Toti culegatorii simt in ei puterea de a explica legenda. Zic ei ca Dochia – fie fata, fie tara lui Decebal – ca sfantul care ajuta nurorii e Traian-imparatul si asa mai departe. Pe scurt, ca legenda e o inchipuire a cuceririi Daciei. Fereasca Dumnezeu !
Legenda, cum o vad publicata, e absurda. Explicarea ei – si mai absurd.
Intai. E nefiresc lucrul spus de legenda. Cand e vremea calda pleci mai usor imbracat si, daca esti cuminte, iti iei cu tine o haina pentru vreme mai racoroasa. Cine e nebunul sa se-mbrace cu cojoace cand e vremea calda; iar cand da zapada cu viscol si ger, sa se dezbrace aruncandu-si hainele ? Baba Dochia pleaca imbracata cu noua cojoace pe timp cald, si cand o ajunse gerul isi leapada cojoacele. De ce ? Nu e asa povestea ; e nenatural asa. Povestea cea adevarata spune tocmai dimpotriva: baba, cu cat o razbeste gerul, cu atat se imbraca mai bine, tot luand un cojoc peste altul – si totusi ingheata. Asa stiu eu povestea, nu numai auzita de la mama, ci asa am citit-o ca o spun litvanii, sarbii, bulgarii, rusii, polonii si chiar ungurii.
Al doilea. Povestea nu e romaneasca – vreau sa zic, nu e numai a romanilor – si, dupa cat e dovedit pan-acum, o cunosc mai toate popoarele din Europa. Litvanii o spun mai scurt asa : baba, rautacioasa, trimite pe nora-sa sa-i faca neagra lana cea alba. Sf.Petru i-o face. O trimite apoi sa-i toarca fir alb din lana neagra. Iarasi ii ajuta Sf. Petru. Ii da apoi o creanga uscata s-o inverzeasca si s-o infloreasca. I-o aduce. Baba atunci pleaca cu oile, dar da gerul, ea imbraca pe rand noua cojoace si totusi ingheata. Nu e bine sa caute insusi culegatorul a da explicatii legendelor. A explica o legenda e lucru mai greu si cere multa-multa intelepciune si multe cunostinte despre legendele altor popoare. Si mai ales sa nu ne silim sa vedem in oricare legenda pe Traian si pe nepotii lui Romul(us). Noi tot romani ramanem, chiar si daca marturisim ca cutare legenda e sarbeasca ori bulgareasca ; nu e nevoie sa tragem cainele de coada, ca sa scoatem din fiecare legenda un obicei roman ori o traditie romana.
Sa stam la legenda noastra. Adica Dochia. Zor-nevoie sa fie Dacia ? Si de ce ? Pentru ca vorbele astea cam aduc la sunet – ce mi-e Dachia, ce mi-e Dochia ? Nu. N-au a face una cu alta, cum n-are de-a face sarea cu ochii, sanul cu gheata si nuca cu peretele. Prea ar fi o poveste simpla povestea asta a Dochiei. Eu n-as admira niciodata o legenda ca asta si mi-as face o idee proasta de poporul care ar spune doua mii de ani o poveste asa de banala si fara nici o licarire de poezie. Dar vezi, legenda Dochiei e o poezie adanca, are un rost uimitor de frumos, si de aceea toate popoarele Europei o spun, nu de doua mii de ani, dar poate de 4-5.000 de ani, daca nu aici, dar prin Asia de unde au pornit. Si tocmai fiindca o spun atatea popoare, ea n-are de-a face cu Dacia si cu Traian. Ce-or fi avand de impartit ungurii cu Traian ? Legenda Dochiei exista, probabil, si la arabi si la persani si la popoarele de pe langa Gange ; ce-au avut astia cu Traian ? Si inca cum ii de ani inainte de-a fi Traian pe lume…
Legenda « Dochiei » e una dintre cele mai vechi povesti ale lumii, nu a romanilor, si una dintre cele mai vechi pretutindeni cunoscuta. E o poveste solara. Poveştile solare se ocupă cu fenomenele naturei, cu ploile, cu vînturile, cu schimbările lunei, cu nourii, fulgerele, curcubeul, cu rotirea soarelui, cu anotimpurile, cu stelele etc. Lucrurile acestea au zăpăcit întîi pe oameni, iar ei şi le-au explicat în chip miraculos. Ţăranii tot aşa fac şi azi. Cînd se întunecă soarele, îl mînîncă vîrcolacii, cand tună, aleargă Sf. Ilie cu carul prin nouri, cînd se cutremură pămîntul, se mişcă peştii pe care stă pămîntul, şi cîte nenumărate! Toţi ştim lucruri de acestea măcar cite un leghion la număr. Ce sînt San Toderii ? Prorocul Ilie ? Atanasie al Ciumii ? Moşii? Haralambie cu aripi de foc? Alexia? Filipii? Martinii? Foca? Păliile? Ce sînt ielele, vîntoasele, Făt-F·rumos, Ileana Cosinzeana? Şi ce e în urmă baba Dochia ? Toate acestea sînt întrupări ale fenomenelor din natura.
