Labels

abdicare abjectie absurd abuz africa ahile alegatori alegeri apocalipsa arafat arma arta asistati aur avram iancu basarabia base batalie biserica bland bolsevici brad bucium cabinet cacarau calomnie caporal caragiale cartago ccr chisinau civilizatie comunist comunisti condamnare conspiratie constantinescu copii cosbuc credinta crestinism crime damasc dans demisie derbedei dictatura didona dreapta drept DW ecologisti economie educatie egipt eminescu energie eroi europa evaziune evreu farmece fascist fascisti felix foame folclor frauda fular Gargamel geniu geopolitica goagal goga grecia guvern haz hiram homer hotie hutuli iarna ilegalitati ilici imbecil incompatibil incredere independenţa inflatie innot investitori istorie înnot joc justitie lege liberali limba luminita amarie magie malina manipulare martisor melancolic mickey mouse micul che minciuna mineriada minte miscarea populara morala moscova MRU nastase nationalism nirvana non combat obiceiuri p pacalici parlament patriot pedeapsa penal persia perversiuni pictura pistol plagiat plagiator poezie politie ponta popular pornografie povesti presa preversiuni primar principate printese promiscuitate propaganda prost psd putin rambursare tva recesiune referendum regele mihai religie revolutie ritual romani romania rosia montana rusi rusia ruteni saracie savoare secaturi sex sfant sindicat social sov srr standford stanga stat de drept stea strousberg stroussberg STS talent tariceanu teatru tele-vizuina teroare tezaur tigani tigari tradare traditie transilvania tunisia turism tutun tvr unguri unire unpr usl vanghelie vantu vis vot woloch

28 mar. 2012

Curiozitaţi de-ale limbii romaneşti


 Curioase lucruri are şi limba românească! După legile rostirii noastre, bunăoară, o silabă nu poate să aiba mai mult de cinci anumite consonante - dentale, rostite printre dinţi – iar acestea să fie aşa aşezate ca vocala să fie la mijloc. In vorba  crîng avem patru consonante, dar toate patru se pot rosti (dimpreună cu  vocala) printre dinţi. Probaţi s-o rostiţi, cu dinţii strînşi si cu buzele puţin desfăcute: nici buzele nu le veţi mişca deloc, nici dinţii. Cuvinte de o  silabă, cari au mai multe consonante, cinci, sînt în limba noastră puţine: strîng, strîmt, strîns, strîmb, strung etc. şi băgaţi de seamă că în toate trebuie să fie s şi r  la-nceput (sau ş ori z). Fără r nu se poate. Cu şase consonante n-ar putea exista o silabă, decît compusă din tot cîte doi s, t, şi r, deci un strîrst care s-ar rosti printre dinţii strînşi fără mişcarea buzelor.

Acestea nu sînt curiozităti ale limbii. Dar iată o curiozitate. Este în limba noastră un cuvînt de trei  silabe - cine îl caută, o să-I afle - sau din şapte litere. Acum, e natural că, dacă tai dintr-acest cuvînt două litere de la sfîrşit, au să-ţi rămîie cinci litere. Şi într-a-devăr rămîn cinci. Dar nu acelaşi lucru cu silabele. Dacă tai o silabă de la sfîrşit, în loc să ai două silabe în  urmă, ai patru! Vedeţi că trei minus unu este egal cu doi, e o lege adevărată numai în matematică, în limbă trei minus unul face patru, cîteodată! Ştiţi că în limba noastră sînt cuvinte care se pot ceti întors şi rămîn tot aceleaşi. Mai scurte sînt multe, ca sus, pup, coc, sas, rar etc. Frumoase sînt acele de două silabe ca potop, cazac, cojoc. Fraza eliptică atîta loc, ocol atîta! se poate ceti şi de-a-ndărătelea, ovreieşte. E curios însă un verb românesc. Acesta se poate ceti şi întors, dar ce ţi-e mirare e că, cetindu-l invers, în loc să ai un verb, ai trei ! Cine are vreme  poate  să-I caute. Şi iarăşi, sînt cuvinte curioase din care poţi tăia pe rind cite o literă, fie de la început, fie de la coadă, şi ce rămîne e alt cuvînt. Aşa d.e. drac. Tai pe d, rămîne rac, apoi ac. Tot aşa plac. D-voastră puteţi să vă căutaţi singuri exemple. Dar băgaţi de seamă: eu ştiu un adjectiv de patru litere, căruia poţi să-i tai litera de la început, ca să ai alt cuvînt. Pîn-aici lucrul e în regulă. Dar ceea ce nu e în regulă este că tăind o literă, în loc să scadă s-adaugă, astfel că se dublează: în loc să ai din patru litere trei, ai opt. Lucrul însă nu e de mirare, căci e bazat pe un chiţibuş gramatical, în special sintactic. Dacă aş scrie corect, ca sintactică, lucrul ar fi cu neputinţă. Fără îndoială, o să vă miraţi ce caută sintactica în scrierea unui singur cuvînt, căci cu scrierea cuvîntelor are de-a face ortografia. Dar, din capul  locului, vă spun că acel cuvînt e scris corect ortografic şi nu e nici o "şmecherie" ortografică în ce vă spun.

Ştiţi apoi că un scriitor bun se fereşte de cacofonii, adică de repetarea aceleiaşi silabe, în  şir, d.e. mama m-a măritat, sau a unui sunet prea ascuţit (d.e. ţ), d.e. ţin în dinţi, ascuţitul cuţit şi ţipă beţi etc., o  frază care parcă e ţiţăit de şoarece. In poezie însă, poetul de multe  ori imitează sunete de-ale naturii, şi atunci îngrămădirea aceleiaşi consonante sau vocale (afară de  ţ) în loc să fie cacofonie e o frumuseţe. Alecsandri zice, despre herghelia din Dan căpitan de  plai, că venea potop rotopitor, îngrămădind trei p, trei t şi cinci o, ca să imiteze  vuietele cailor. Acel to, repetat de trei ori, e sunetul galopului. Şi ca să facă această frumuseţe de sunete, Alecsandri a îndrăznit chiar să creeze un cuvînt: nu e româneşte nici un verb a rotopi, şi nu e vorbă existentă rotopitor. Dar e mai mult decît atîta. Alecsandri zice: "Deodată se  aude un tropot pe pămînt, un tropot de copite, potop rotopitor". Iată în două versuri îngrămădiţi: 10 t şi 8 p.

Dintre cîte cacofonii din repetirea silabei ştiu eu, fie citite, fie căutate de mine, cea mai frumoasă - şi urîţenia e frumoasă! - e: s-a întîlnit cucu cu cucuvaia. Cinci cu la rînd. Asta am cetit-o, era însă aşa: trăiesc acu ca cucu cu cu cuvaia, o frază în care te pierzi rostind-o rar, silabă cu silabă, căci ori pui prea multe silabe, ori prea puţine. Ca glumă, într-o zi, privind un lan cu rapiţă nu prea des răsărită, am zis unui prieten: "Ştii tu ce e româneşte ra ra ra ra ra ra?" Prietenul meu m-a privit cu mirare, văzînd că-i număr pe degete şapte ra şi-l asigur că e o frază cu înţeles ce-i spun dacă ultimul ra îl completez şi zic rapiţă. Eu mă gîndeam la fraza "Rar ar ara rara rapiţă ţăranii dacă..." etc.

Lucrul acesta e o jucarie; dar, oricum, o jucarie frumoasă, căci e curios să poţi face o frază în care să ai şapte ra unul după altul, şi jucăria aceasta e potrivită ca ghicitoare. Acum, pentru că trăiesc la oraş, eu nu mă cred mai deştept decît d-voastră care trăiţi poate la sat, şi ştiu bine că si d-voastră puteţi găsi fraze în care s-ar perinda cîte de cinci-şase ori aceeaşi silabă într-o  frază. O cacofonie straşnică, găsită de popor cu scopul şi de-a încurca dibăcia de rostire a vorbitorului, este aceea cu ouăle. Un  străin, care ştie puţintel româneşte, nici bătut n-o poate spune; înşişi românii se încurcă spunînd-o. "Cîte ouă vechi şi cîte nouă; cîte nouă, cîte vouă? Vechi sînt nouă, nouă două: două nouă, vouă nouă, nouă două ouă nouă, vouă nouă ouă vechi." Eu aveam de gînd să vă spun o curiozitate a cacofoniilor acestora. Dar o las pe altă dată căci v-am spus prea multe dintr-un răsuflet, şi nu mi-e că obosesc şi eu scriind, dar îmi e că obosiţi d-voastră cetind  şi nu mai luaţi bine seama la ce spui. Şi vreau să vă las şi vreme, ca să găsiţi curiozităţile pe care le-am pomenit mai sus, şi dacă le veţi găsi, să vă dea Dumnezeu sănătate; să v-o dea Dumnezeu, şi dacă nu le veţi găsi. Dar  dacă vă plac lucrurile acestea, atunci să ştiţi că n-aştept să fiu mult rugat. Mie îmi place să le spui şi ştiu destule.

de George Cosbuc

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu