Anul Nou

Toate  popoarele  creştine de pe faţa pămîntului încep anul la 1 ianuarie, adecă la o săptămînă după Crăciun. Turcii şi ovreii şi popoarele păgîne încep anul lor la felurite alte zile ale anului. Lucrul e limpede: fiecare popor  şi-ar putea  începe anul la o anumită zi, care-i place lui, păsîndu-i puţin de ceea  ce fac alte popoare. Ziua de  la care începem a număra un an nou, poate  să fie volnică, precum  volnică ni se pare a noastră a creştinilor. De ce începem  anul la Sf. Vasile, şi nu la Sf. Gheorghe, ori  la Sf. Dumitru, ori la altă sărbătoare mare? Care e pricina că tocmai la mijlocul  iernii  să începem  anul şi nu la mijlocul  verii, la începutul  toamnei, ori altcîndva ? Ce să ştii răspunde la asta ? Iată ce.

Din pricina învîrtirii pămîntului şi-a felului cum stă el în faţa soarelui, nu toate zilele şi toate nopţile de peste an sînt asemenea de lungi. Toţi ştim că iarna sînt zilele mai scurte, iar nopţile foarte lungi şi, dimpotrivă, vara sînt nopţile scurte şi zilele lungi. Nici zilele, nici nopţile nu stau pe loc, ele scad mereu  şi cresc  mereu aşa că tocmai cu cit scade ziua, cu atît creşte noaptea, şi aşa o duc ele  întruna  anul întreg. Sînt ca o balanţă. Abia apucă să stea bine cumpănite, adică noaptea să fie tot aşa de lungă cit ziua, şi iarăşi încep să ciupească una din cealaltă. Astfel se întîmplă că în vreme de un an ziua stă bine cumpănită cu noaptea în două răstimpuri: o dată primăvara, tocmai în ziua celor patruzeci de  mucenici (9 martie) şi o dată toamna, cu trei zile după Sf. Mărie-mare, sau cu trei zile înainte de Ziua Crucii (11 Septembrie). Intr-aceste zile, noaptea e deopotrivă de lungă cu ziua. Aceste răstimpuri se zic echinocţii; unul dintre ele e începutul primăverii, celalalt începutul toamnei. Oamenii, chiar cu mii de ani înaintea noastră, au băgat de seamă acest  lucru. Au mai băgat de  seamă în care răstimp e ziua cea mai lungă şi în care ziua cea mai  scurtă. Cea mai lungă zi e la 9 iunie, adecă la Sîn Toaderul nostru, tocmai cu două săptămîni înainte de Sînziene; iar ziua cea mai scurtă la 9 decembrie, în ziua Sfintei Ana, sau trei zile după Sîn-Nicoară (Sfîntul Nicolae). Aceste două răstimpuri se numesc solstiţii, unul de vară, altul de iarnă; cel dintîi e începutul verii, al doilea al iernii. Avem, aşadar, în  cursul unui an, patru  anotimpuri vrednice de băgat în seamă - patru popasuri ale soarelui - două echinocţii şi două solstiţii, cari răspund la cele patru schimbări de vreme, ale anului: primăvara, vara, toamna şi iarna.

Acum să ne întoarcem la lucrul dintru-nceput. Oamenii , în afacerile lor cu alţi oameni, îŞi numără anii  de la o anumită zi, oricare. D.e. o poliţă pe cinci  ani îşi începe anul de la ziua iscălirii ei, nu de la 1  ianuarie. Dar statul, în afacerile sale cu particularii, ori popoarele în afacerile lor cu alte popoare trebuie să aibă o zi statornică de la care să înceapă anul. Care să fie ziua aceea? Nu poate fi o zi oricare, cum a lăsat-o Dumnezeu; ea trebuie  să aibă un rost, aşa că toţi să o ştie care e. Astfel, oamenii  s-au învoit să înceapă anul de la echinocţiu ori de la vrun solstiţiu, zic s-au învoit, deşi erau siliţi să facă aşa, căci numai aceste patru zile cad deodată pentru toţi, sînt îndeobşte cunoscute  şi  uşor de găsit. Grecii cei vechi şi-au început anul de la solstiţiul de vară (9 iunie), adică din ziua în care începe  soarele să scapete. La început şi romanii îşi începeau anii de la solstiţiul de vară, dar mai tîrziu  au venit la alt gînd şi şi-au început  anii de la echinocţiul de  primăvară (9 martie). Aşa, la ei martie era  întîia lună, aprilie a doua etc. Septembrie a şeptea, octombrie a opta, noiembrie a noua, decembrie a  zecea. De aceea, azi nu se  potrivesc, ca în latineşte, numele lunilor cu numărul lor în  an, căci bunăoară septembrie vrea să zică "luna a şaptea", octombrie "a opta"; la ei, într-adevăr, septembrie era luna a şaptea, la noi însă e a noua, fiindcă incepem anul de la ianuarie, nu de la martie, ca ei.

Alte popoare, cari trăiau pe vremea naşterii lui Christos , şi mai ales germanii, îşi începeau anul de la solstiţiul de iarnă, de la ziua în care soarele începe să se ridice pe cer, şi sărbătbreau începutul  anului cu mare alai, căci ziceau ei "această zi e ziua biruinţei soarelui asupra întunerecului  şi a frigului".

După ce a început să prindă aripi  creştinismul, părinţii bisericii au fost siliţi să stabilească o zi de la care să se înceapă anul. Să-I înceapă de la martie, ca romanii ? Popoarele păgîne nu voiau în ruptul capului să se lepede de obiceiul lor; iar părinţii bisericii, vrînd să încreştineze pe păgîni, au trebuit să le lase neatinse obiceiurile, să le mai treacă cu vederea multe de-ale  lor. Deci, ca să-i poată face mai primitori de creştinism, au hotărît ca anul să înceapă în chipul păgînilor, de la 9  decembrie. Dar totuşi le era oarecum silă de acest lucru: să cadă sărbătoarea creştină deodată cu cea  păgînă. Au găsit o scăpare. Serbările Anului nou la germani ţineau 9 zile : părinţii bisericii au lăsat pe păgîni să-şi serbeze  şi după încreştinare aceste 9 zile, dar a zecea zi să o serbeze ca An nou creştinesc. Şi iată de ce Anul  nou al creştinilor cade a zecea zi după solstiţiul de iarnă, în loc să cadă chiar la solstiţiu.

de George Cosbuc