Credeţi că e întîmpJare că de la Sf. Gheorghe pînă la Sf. Dumitru e tocmai atîta vreme ca de la Sf. Dumitru pînă la Sf. Gheorghe? Şi că sfîntul Gheorghe e tanăr şi omoară balaurul, iar Sf. Dumitru e bătrîn cu barba albă şi-l ţin ţin închis în Sîn-Toderii de toamnă? Sf. Gheorghe e tanăr, căci el începe primăvara, omoară balaurul întunericului iernii; Sf. Dumitru e bătrîn, căci de la el începe toamna cea cu zăpezi, şi e închis cum e soarele peste iarnă. E întîmplare că începutul primăverii e tocmai în zilele babei Dochia? Că începutul toamnei e tocmai la Sf. Măria-mică ? Nu. Toate sînt chibzuite şi potrivit aşezate şi au un rost solar.
Baba Dochia reprezintă timpul răutăcios şi vecinic schimbător de la începutul primăverii. Nora ei - care dealtfel poate să-i fie şi o fată vitregă, cum e într-unele poveşti - e însăşi natura ce se redeşteaptă din amorţeală, cîmpia cu ierburile, codrii cu frunzişul etc. Ginerele poate să fie, ori să nu fie, în poveste el n-are a face. Sfîntul Petru e soarele.
Restul povestei e acesta: E iarnă. Pămîntul e acoperit cu zăpadă - ca şi cu o lînă albă - cerul e acoperit de nouri negri, ca şi cu o lînă neagră. Se apropie de martie. Baba cere nurorii sale să-i facă lîna cea albă, neagră. Ce adică? Să topească zăpada, ca să se vadă pămantul care e negru. Nora (natura) nu poate face. O face însă soarele, care e Sfîntul Petru. Acu cere baba: să-i toarcă fir alb din caier negru. Ce e asta ? Să dea deoparte nourii cei negri, ca să rămîie cerul senin, alb (seninul e înţeles ca alb, contrar negrului ; aşa zice ţăranul : e senin ca laptele). Nora nu poate face, dar o face soarele. Acu baba, zăpada fiind topită şi cerul înseninat, cere nurorii să-i înverzească şi să-i înflorească creanga cea uscată. Sfîntul Petru i-o înverzeşte. Asta reprezintă înverzuirea cîmpiilor. Amăgite de căldură, răsar flori în martie; baba iese cu oile pe munte. Dar deodată vin "zilele babei" cu ger, cu viscol (lucru ce se întîmplă în fiecare an la începutul lui martie), florile pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rînd nouă cojoace. Ce sînt aceste nouă cojoace? De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9 zile. Toţi vorbim de cele 9 babe. Acest timp rău e pricinuit de soare : tocmai într-aceste zile soarele trece peste ecuator, din partea nordului pe partea sudului. Aceste treceri ale soarelui (echinocţii), două pe an, primăvara şi toamna, aduc schimbări de vreme, vÎnturi şi ploi. Cele nouă cojoace sînt cele 9 zile răutăcioase.
de George Cosbuc
De ce e vorba de o babă? Pentru că babele sînt de felul lor cicălitoare şi răutăcioase, baba e tipul vremii rele. De ce noră sau fată vitregă? Căci cerul într-adevăr se poartă cu cîmpiile, la începutul primăverii, ca o mamă cu fata vitregă, sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia? La alte popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi în calendar. Deschide-l : ce sfînt cade pe ziua de 1 martie, ziua întîi a lunei de primăvară? Sfînta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au aşezat sfinţii în calendare, patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad, sinoadele bisericei creştine, desigur nu s-a[u] gîndit la Dacia şi la Traian şi nici la români, şi n-ar fi zis doar: haid să punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se potrivească cu legenda babei. Nu. Intîmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie, sinoadele au ales de patron pe Evdochia. Şi noi românii am luat-o ca "babă" a legendei. Dacă o chema altfel, baba noastră nu s-ar fi numit Dochia şi nu ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu Dacia lui Traian.
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu