Limbile se nasc, trăiesc şi pier cîrmuite fiind de două
puteri, una conservatoare şi alta revoluţionară. Una tinde la ţinerea statului-quo, apără cu îndărătnicie formele
din trecut şi se sileşte să le lase neştirbite viitorului, ca un fel de
"fond inatacabil", şi se împotriveşte Înnoirilor cari pot zgudui temelia limbii şi-i pot schimba caracterul. E o
putere refractară şi are caracter exclusiv etnic şi naţional, căci se fereşte
de tot ce-i pare strein ca fond şi nou ca formă. Cealaltă putere tinde spre
necontenită primenire, distruge formele vechi şi creează altele; de o parte uniformizează
excepţiunile, iar de alta împrăştie ceea ce a fost unitar, primeşte cu uşurinţă
ceea ce e nou şi oricînd e învoită cu schimbările radicale, fie acestea în conformitate ori nu
cu progresele culturale ale poporului. Puterile acestea totdauna există în
limbă deodată, merg totdauna paralel, controlÎndu-se reciproc, făcîndu-şi concesiuni ori piedici.
Duşmanii cei mai puternici ai tendinţei conservatoare sînt
spaţiul şi timpul. Depărtarea în spaţiu a unui popor -adică marea extensiune
teritorială a lui- e o depărtare de centru, de unitatea obiceiurilor şi de-a limbii. O limbă vorbită de un popor
întins ori răzleţ se desparte foarte lesne în dialecte şi, orişicît ar fi de
conservator geniul limbii, dialectele tind spre ruptură şi emancipare. Aşa o
păţeşte necontenit limba poporului chinez şi asa poate să o pată limba
germană. Desi într-această limbă spiritul de conservare e mai puternic decît
într-alte limbi germanice, deşi la germani
sentimentul naţional e dezvoltat pînă la extrem; şi cu toate că
literatura lor, aşa de veche, de bogată şi pătrunsă absolut de un spirit
şovinist german, ţine ca în gheare toate mişcările sufleteşti ale germanilor,
cu toate acestea se simte în limba lor o distrugere, căci unele dialecte ameninţă
să se rupă de limba comună şi să devie
limbi proprii. Dealtfel acest lucru se observă, mai mult ori mai puţin,
şi într-alte limbi; căci, în parte,
acestui fapt i se datoreşte naşterea feluritelor limbi dintr-o limbă comună.
Alături cu spaţiul se luptă timpul, adică progresele omenirei,
evoluţiunile sociale, reformele politice şi etice, descoperirile ştiinţei şi
înaintările artei, precum şi contactul vremelnic cu neamuri streine. Limba, cu
toată împotrivirea, e silită să primească deodată cu ideile noi cuvinte şi
forme noi şi astfel e tîrîtă spre revoluţiune. Limba latină a fost una dintre
cele mai conservatoare limbi -şi acest lucru a fost într-adevăr scara înălţării
ei- dar, ceea ce i-a făcut rău a fost că tendinţa ei de conservare nu cunoştea
nici un fel de concesiune. Latina n-a voit deloc să-şi schimbe cărarea;
niciodată ea n-a putut să fie tîrîtă, ca
să cedeze tendinţelor revoluţionare. Craacterul mîndru şi inflexibil al
romanilor, apoi literatura lor, i-a ţinut pe loc: limba lor era de bronz. Şi pe
cÎnd limba literară
dispreţuia cuvintele şi formele noi şi, deci, nu-şi făcea evoluţia la pas cu progresele
vremilor, limba poporului se dezvolta
mereu cedînd tendinţelor revoluţionare. Şi deodată limba latină s-a pomenit că
e moartă, iar limba rustică s-a afirmat
ca limba proprie, dînd naştere neolatinismului. Mai mult ori mai puţin, tot aşa
a păţit elena. Hebraica însă a păţit-o şi mai rău. Ea e model de o supremă
îndărătnicie; ea, ca "limbă sfîntă", nu poate primi forma nouă şi
străină, cari tocmai din această cauză numai "sfinte" nu pot fi
[sic]. Şi pe cînd latina şi greaca au murit născînd limbi vii, hebraica n-a
născut nimic, i-a fost cu neputinţă să nască o limbă nouă, şi de aceea ovreii
n-au limba lor -care, natural, ar fi o
hebraică modernă- şi sînt siliţi să vorbească diferite limbi ale neamurilor.
Tendinţa revoluţionară e stînjenită în drumul ei de tradiţie
şi de literatură. A păstra obiceiul din părinţi şi strămoşi şi a nu clinti
nimic din ce-ai moştenit, ca să laşi întreaga ta avere sufletească nepoţilor,
asta o face tradiţia. Iar popoarele, şi azi ca totdauna, se silesc să fie mîndre de originea şi de continuitatea lor
într-acelaşi loc -căci trag şi foloase materiale dintr-aceste titluri de
nobleţe- şi caută să aibă totdauna mărturii pentru dovedirea şi motivarea
mîndriei lor. Cel mai doveditor martor însă şi cel mai lesne de a-l avea e
limba şi obiceiurile. Astfel, lăsînd la o parte pietatea pentru cei morţi,
iubirea de ţară şi alte sentimente, popoarele ţin nu numai de dragoste ci şi de
vanitate şi de interes la limba
părinţilor şi se împotrivesc Ia înnoirile ei şi la introducerea elementelor
străine. Tot atît de mîndru se ţine un popor nomad de pe stepele Asiei de
originea sa dintr-un popor războinic şi
cunoscut, cît de mîndri se ţineau grecii că sînt născuţi din Zevs, ori romanii că
sînt născuţi din grecii Troiei, ori francezii şi italienii şi noi că sîntem
născuţi din romani.
Dacă spaţiul e un duşman al conservării limbii, tradiţia e
cel mai de temut duşman al spaţiului, căci ceea ce îndepărtarea tinde să
risipească, obiceiul din străbuni tinde să adune şi să împreune. Mînă în mînă
cu tradiţia, conservînd popoarele şi limba lor, merge literatura. O literatură
pune piedici curentelor, revoluţionare prin fixarea formelor limbii şi prin
stabilirea ideilor şi aspiraţiunilor etnice.
Gradometrul cultural al popoarelor e literatura, căci ea reprezintă
averea sufletească a lor. Scriitorii de valoare dau o valoare limbii lor, sau
valoarea unei limbi creşte în proporţie cu literatura ei. Poţi trage un folos,
fie material fie moral din cunoaşterea oricărei limbi; dar cine va avea mai
mult folos: cine învaţă limba negrilor papuas, ori limba franceză -punînd cazul
că n-are nevoie să fie în contact nici cu unii, nici cu alţii? Limba latină şi
cea elenă, deşi moarte, au şi astăzi o mare valoare din cauza literaturii lor;
şi, dacă s-ar găsi într-o bună zi o superbă literatură africană -cum s-a găsit
cea sanscrită- acea limbă africană ar ajunge deodată la preţ. Şi fiindcă
literatura reprezintă prin ea însăşi o valoare şi dă valoare şi limbii poporului,
de-aceea popoarele sînt împinse de dorul de-a-şi mări întruna valoarea lor,
adică să aibă o literatură din ce în ce mai puternică. Dar ea trebuie sa fie masivă:
limba ei să fie una, continuă şi omogenă. într-o carte budistă e
pasagiul acesta: "Iar poporul cel puternic s-a despărţit în trei, şi s-au certat cele trei ramuri,
fiindcă preoţii lor au scris în trei feluri sfintele învăţături. Şi s-au dus
unii la dreapta şi alţii la stînga şi au trăit cu cărţile lor." Dacă
preoţii nu şi-ar fi scris sfintele cărţi în trei dialecte, poporul acela nu
s-ar fi despărţit în trei popoare deosebite.
Cît timp
limba literaturii e una, ea stăpîneşte toate curentele centrifugale, nu lasă să
se depărteze şi nici să se altereze
formele, căci aşa şi nu altfel sînt scrise în carte. Tradiţia şi literatura au
fost lanţurile cari au ţinut strîns pe poporul elen, cel aşa iubitor de ceartă
şi lacom de-a face, rău vecinului; tot ele sînt stavila care împiedecă astăzi
răzleţirea limbilor culte din Europa. Tradiţia literară la Academia franceză a
ajuns de spaimă; în Germania e cea mai mare insultă să ţi se zică Kauderwelsch, care te abaţi de la
tradiţiile literaturii; în Italia eşti ameninţat cu bătaia pe stradă, dacă nu respectezi
"divina limbă a lui D ante",
iar în Anglia eşti expus să fii dat pe mîna tribunalului căci ţi-ai bătut joc
de "Majestatea-Sa limba engleză". Noi avem puţină tradiţie literară,
dar cu toate acestea e de ajuns ca să se împotrivească din răsputeri contra
tendinţelor revoluţionare cari ar voi să ne aducă neologisme fie chiar şi din
limba poporului celui mai iubit de noi,
dintr-a francezului.
E de netăgăduit că lipsa unei literaturi e cauza că triburile
de cari vorbeşte Max Muller îşi schimbă limba în 50 de ani atîta încît nu o mai
cunoşti. Dar şi dimpotrivă: la acele triburi nu se poate naşte o literatură din cauza prefacerii necontenite a
limbii. Literatura însă nu e nici ea o putere nebiruită, şi ea cedează
curentelor revoluţionare şi se supune reformelor. Ea le înfrÎnează numai şi le abate. Dacă ar fi putere
absolută, atunci cele mai stabile limbi ar trebui să fie cele cu o literatură
mai veche şi mai puternică. Dar nu e aşa. Limba franceză e foarte
revoluţionară; cîtă distrugere vezi, dacă o compari cu limba latină -"distrugere"
numai din punctul de vedere al tendinţelor de conservare, căci din punctul de vedere al tendinţei, revoluţionare e o
"dezvoltare" - şi, cu toată literatura ei, franceza îşi schimbă mereu
formele şi sensurile vorbelor, aşa că limba de acum 300 de ani are nevoie de comentarii.
Şi dimpotrivă, limba română, cu puţintica ei literatură bisericească, a rămas
statornică, aşa că limba de acum 300 de ani, spre mirarea cui aude, e tocmai pe
tocmai cu cea de azi, fiindcă limba noastră e foarte conservatoare, lucru pe
care-l poţi vedea din compararea ei cu latina şi franceza. Limba engleză dă un
exemplu ciudat, dar lesne de înţeles, de puterea literaturii. In dezvoltarea
ei, pînă a nu avea o literatură, engleza
a fost revoluţionară şi, potrivit caracterului englezului de-a fi scurt în
vorbă şi expeditiv, şi-a îndesuit toate vorbele la o singură declinare, iar
articolul şi l-a lepădat cu totul. Dar de cînd au literatura englejii au
schimbat foarte puţin, şi mai ales numai în rostire -ceea ce nu e pricinuit de cauze
psihologice, ci fiziologice- şi sînt aşa de pătrunşi de tradiţia literară încît
şi astăzi păstrează ortografia de veacuri, cu toată enorma deosebire dintre rostire
şi scriere .
de George Cosbuc
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu