Cîteva numere consecutive ale organului fanariot din Strada Doamnei cuprind atîta superfluenţă de iubire şi de grijă pentru Dobrogea încît lucrul din capul locului nu ni se pare curat.
N-am văzut încă niciodată tratîndu-se vreo cestiune în acel ziar — cu durere o constatăm — fără ca după sentimentele şi discuţiile pretextate să nu se ascunză ori vrun interes esclusiv al gaştei sau unul şi mai esclusiv al unor membri ai partidului, de teapa Mihăleştilor.
De aceea, deşi nu putem cunoaşte încă adevărata cauză a acestui interes extraordinar, totuşi ni se răceşte inima cînd îl vedem apărînd în acel ziar care de cînd e n-a făcut decît propuneri ce aveau în vedere vreo speculă ilicită oarecare. Daca-şi aduce cineva aminte focul cu care după vremuri era apărată concesia Stroussberg, daca-şi aduce aminte fraza că „naţiunilor moleşite trebuie să li se ia sînge" cu care s-a introdus în scenă participarea la război, apoi memorabilele proceduri economicoase Warszawsky-Mihălescu, acela lesne va vedea că acest interes estraordinar cată să fi ascuzînd sau intenţia de a face treburile cuiva din demnul partid roşu sau în fine intenţia de a ruina noua provincie şi de a băga nepacea şi intriga între locuitorii actuali, un scop rău însă trebuie să fie la mijloc.
Amintim în treacăt că d. C. A. Rosetti, părintele spiritual al partidului roşu, a fost pururea cunoscut ca om sceptic, om cinic chiar. Rău român şi născut din părinţi greci, din tinereţea sa încă s-a distins prin purtare cinică, prin dispreţul a orice convenţie socială sau de tradiţie. Necrezînd în nimic decît în sine, el s-a unit cu acele principii egoiste cari pun individul şi interesele lui deasupra tutulor intereselor generale, naţionale sau economice. C-o mînă de Erostrat a dat apoi foc tutulor tendenţelor de conservare, fie pe terenul instituţiilor moştenite, fie pe acela al bunurilor materiale şi intelectuale ale naţiei. Gaşca roşie a prefăcut România în America, a făcut că în ţara noastră proprie începem a ne simţi străini.
Astfel — cosmopolit pînă în vîrful unghiilor — el şi ciracii săi au avut acea luptă lungă întreprinsă în contra generaţiei trecute (v. Eliad) care privea cu spaimă propăşirea spoielii şi feneantismului în ţară şi combătea prin pene oţelite a unor adevăraţi apostoli demoralizarea sistematică, cu care liberalismul cosmopolit, individualismul orb, scepticismul infiltrat în mod artificial în vinele tinerimei noastre prin centrele pline pe cît de lumină pe atît şi de corupţiune ale Apusului, începuse a împlea, ca buriana cea rea, straturile îngrijite pe atunci ale unei sănătoase dezvoltări. Astfel, sub auspiciile ,,hidoasei pocituri" s-a născut şi încurajat acea specie de numărători de pietre pe trotuare cari sînt totdeuna gata de-a se-nşira în rîndurile roşiilor dacă li se aruncă vrun os. Pe lîngă aceşti învăţaţi s-au adaos o masă nesfîrşită de oameni cu desăvîrşire inculţi, parte simpli şi de bună-credinţă, parte răi şi cu instincte neoneste, cărora noua evangelie a egalităţii depline a celor neînvăţaţi cu cei învăţaţi, a celor muncitori cu cei leneşi, a celor bogaţi cu cei săraci trebuia să le surîdă neapărat. Pe cînd acum treizeci de ani înaintarea în funcţiunile statului era condiţionată prin bună purtare, onestitate şi ani de serviciu, acum funcţionarii harnici şi cu cunoştinţe sînt daţi afară sau rămîn staţionari în locul ce 1-au ocupat zeci de ani, iar pleava partidului roşu, Mihăleştii, Pandravii, Stan Popeştii, Orăşenii ş.a. sînt numiţi de-a dreptul în funcţiunile cele mai importante, încît uşurinţa cu care sub roşii omul poate ajunge la vază şi averea dat naştere proverbului: ,,Numai cu roşii te poţi procopsi".
Şi toată suma aceasta de oameni ignoranţi, adesea necinstiţi, totdeuna comuni, nu trăieşte decît din traficul ideilor de naţionalitate şi libertate. Mare parte din ei bulgari sau greci de-a dreptul, totuşi ei pretind a fi unicii reprezentanţi demni ai colonilor lui Traian şi, neavînd nici măcar putinţa de a pricepe în ce consistă naţionalitatea pe de o parte, libertăţile pe de alta, ei totuşi n-au nici o altă ştiinţă, nici o altă avere, nici un alt merit decît pe acela de a se gera în reprezentanţii acestor idei şi de a juca cînd rolul de „mîntuitori ai patriei", adecă de trădători de noapte şi vînzători de domnie, cînd pe acela de victime ale libertăţii şi naţionalităţii.
Noi din parte-ne susţinem teoria că cine nu ştie nimic nu are nimic, nu munceşte nimic, nu e nici patriot, nici nepatriot, nici naţional, nici nenaţional, ci un biet nenorocit, carele în mod fatal cată să cază în sarcina societăţii, obligate fără ştirea lui Dumnezeu de a-1 hrăni. Deosebirea e numai că, pe cînd la alte ţări rolul acesta îl îndeplinesc casele de binefacere şi spitalele de nevolnici, la noi statul e spitalul general pentru neputincioşii cu duhul şi cu munca, pe care partidul roşu îi capătuieşte prin cîte o funcţie a cărei însemnătate aceşti indivizi nu sînt în stare s-o priceapă măcar.
Dar răul cel mai mare nu e acesta. Pe lîngă mulţimea actuală de postulanţi roşii, se creşte generaţia nouă sub aceleaşi auspicii neserioase, cu aceleaşi tendinţe de a trăi de-a gata şi nemuncind nimic, căci echivalentul pentru muncă e la roşii supunerea oarbă sub poruncile gaştei şi nimic mai mult. Cînd dar asemenea breaslă veselă şi uşoară de postulanţi se preocupă de Dobrogea trebuie să fie ceva rău la mijloc.
În n-rul de sîmbătă 4 august, „Românul" vorbeşte de regularea proprietăţii în Dobrogea — se vede că tot cu chipul cu care Stan Popescu a regulat sarea domnească. Apoi susţine teoria că proprietatea pămîntului în Dobrogea era a sultanului, deci a statului, şi că foştii locuitori n-au dreptul de a-şi vinde locurile pe care le aveau de la statul turcesc. În fine spune că turcii şi tătarii, fiind neasimilabili, trebuiesc înlocuiţi cu colonii române din ţinutul Vidinului.
Vederile noastre în privinţa aceasta sînt cunoscute. Admitem teoria ca, pentru cuvinte de ordine publică, turcii şi tătarii să nu poată vinde orişicui pămînturile lor, dar nu admitem teoria că acele pămînturi sînt ale statului. Nominal da, în realitate nu. Nominal în statele primitive tot pămîntul e considerat ca pămînt domnesc şi din această suveranitate asupra oamenilor şi averilor decurg pînă şi titulaturele monarhice. Astfel se zice rege al Prusiei, nu al prusianilor, regină a Angliei, nu a englejilor, ca şi cînd teritoriul întreg ar fi proprietate a coroanei.
Propietate în senzul modern al cuvîntului nu e în societăţile primitive şi în cele teocratice decît averea mobiliară; cea imobilă era privită în totalitatea ei ca bun public al ginţii, deci a reprezentaţiunii supreme a ginţii, a Domnului. Cu toate acestea, înlăuntrul acestei accepţiuni, nu juridice, ci politice, proprietatea imobilului exista în mod latent; se făceau vînzări, cumpărări, cesiuni, moşteniri, procese pentru hotărnicie etc. etc.
O analogie a acestui soi de proprietate latentă au fost la noi bunurile încărcate cu embatic. Dacă embaticul, adecă preţul posesiei ereditare, nu se plătea în curs de cîţiva ani, bunul retrecea în posesiunea proprietarului originar, a mănăstirii, a domniei, a boierului, dar pe cîtă vreme embaticul se plătea, proprietarul încărcat cu el avea toată libertatea în privirea bunului; el îl putea vinde, schimba, imposesui fără nici o primejdie.
Înţelegem dar ca, admiţîndu-se teoria aceasta cu toate efectele ei, să se hotărască o dată pentru totdeauna că acele propietăţi sînt maiorate ce nu se pot înstrăina decît către români de ex[emplu], dar nu înţelegem ca ele să fie declarate de bunuri private ale statului. Pericolul unei asemenea maniere de-a vedea ar fi nemulţumirea generală a populaţiei de acolo.
Dar în ultima linie aceste pofte de espropriere şi colonizare se îndreptează contra românilor din Dobrogea chiar. Românii de acolo sînt elementul acela care stă mai bine şi e mai bogat, încît ţăranii de pe marginea Dunărei sînt oameni — în parte — mai cuprinşi decît negustorimea din Chiustenge. Ei n-au suferit încă de liberalism şi de urmările lui fatale, ci s-au dezvoltat în ştirea lui Dumnezeu sub guvernul turcesc, care pentru oameni pacinici şi muncitori însemna lipsă de guvern. Ei au trăit sub un regim analog cu cel ce era la noi înaintea Regulamentului, în zorile domniei naţionale reînviate. Dar condiţia sine qua non a bunei lor stări sînt tocmai locurile largi şi păşunile grase ce se cer pentru păstorie, încît din momentul parcelării pămîntului şi a distrucţiei averilor comune, nu ale statului, sărăcia ar începe a bate la uşile lor.
Constant este în istorie că bine cu greu faci oamenilor, rău foarte uşor, chiar avînd cele mai bune intenţii. Pe cîtă vreme dar nu există conflicte de proprietate pe cari statul să le aibă a le aplana, pe cîtă vreme oamenii în Dobrogea sînt la largul lor şi nu ne cer nimic, de ce să ne grăbim a încărca ţinuturi ce în parte se ocupă încă cu păstoria c-o organizaţie mai complexă, care le-ar îngreuia traiul, care ar crea dintr-odată alte condiţii de existenţă ?
Cînd locuitorii se vor înmulţi şi pămîntul le-ar deveni strîmt, proprietatea rurală fixă, încetarea păşunilor comune vor veni de la sine şi în mod fatal. În mod fatal plugul va înlocui pretutindenea toiagul păstoresc, în mod fatal o altă ordine a societăţii va răsari din chiar stadiul ei organic.
Singurele măsuri pe care statul român se cuvine a le lua sînt măsuri de apărare : apărare contra unor speculanţi venetici cari ar voi să esploateze neştiinţa locuitorilor, apărare contra unei imigraţiuni de oameni fără de căpătîi. Dar la aceasta se şi mărgineşte rolul statului; restul îl va face timpul şi dezvoltarea naturală a lucrurilor.
[11 august 1879]
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu