Sînt unele triburi australiene a căror limbă evoluează fără sfîrşire, în scurt timp şi într-un chip radical,  aşa că o generaţiune actuală nu mai poate înţeleg limba vorbită de o generaţiune treoută. Aceste limbi, cari îşi schimbă necontenit şi fondul şi forma, sînt limbi ideale, aşa cum, ar trebui să fie toate  limbile. Despre adevărul acestui lucru se străduieşte Max Muller să convingă lumea, în prelegerile sale. Dar, cu toată cuminţenia lui Max Muller, spusele sale prea sar în ochii lumii. Protivnici învăţăturii lui Muller, alţi filologi sînt cu totul de altă părere, şi mai ales A. Darmesteter, în toate lucrările sale, susţine că limbi ideale sînt numai cele conservatoare, cari îşi ţin cît pot de mult statornică forma  şi neschimbat fondul.  Numai acestea pot ajunge la o dezvoltare deplină, iar exemple de acest soi de  limbi sînt latina şi elena. Faptul că Max Muller se sprijineşte pe întunecatele limbi rudimentare ale unor triburi sălbatice, şi că, dimpotrivă, Darmesteter cu ai săi se reazimă pe splendidele limbi  clasice ale celor mai culte popoare din vechime, acest fapt nu ajută, nici nu slăbeşte dovezile celor două păreri. Şi limbile primitive ale  barbarilor şi  cele dezvoltate ale neamurilor civilizate sînt supuse aceloraşi legi psihologice şi aceleaşi puteri le stăpînesc pe toate deopotrivă.

Limbile se nasc, trăiesc şi pier cîrmuite fiind de două puteri, una conservatoare şi alta revoluţionară. Una tinde la ţinerea statului-quo, apără cu îndărătnicie formele din trecut şi se sileşte să le lase neştirbite viitorului, ca un fel de "fond inatacabil", şi se împotriveşte Înnoirilor cari pot zgudui temelia  limbii şi-i pot schimba caracterul. E o putere refractară şi are caracter exclusiv etnic şi naţional, căci se fereşte de tot ce-i pare strein ca fond şi nou ca formă. Cealaltă putere tinde spre necontenită primenire, distruge formele vechi şi creează altele; de o parte uniformizează excepţiunile, iar de alta împrăştie ceea ce a fost unitar, primeşte cu uşurinţă ceea ce e nou şi oricînd e învoită cu schimbările  radicale, fie acestea în conformitate ori nu cu progresele culturale ale poporului. Puterile acestea totdauna există în limbă deodată, merg totdauna paralel, controlÎndu-se reciproc, făcîndu-şi concesiuni ori piedici.

Duşmanii cei mai puternici ai tendinţei conservatoare sînt spaţiul şi timpul. Depărtarea în spaţiu a unui popor -adică marea extensiune teritorială a lui- e o depărtare de centru, de unitatea obiceiurilor  şi de-a limbii. O limbă vorbită de un popor întins ori răzleţ se desparte foarte lesne în dialecte şi, orişicît ar fi de conservator geniul limbii, dialectele tind spre ruptură şi emancipare. Aşa o păţeşte necontenit  limba  poporului chinez şi asa poate să o pată limba germană. Desi într-această limbă spiritul de conservare e mai puternic decît într-alte limbi germanice, deşi la germani  sentimentul naţional e dezvoltat pînă la extrem; şi cu toate că literatura lor, aşa de veche, de bogată şi pătrunsă absolut de un spirit şovinist german, ţine ca în gheare toate mişcările sufleteşti ale germanilor, cu toate acestea se simte în limba lor o distrugere, căci unele dialecte ameninţă să se rupă de limba comună şi să devie  limbi proprii. Dealtfel acest lucru se observă, mai mult ori mai puţin, şi într-alte limbi;  căci, în parte, acestui fapt i se datoreşte naşterea feluritelor limbi dintr-o limbă comună.

Alături cu spaţiul se luptă timpul, adică progresele omenirei, evoluţiunile sociale, reformele politice şi etice, descoperirile ştiinţei şi înaintările artei, precum şi contactul vremelnic cu neamuri streine. Limba, cu toată împotrivirea, e silită să primească deodată cu ideile noi cuvinte şi forme noi şi astfel e tîrîtă spre revoluţiune. Limba latină a fost una dintre cele mai conservatoare limbi -şi acest lucru a fost într-adevăr scara înălţării ei- dar, ceea ce i-a făcut rău a fost că tendinţa ei de conservare nu cunoştea nici un fel de concesiune. Latina n-a voit deloc să-şi schimbe cărarea; niciodată ea n-a putut  să fie tîrîtă, ca să cedeze tendinţelor revoluţionare. Craacterul mîndru şi inflexibil al romanilor, apoi literatura lor, i-a ţinut pe loc: limba lor era de bronz. Şi pe cÎnd limba literară dispreţuia cuvintele şi formele noi şi, deci, nu-şi făcea evoluţia la pas cu progresele vremilor, limba  poporului se dezvolta mereu cedînd tendinţelor revoluţionare. Şi deodată limba latină s-a pomenit că e moartă, iar limba  rustică s-a afirmat ca limba proprie, dînd naştere neolatinismului. Mai mult ori mai puţin, tot aşa a păţit elena. Hebraica însă a păţit-o şi mai rău. Ea e model de o supremă îndărătnicie; ea, ca "limbă sfîntă", nu poate primi forma nouă şi străină, cari tocmai din această cauză numai "sfinte" nu pot fi [sic]. Şi pe cînd latina şi greaca au murit născînd limbi vii, hebraica n-a născut nimic, i-a fost cu neputinţă să nască o limbă nouă, şi de aceea ovreii n-au limba  lor -care, natural, ar fi o hebraică modernă- şi sînt siliţi să vorbească diferite limbi ale neamurilor.

Tendinţa revoluţionară e stînjenită în drumul ei de tradiţie şi de literatură. A păstra obiceiul din părinţi şi strămoşi şi a nu clinti nimic din ce-ai moştenit, ca să laşi întreaga ta avere sufletească nepoţilor, asta o face tradiţia. Iar popoarele, şi azi ca totdauna, se silesc să fie  mîndre de originea şi de continuitatea lor într-acelaşi loc -căci trag şi foloase materiale dintr-aceste titluri de nobleţe- şi caută să aibă totdauna mărturii pentru dovedirea şi motivarea mîndriei lor. Cel mai doveditor martor însă şi cel mai lesne de a-l avea e limba şi obiceiurile. Astfel, lăsînd la o parte pietatea pentru cei morţi, iubirea de ţară şi alte sentimente, popoarele ţin nu numai de dragoste ci şi de vanitate şi de interes la limba  părinţilor şi se împotrivesc Ia înnoirile ei şi la introducerea elementelor străine. Tot atît de mîndru se ţine un popor nomad de pe stepele Asiei de originea sa dintr-un  popor războinic şi cunoscut, cît de mîndri se ţineau grecii că sînt născuţi din Zevs, ori romanii că sînt născuţi din grecii Troiei, ori francezii şi italienii şi noi că sîntem născuţi din romani.

Dacă spaţiul e un duşman al conservării limbii, tradiţia e cel mai de temut duşman al spaţiului, căci ceea ce îndepărtarea tinde să risipească, obiceiul din străbuni tinde să adune şi să împreune. Mînă în mînă cu tradiţia, conservînd popoarele şi limba lor, merge literatura. O literatură pune piedici curentelor, revoluţionare prin fixarea formelor limbii şi prin stabilirea ideilor şi aspiraţiunilor etnice.  Gradometrul cultural al popoarelor e literatura, căci ea reprezintă averea sufletească a lor. Scriitorii de valoare dau o valoare limbii lor, sau valoarea unei limbi creşte în proporţie cu literatura ei. Poţi trage un folos, fie material fie moral din cunoaşterea oricărei limbi; dar cine va avea mai mult folos: cine învaţă limba negrilor papuas, ori limba franceză -punînd cazul că n-are nevoie să fie în contact nici cu unii, nici cu alţii? Limba latină şi cea elenă, deşi moarte, au şi astăzi o mare valoare din cauza literaturii lor; şi, dacă s-ar găsi într-o bună zi o superbă literatură africană -cum s-a găsit cea sanscrită- acea limbă africană ar ajunge deodată la preţ. Şi fiindcă literatura reprezintă prin ea însăşi o valoare şi dă valoare şi limbii poporului, de-aceea popoarele sînt împinse de dorul de-a-şi mări întruna valoarea lor, adică să aibă o literatură din ce în ce mai puternică. Dar ea trebuie sa fie masivă: limba ei să fie una, continuă şi omogenă. într-o carte budistă e pasagiul acesta: "Iar poporul cel puternic s-a  despărţit în trei, şi s-au certat cele trei ramuri, fiindcă preoţii lor au scris în trei feluri sfintele învăţături. Şi s-au dus unii la dreapta şi alţii la stînga şi au trăit cu cărţile lor." Dacă preoţii nu şi-ar fi scris sfintele cărţi în trei dialecte, poporul acela nu s-ar fi despărţit în trei popoare deosebite.

Cît timp limba literaturii e una, ea stăpîneşte toate curentele centrifugale, nu lasă să se depărteze şi  nici să se altereze formele, căci aşa şi nu altfel sînt scrise în carte. Tradiţia şi literatura au fost lanţurile cari au ţinut strîns pe poporul elen, cel aşa iubitor de ceartă şi lacom de-a face, rău vecinului; tot ele sînt stavila care împiedecă astăzi răzleţirea limbilor culte din Europa. Tradiţia literară la Academia franceză a ajuns de spaimă; în Germania e cea mai mare insultă să ţi se zică Kauderwelsch, care te abaţi de la tradiţiile literaturii; în Italia eşti ameninţat cu bătaia pe stradă, dacă nu respectezi "divina  limbă a lui D ante", iar în Anglia eşti expus să fii dat pe mîna tribunalului căci ţi-ai bătut joc de "Majestatea-Sa limba engleză". Noi avem puţină tradiţie literară, dar cu toate acestea e de ajuns ca să se împotrivească din răsputeri contra tendinţelor revoluţionare cari ar voi să ne aducă neologisme fie chiar şi din limba poporului  celui mai iubit de noi, dintr-a francezului.

E de netăgăduit că lipsa unei literaturi e cauza că triburile de cari vorbeşte Max Muller îşi schimbă limba în 50 de ani atîta încît nu o mai cunoşti. Dar şi dimpotrivă: la acele triburi nu se poate naşte o  literatură din cauza prefacerii necontenite a limbii. Literatura însă nu e nici ea o putere nebiruită, şi ea cedează curentelor revoluţionare şi se supune reformelor. Ea le înfrÎnează numai şi le abate. Dacă ar fi putere absolută, atunci cele mai stabile limbi ar trebui să fie cele cu o literatură mai veche şi mai puternică. Dar nu e aşa. Limba franceză e foarte revoluţionară; cîtă distrugere vezi, dacă o compari cu limba latină -"distrugere" numai din punctul de vedere al tendinţelor de conservare, căci din punctul  de vedere al tendinţei, revoluţionare e o "dezvoltare" - şi, cu toată literatura ei, franceza îşi schimbă mereu formele şi sensurile vorbelor, aşa că limba de acum 300 de ani are nevoie de comentarii. Şi dimpotrivă, limba română, cu puţintica ei literatură bisericească, a rămas statornică, aşa că limba de acum 300 de ani, spre mirarea cui aude, e tocmai pe tocmai cu cea de azi, fiindcă limba noastră e foarte conservatoare, lucru pe care-l poţi vedea din compararea ei cu latina şi franceza. Limba engleză dă un exemplu ciudat, dar lesne de înţeles, de puterea literaturii. In dezvoltarea ei, pînă a nu  avea o literatură, engleza a fost revoluţionară şi, potrivit caracterului englezului de-a fi scurt în vorbă şi expeditiv, şi-a îndesuit toate vorbele la o singură declinare, iar articolul şi l-a lepădat cu totul. Dar de cînd au literatura englejii au schimbat foarte puţin, şi mai ales numai în rostire -ceea ce nu e pricinuit de cauze psihologice, ci fiziologice- şi sînt aşa de pătrunşi de tradiţia literară încît şi astăzi păstrează ortografia de veacuri, cu toată enorma deosebire dintre rostire şi scriere .

de George Cosbuc

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu